1935: Un weekend la Mamaia

Marea a atras întotdeauna sufletele romantice. Reporterul interbelic Gh. Tari a parcurs şi el drumul dintre capitala încinsă a anului 1935 şi Mamaia. Povestea celor trei zile romantice petrecute la mare a fost relatată cu umor în paginile revistei “Realităţii Ilustrate”. Și pentru că acelaşi reporter interbelic ne avertiza că “nimic nu e mai plicticos într’un reportaj decât introducerea”, să intrăm direct în subiect:
Litoral 1335
Plaja din Mamaia în anul 1935

Drumul către mare

“Sunt în Constanţa. Acceleratul pe care Căile Ferate Române l-au pus în circulaţie special pentru sezonul de vară şi care circulă în garnitură dublă sâmbăta, soseşte destul de târziu pentru ca ideea de a mai beneficia direct de agrementele plajei şi soarelui să fie taxată drept originală.”

Reîntâlnirea cu marea

La mare am obiceiuri de burghez. Mă duc, în prima zi să văd marea, cazinoul şi farul. E drept că nu trimit cărţi poştale ilustrate şi nu mă fotografiez în faţa unei pânze care reprezintă marea şi un vapor (de ce oare fotografii nu se duc ei la mare şi vor să aducă marea la ei?) Totuşi... Marea am regăsit-o aşa cum am lăsat-o. Mereu nouă, nici o clipă la fel cu clipa dinainte. Tot întinsă până în zări, tot înfrăţită cu cerul în văgăuna de unde răsar vapoarele. La far nu m'am putut duce, căci drumul era păzit de soldaţi. Şi am aşteptat seara, ca să se deschidă cazinoul...”

Despre Casinou, ruletă şi... două dudui blonde

“Un mare avantaj — negreşit, sunteţi de părere opusă — al cazinoului din Constanţa este că găseşti în el, indiferent la ce oră, un număr remarcabil de cunoştinţe. Unele sunt plăcute. Le dai bună ziua şi-ţi vezi de drum. Altele sunt neplăcute. Îţi dau bună ziua şi nu mai scapi de ele. Toate au jucat la ruletă. Nici una n'a câştigat. La toate le răspunzi — tocmai pentru că nu-i adevărat — că ai făcut la fel. Dacă eşti mai deştept decât ele, le-o iei înainte, le ceri să te împrumute cu „două cente" te refuză şi te desparţi cu un aer ofensat. Dacă superioritatea circumvoluţiunilor le aparţine, d-ta răspunzi că n'ai, şi ele iau aerul de mai sus. În ambele cazuri, împăcarea urmează să se facă la Bucureşti, unde unul sau altul va avea de dat un aperitiv la „Mercur". Totuşi, sunt şi excepţii.

Mamaia interbelica
Dudui pe plajă...
Dacă intri la ora 9,15 în sala de joc, poţi găsi, imediat după prima masă de ruletă, doi prieteni bucureşteni, însoţiţi de două blonde — una naturală, alta artistică, una cu ochii verzi, alta cu ei negri — care-ţi propun, după ce „vom" mai sta cinci minute să privim „braziliana" — o plimbare cu barca pe lună şi o partidă matinală de plajă, pentru a asista la răsăritul soarelui. Dacă prietenii sunt simpatici sau dacă-ţi place duduia cu ochi verzi, accepţi, având bineînţeles grijă să spui contrariul...

Sala de joc a cazinoului din Constanţa seamănă cu celelalte săli de joc ale celorlalte cazinouri de pe întinsul scoarţei pământeşti. Aceiaşi crupieri, aceiaşi oameni, aceleaşi sisteme. Acelaşi aer cald şi închis, aceleaşi voci răguşite, aceleaşi femei venite să piardă ce n'au câştigat încă. Mâinile sunt crispate, bărbaţii sunt nervoşi, bobiţa goneşte zăpăcită în cercuri, până când ameţeşte şi e aruncată încoace şi încolo de numerele care-şi apără, cu îndârjire, virginitatea. Nimic din ce-a fost nu s'a pierdut. Nimic nou n'a venit să se adaoge. O ştiam eu, o ştiau prietenii mei, o ştiau cele două fete blonde. Atunci de ce-am stat două ore în loc de cinci minute?

