A fost odată România Mare: Turtucaia, orașul pictorilor

"Pe când vaporaşul nostru se apropia de dealurile Turtucăii apăru, pe neașteptate întreaga panoramă a oraşului: case şi căsuţe cu ceardacuri ciudate, acoperite cu țiglă roşcată, pierdute discret în verdeaţa pomilor. De departe, idilicele locuinţe par un fel de jucării suprapuse, etajate anume pe coline, amintind priveliştea peisagiilor japoneze. Ți s’ar părea că eşti în apropiere de Tokio, dacă ochii n'ar prinde, dintr'o dată turnurile bizantine ale bisericuței creştine şi cele două minarete cu cerdac şi vârfuri ascuțite, profilându-se pe cer.” Așa descria în anul 1935 reporterul revistei interbelice „Realitatea Ilustrată” – Alex. F. Mihail - apropierea de Turtucaia, orașul pescăresc de pe malul Dunării, un loc cu o frumusețe aparte.


Vaporașul se apropie  de Turtucaia
Turtucaia  a devenit parte a României în anul 1913 – împreuna cu întreaga regiune Dobrogea de Sud (Cadrilaterul) - în urma celui de Al Doilea Război Balcanic. Numele orașului Turtucaia are o rezonanță aparte – din păcate nefastă - pentru istoria noastră. Aici a avut cel mai mare eșec al armatei române din primul război mondial: bătălia de la Turtucaia dintre armata română și trupele germane, bulgare și turcesti din 19/24 august 1916 s-a încheiat cu o înfrângere dezastruoasă pentru România: peste 6.000 de militarii morţi şi răniţi și 28.000 de prizonieri (dintre care 480 de ofiţeri). Urmare acestui eșec al armatei române, în perioada 1916-1918 orașul a fost ocupat de armatele bulgară și germană. Localitatea a redevenit parte a României în anul 1918 – și a rămas așa timp de aproape trei decenii – până în anul 1940 când, în urma Tratatului de la Craiova din 7 septembrie, a fost cedat Bulgariei (împreună cu restul Cadrilaterului). Să lăsăm însă istoricii să spună mai multe despre Cadrilater - „cea mai veche țară română” conform istoricului Vasile Pârvan – și să privim împreună imaginea idilică a portului pescăresc. Nu vom asunde însă imaginea mai puțin idilică a admistrației românești a orașului – cum putea fi altfel decât una coruptă – care a fost surprinsă și ea de reporterul interbelic al „Realității ilustrate”:

Turtucaia, Tutrakan, Тутракан
Școala românească din Turtucaia
„Turtucaia româneasca este  singurul loc din Europa unde se mai pot vedea azi cadâne cu şalvari şi mahomedani cu fes si turban. În preajma debarcaderului, pe mal, se zăreşte, în neorânduială, nişte ferărie veche, mâncată de rugină. E aproape să fie înghițită de fluviu; cu tot aspectul ei monstruos, grămada de blocuri de oțel groase cât un perete, unele întregi, altele sparte, trântite la întâmplare, pare să fie o amestecătura netrebnică.
Sunt rămăşiţele nefolositoare ale unui fort vechi - îmi explică cineva. A scăzut Dunărea şi au ieşit la iveală.
Când apele cresc, aceste triste și sinistre simboluri dispar sub valuri. În schimb, atenția este atrasă de cele trei mori de apa, mori patriarhale, cari înveselesc priveliştea, întruchipând - prin contrast - belşugul şi buna înţelegere dintre oameni. Pe străzile patriarhale ale Turtucăii cadânele care se îndreapta agale spre moschee cu fața acoperită „cu un fel de față de masă trasă peste cap". Acestea sunt cele sărace. Femeile din mica burghezie sau cele mai de rang, poartă un costum întreg, cu fustă, purtând şalvarii pe dedesupt. Fusta are două foi: una se lasă în jos, iar pe cealaltă o ridică peste cap, de la brâu. Le plac grozav papucii coloraţi şi de multe ori se înghesuesc în faţa vre-unei prăvălii, unde se vede această încălţăminte prinsă grămadă pe nişte scânduri aşezate vertical.”