Marea Neagra 1935
În așteptarea răsăritului...
Răsărit de soare la Mamaia

Am luat o maşină de piaţă — autobuzele nu circulau încă — şi am ajuns, dacă nu prea repede, dar scuturat pentru un sezon întreg, la Mamaia. Am coborît, am plătit — e un amănunt pe care orice cetăţean care a luat un taxi la Constanţa nu-l mai uită niciodată — şi mi-am făcut intrarea pe plajă, unde afară de o jună pereche de polonezi nu se mai găsea nici un nebun. Şi minutele au început să treacă incet, ca la o întâlnire de care nu eşti sigur... Pe linia pe care, în fund, cerul o face cu marea, pare că ceva a început să se lumineze. Un fel de ceaţă murdară, care bate în alb şi în galben. Un spectacol destul de banal, care-mi aminteşte de dimineţile de după chef din Bucureşti şi pe care — pentru a fi sincer — nu mă simt deloc dispus să-l admir. Mi-e somn. Mi-e foame. Mi-e frig.
Apariţia celor doi prieteni cu cele două blonde însoţitoare nu e făcută decât să exalte aceste necesităţi fizice, după descrierea, cu multe amănunte, a consumării unei cafele cu lapte şi cozonac în piaţa Ovidiu. În sfârşit, într'un târziu, astrul care ne va chinui atât de crunt peste câteva ore, binevoieşte să se ridice.

Cum? Asta-i tot?

Un disc galben, murdar, care de abia face apa să sclipească şi care te supără la ochi? De ce-am venit să văd un răsărit de soare? De ce nu mi-a rămas întreagă povestea citită dintr'o carte cu foi groase şi geisha cu umbreluţe, în care soarele se năştea, în fiecare dimineaţă, din spuma mării sărutată de luceferi ? De ce mi-am pierdut, odată cu ea şi iluzia despre fata blondă cu ochi verzi, care arăta într'un fel aseară şi altfel acum?

Pe plaja din Mamaia


“Dacă soarele — deşi răsare din mare — n'a reuşit să mă încante, Mamaia are altceva cu care să-şi cucerească oaspeţii. Plaja ! Plaja este minunată. Se întinde kilometri întregi, în dreapta şi în stânga, coboară în mare încet şi pe nesimţite, atât de încet încât la 152 de metri de ţărm îţi vine până la piept şi nisipul e atât de fin, încăt vântul ţi-l ia din mână ca pe o pulbere. Pe acest dar al mării, mâna omului a venit să adaoge dibăcia a douăzeci de veacuri. Sunt şase sute de cabine, din beton, fiecare cu confortul ei: bancă, oglindă, cuier. Trei sute în dreapta - femei - trei sute în stânga — bărbaţi. Şi într'o parte şi în cealaltă, săli cu duşuri, fie fixe, fie mobile, coridoare, galerii şi băiaşi cari îţi amintesc — oral şi prin numeroase placarde - că nu sunt plătiţi şi că aşteaptă o recompensă „benevolă".

Plaja din Mamaia
Restaurantul cu trei terase suprapuse
Mamaia 1935
La mijloc, restaurantul şi trei terase suprapuse, dintre cari numai prima e acoperită. Suprafaţa celei de a doua e pătată cu umbrele mari, roşii, cari adăpostesc, geloase, numai masa în care sunt înfipte. A treia coboară, prin câteva trepte, până în nisip. Pe toate trei, serviciul este egal de încet şi mesele libere se găsesc la fel de greu.  Am spus că sunt şase sute de cabine. Un aviz al direcţiunii băilor Mamaia - semnat de omul care a ridicat tot ce se vede, Horia Grigorescu, primarul oraşului Constanţa - prevede că fiecare dintre ele nu poate cuprinde mai mult de patru persoane. Ceea ce — matematicile sunt slăbiciunea mea — face un total de 2400 locuri disponibile. Înseamnă că cel puţin jumătate din semenii mei, cari au ocupat nisipul şi apa cât vezi cu ochii, s'au desbrăcat tot în cabinele naturale în care se desbrăcau contimporanii lui Ovidiu. Bineînţeles, dacă aceştia cunoşteau plăcerile apei sărate şi influența binefăcătoare a razelor ultra-violete...”

Nudism la Mamaia

“Razele ultra-violete sunt ultima justificare a renunţării la orice sentimente de pudoare, renunţare care a urmat de la răsboi încoace o singură direcţie. Direcţia care duce spre cele două extremităţi ale plajei, spre cele două porţiuni „rezervate  nudiştilor”.  Adică tot la dreapta, femei şi la stânga, bărbaţi. Atât că, dacă pentru cabine ai nevoie de un bilet şi există un controlor care să trieze sexurile nici un interdict nu ocroteşte izolarea „Solarium"-urilor, cum au fost pompos intitulate porţiunile de nisip pe care oamenii stau cu tricourile de baie alături. Oare să depindă, într'adevăr, fericirea şi sănătatea de pigmentarea şi a acestei ultime fâşii de piele ? Sau e numai un pretext ? Dar pentru ce pretext? Pentru că, slavă Domnului, de multe ori tricourile nu ascund destul din ce-ar trebui să ascundă...”

Mamaia
Puțin "rouge" nu strică

O noapte cu lună plină la Mamaia


S'a înnoptat de-a binelea. Soarele — înroşind zarea cu ruşinea lui — s'a dus să se culce, ca un copil care nu şi-a învăţat lecţia. În locul lui, din partea cealaltă, s'a ridicat luna. E mare şi rotundă. Şi priveşte atât de blând... Luna mi-e cea mai bună prietenă. E atât de înţelegătoare, încât nu-i ascund, niciodată, nimic din ce mi se întamplă. Oricât aş fi de trist, oricât de vesel. O aştept seara, îi povestesc totul şi ea îmi dă, cu bunătate, o mână de resemnare şi de mângâiere, un sfat de zădărnicire a tuturor lucrurilor şi oamenilor.

Ştiu că mulţi o socotesc rea. Alţii spun că ar fi moartă de mult. Ba un rău de poet — nu se putea să nu fie francez ! — a asemănat-o cu un cadavru care rătăceşte prin ceruri, furând lumină de la soare şi încercând să înşele muritorii. Dar n'au dreptate. Luna e bună şi trăieşte. Odată, am văzut-o plângând. Era într'o seară pe mare, când eram amărat cum n'am mai fost... s'a ridicat, mai mare de durere ca niciodată... îi curgeau, din ochi, două şiroaie de lacrimi... şi unde picau, se năşteau, din mare, valuri, albe care veneau până la luntrea mea, să o legene cu plânsul ei...cu plânsul care nu-mi putea ajuta... Cât de fericit trebuie să fi fost Victor Hugo în noaptea în care „La lune etait sereine / Et jouait sur les flots...

La Mamaia - pe plajă 1932
De la zece seara în sus, pe terasele restaurantului se dansează. Când perechile obosesc, nisipul şi răcoarea mării sunt atât de îmbietoare, încât nimeni nu le refuză. Iar întunericul e un imens „separeu"...

Am plecat târziu din Mamaia. Şi am plecat pentru a mă întoarce iar să văd răsărind soarele din mare. De astă dată, eu rugasem pe o fată cu ochii din coajă de castan, cu părul bătând a noapte şi a rugină şi cu fruntea albă în lumina lunei. Ne-am întâlnit, încă pe întuneric, pe malul mării. Nu mi-era nici frig, nici somn, nici foame. Iar când a răsărit soarele...

... Când a răsărit, probabil dormeam. Căci m'am deşteptat, la zece dimineaţa, într'o cameră a hotelului Bristol, mai departe decât oricând şi de el şi de razele lui... Căci şi la Constanţa, ca oriunde, fericirea nu există pentru ochii deschişi. Dar asta, cum spune Kipling, e altă poveste...”

Promisiunea reîntoarcerii

Sunt iar în Bucureşti. Cerul e de turbă. Asfaltul moale.E cald şi plămânii, învăţaţi prost, refuză să tragă aerul greu şi fierbinte. Cum de am putut sta toată vara în arşiţa pe care casele o feresc să se piardă? Dar sâmbătă plecăm iar. Căci mergem împreună, fată blândă cu mijlocul plăpând şi ochii de cicoare, nu:


Mamaia - plaja 1935
Reporterul Gh. Tari la Mamaia

Gândeşte-te...


Cerul e albastru...

Marea e verde...
Viaţa e frumoasă...
Cum... plecăm?“

Sursa: articolul “Trei zile la mare” semnat Gh.Tari publicat în “Realitatea Ilustrată” numărul din 11 septembrie 1935


13 comentarii :

  1. Cand am citit „marea e verde” m-am gandit la „Mazare e verde” =))
    Am ajuns sa asociez Mamaia cu Mazare si asta pentru ca e drept, eu nu merg la Mamaia, prefer sudul litoralului si zonele mai putin aglomerate.