Turtucaia, Tutrakan, Тутракан
Cadâne cu șalvari în Turtucaia
PLEACĂ TURCII?

„Deşi se spune că Turcii sunt indolenţi, totuşi i-am văzut muncind din greu, tăind cu hărnicie lemne, cărând saci şi alte greutăţi enorme în spinare, pe urcuşurile Turtucăii. Pe de altă parte, unii stau ore întregi nemişcaţi prin faţa vreunei prăvălii, hibernează mai ales prin cafenele. Casele vechi pitoreşti din Turtucaia au un fel de etaj, într'un colţ, cu un cerdac frânt. Dedesubt, la parter, se văd două uşi: una dă în cafenea, unde intră bătrânii, cu turban şi fes, aşezându-se pe o laviţă lată turcească, cu tavanul peste cap. A doua uşă tot la stradă, în rând cu uşa cafenelii, dă în pivniţa casei. De altfel să nu ne mire prea mult - ciudăţenia acestei arhitecturi. Chiar în Bucureşti, pe Calea Moşilor spre Moşi şi în alte părţi, am văzut uşi la trotoar, cari dau în pivniţa casei. Cum strada a devenit cu timpul un important centru comercial, aceste pivniţe au fost transformate în prăvălii...

Turtucaia, Tutrakan, Тутракан
Turci din Turtucaia
"tăind cu hărnicie lemne"
Administraţia Ţurtucaii şi-a propus să modernizeze localitatea dându-i aspectul unui oraş banal. Multe case, străzi întregi pitoreşti, iubite de pictorii noştri, au şi fost dărâmate. Grădina cu monumentul turcesc a devenit depozit de lemne. A fost doborâtă la pământ şi una dintre cele două moschee, rămânând în picioare doar minaretul ei. Turnul a devenit un loc favorit de joc pentru copii, care se suie veseli şi sgomotosi în cerdacul circular şi de acolo strigă : "Alah! Alah!", încercând să imite pe bătrânul muezin care a plecat nu de mult la Adrianopol. Pe malul Dunării a fost dărâmată o stradă întreagă.”

Turtucaia, Tutrakan, Тутракан
La potcovit
ÎN CAFENEA

O cafenea turcească prezintă un caracter special. Clientul vine de obicei tăcut să se aşeze turceşte pe laviţă cu capul aproape de tavan. După câteva minute se înclină spre vecini şi le spune un fel de bună ziuă în turceşte. Toţi tac. După vre-o alte cinci minute, tovarăşii încep să-i răspundă la salut, câte-unul, cu voce monotonă. În genere, întrebările şi răspunsurile se urmează la intervale şi cu pauze mari. Interpretul pe care l-am luat cu mine, are tot timpul să-mi traducă ceea ce se vorbeşte şi să-mi mai dea explicaţii.
- Cei plecaţi în Tracia orientală şi spre Adrianopol scriu că e mai rău acolo. Am aflat că mulţi mor, fiind nedeprinşi cu clima - spune un turc bătrân, după ce-a sorbit din cafea.
- E rău că ne încarcă perceptorul...
- Am auzit că se pot plăti datoriile la stat cu bonuri, cari se cumpără cu 30%... - spune un turc bătrân.
- Cum asta ? - întreabă unul mai tânăr.
- Să zicem că ai de plată 1000 de lei. Cumperi, la bancă, un bon de 1000 lei pentru care plăteşti numai 300. Bonul acesta ar trebui să ţi-l primească drept o mie. Dar pe noi ne înşeală.
- Afacerea asta a făcut-o un controlor de la percepţie... Noi am plătit sumele întregi, iar el a cumpărat şi a depus bonuri... A câştigat astfel 700 lei la fiecare mie.

Turtucaia, Tutrakan, Тутракан
Stradă din Turtucaia
Oftări şi o mare pauză. Toţi Turcii sorb cafea.
-  Da cu lumina electrică ce-i ? - întrebă unul.
- Primăria a clădit uzina electrică cu un milion de lei şi acum în loc să o pornească, se ceartă pe mâna cui să o dea...
După cum se vede Turcii sunt mai vioi decât par. Deşi pe punctul de a ne părăsi - mulţi şi-au vândut pământurile şi casele - ei tot se mai simt legaţi de oraşul bătrân în care se află mormintele părinţilor lor; fac politică şi ne judecă prin cafenele. Vizitatorii bucureşteni nu prind de obicei aceste aprecieri, puţin măgulitoare, deoarece ei preferă cafeneaua „Kîuciuc-Capşa", dintr'un pavilion de scânduri, pe unde nu vin turci, dar care are faima de-a servi o cafea extraordinară. Nu este vară, în care oraşul să nu fie vizitat de pictori bucureşteni. Aproape nu e pictor român, care să nu fi trecut prin Turtucaia. Maestrul Artacchino, unul dintre cei îndrăgostiţi de portul dunărean, ne spunea:

Turtucaia, Tutrakan, Тутракан
Populația musulmană - farmecul orașului Turtucaia
- Să-i sugeraţi primarului din Turtucaia ideea că oraşul nou să-l construiască pe malul Dunării încolo. Are loc destul în faţa Olteniţei. Să lase în pace oraşul vechi, care are un farmec deosebit, fiind un punct de atracţie pentru artişti, pictori şi alţi vizitatori. S’ar putea întemeia aci o frumoasă staţie climaterică. Odată cu banalizarea oraşului, vor fi goniţi toţi vizitatorii. În loc să se desfiinţeze monumentele istorice ar trebui, dimpotrivă, reconstruită moscheea, păstrându-se diferitele colţuri pitoreşti ale vechiului oraş turcesc. De asemeni ar trebui făcute înlesniri simpaticei populaţii mahomedane care, plecând, ia cu dânsa mare parte din farmecul acestei bijuterii de pe malul bătrânului Danubiu.”

Turtucaia, Tutrakan, Тутракан
"Bijuteria de pe malul bătrânului Danubiu"
Sursa: articolul „Orașul pictorilor” semnat Alex. F. Mihail – publicat în revista „Realitatea Ilustrată”  numărul din 11 decembrie 1935

8 comentarii :

  1. În Turtucaia s-a născut bunica mea. De acolo familia ei a fost obligată să se retragă și a urmat un drum fără întoarcere, un drum lung, greu. Și o viață luată de la zero... Era doar un copil, iar acea experiență i-a pătat iremediabil sufletul!

    RăspundețiȘtergere
  2. Un destin trist ca al atator alti romani, din pacate.
    Daca ai cumva vreo fotografie din acele vremuri.. poate ca vei vrea sa o vezi in articol ??

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu pot sa spun decat -MULTUMESC!suntem cei care aflam mult prea tarziu1

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Niciodata nu e prea tarziu. Si nu pot nici eu sa spun decat multumesc!

      Ștergere
  4. Mă întreb dacă vor mai fi români pe acolo.. De fapt nu se știe. Că nimeni nu o să ne spună adevărul. Și mi se face jale.. Atâta sânge romanesc a curs la Turtucaia, și parcă nu mai știe nimeni și nu-i mai pasă nimănui.. Of.. De ce o fi soarta țării acesteia să își privească frații peste garduri de sârmă ghimpata?.. Articolul e frumos, dar mie mi se face tristețea asta, pe care nu știu cum să-i spun..
    Mulțumesc că tu nu uiți, că umblând printre scrieri de un veac, ne aduci aminte cât de frumoasă și rotundă era România noastră, odată.. Că în povești..

    RăspundețiȘtergere
  5. Interesantă descrierea din Realitatea ilustrată. E bine de știut că Vodă Brâncoveanu la 1703, când se întorcea de la sultan a intrat în țară pe la Turtucaia, așa cum amintește logofătul Radu Grceanu în letopisețul său intitulat "Viața lui Constantin Vodă Brâncoveanu". Tot aici a existat o Școală românească ale cărei baze fuseseră puse încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și care care a funcționat fără întrerupere până la încorporarea Cadrilaterului la Regatul României, în urma Păcii de la București din august 1913,

    RăspundețiȘtergere