    RăspundețiȘtergere
  2. Si mie imi place marea in zone mai putin aglomerarrte. Din pacate au ramas tot mai putine astfel de locuri. Vama si...Gura Portitei s-au "balcanizat" si ele.
    Pe cand niste versuri despre perioada romantica a Romaniei ? Curtezane, domnite, rochii pantaloni ? Ar avea loc oricand pe blog - al meu, al tau...

    RăspundețiȘtergere
  3. Eh... eu scriu versuri dupa cum ma duce starea, valul, nu intentia :)
    Nu scriu asa multe, cam o poezioara pe luna.

    RăspundețiȘtergere
  4. Dar:
    stam cinci scaune la masa,
    patru de lemn, unul de fiinta
    cu cinci ganduri urzite
    patru de lana, unul de stanca...

    Si uite ca am incercat un fel de guest-post.Asfel de versuri merita asteptarea unei luni:)

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc Marcel, primesc aceasta incurajare, poate scriu mai des :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Cum adică? —numai francezii au cântat luna? Da', Eminescu, ce cusur a avut? Nu e el autorul versurilor, prin care,, părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă, /prin care trece, albă, regina nopții, moartă.. "? Sau greșesc eu? Hm. Poate că o fi, uite că nici nu am curaj să scriu, necum să rostesc,, plagiator".... Nu contează. Și eu sunt de părerea autorului, dimineața și răsăritul de soare, nu seamănă deloc cu,, Aurora cea cu degetele trandafirii...", nu seamănă. Am stat și eu odată, de curiozitate, să văd răsăritul. Nu e nici o afacere.
    Mulțumesc pentru că ne - ai adus, această poveste veche și adevărată. Eu am citit-o cu atenție. Asta, fiindcă mie îmi plac lucrurile vechi, poate și altora le plac,în numele lor și al meu, mulțumesc.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Armosfera e autentica fiindca e surprinsa atunci. Cu adevarat un instantaneu interbelic articolul lui Gh. Tari.

      Ștergere
  7. O lectura placuta ce surprinde atmosfera acelor timpuri...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Se poate deslusi parfumul acelor vremuri, nu-i asa?

      Ștergere
  8. ... sunt atâtea ... POVEȘTI FRUMOASE ...PENTRU FIECARE STRADĂ ...MAI ALES ÎN ZONA PENINSULARĂ a CAZINOULUI din CONSTANȚA ! Păcat că totul se îngroapă cu o viteză uluitoare sub ....ciment ,cazemate moderne locuibile !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si mai mare păcat este că nu știm să conservăm clădirile frumoase ridicate de înaintașii noștri.

      Ștergere
  9. răsărit de soare din cartea "India magică"de Julia Maria Cristea
    ..."Şi rămâi în aşteptare pierzându-te în hăul negru din faţa ta, desluşit când şi când, undeva în adâncimi, de şiraguri de lumini - semn că trecem peste oraşe, sau în înălţimi de sclipirea punctiformă a stelelor şi luminile de semnalizare din vârful aripilor avionului.
    Şi aştepţi. Şi aştepţi, în timp ce avionul pluteşte pe oceanul de întuneric. Deodată, undeva, pierdută în depărtarea orizontului, dar parcă foarte aproape, apare o dâră de culoare, un brâu roşu desfăşurat în faţa ta. O priveşti cum creşte, se înalţă, se revarsă în culoare şi lumină ce schimbă treptat întunericul în toate nuanţele focului şi izbucneşte ca un mirific incendiu celest, o erupţie a vulcanului divinităţii, la apariţia globului incandescent.
    Nu durează prea mult, ca tot ce este frumos, ca însăşi viaţa. Sau poate că doreşti să dureze la infinit şi nu realizezi desfăşurarea timpului real. Când soarele se ridică pe cer descuind porţile zilei şi când traversează bolta înspre asfinţit, este banal. Dar răsăritul şi apusul său este dramatic. Ca şi naşterea şi moartea omului. Amurgul este uneori şi mai frumos, mai blând ca răsăritul, are o anumită căldură, o anumită strălucire – poate un anumit tragism. Ca o renunţare. Ca un rămas bun. Ca o despărţire. Ai vrea ca soarele să nu apună niciodată, să te bucuri de fiecare clipă de lumină. Aşa ca şi dragostea, ca şi viaţa, pe care ai dori-o să dureze veşnic... să nu ştii niciodată ce înseamnă sfâşierea despărţirii...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulțumim, JMC. Nu ne rămâne decât să alegem: Mamaia sau India magică!

      Ștergere