Vodă, cutremurul, lumânările şi Teatrul Naţional

Cațavencu, celebrul personaj creat de I. L. Caragiale, afirma că “mai întâi și-ntâi istoria ne învață anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc”. Același onorabil Cațavencu adăuga în memorabilul său discurs din "O scrisoare pierdută": “legea progresului este așa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe”. 

 

Iluminatul - de ieri și de azi - la Teatrul Național din București

 

Progresul nu putea să ocolească nici Teatrul Național din București. Marea scenă a țării a fost unul dintre primele locuri în care s-au experimentat în România atât iluminatul cu candelabre cu lumânări de spermanțet (o substanță grasă de culoare albă, cu aspect de ceară, obținută din craniul de cașalot, balenă sau delfin, întrebuințată în cosmetică și la fabricarea lumânărilor) cât și iluminatul electric. Noile metode de iluminat nu au fost primite însă întotdeauna cu entuziasm. Despre istoria iluminatului utilizat la Teatrului Național – dar nu numai – ne povestea ziaristul și prozatorul Ioan Massoff într-un articol publicat în numărul din 21 aprilie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

 

ILUMINAT ELECTRIC LA TEATRUL NAȚIONAL

“A fost un făcut ca toate inovațiile în ceea ce privește luminatul public să’nceapă cu Teatrul Național. Astfel că prima instituție unde s'a introdus luminatul electric a fost Teatrul Național din București (în paranteză amintesc că primul teatru din lume în care s'a introdus electricitatea a fost teatrul din Brno, Cehoslovacia). 

 

București - Teatrul Național

 

Dar, cum se întâmplă cu mai toate epocalele descoperiri și invenții, mulți s'au găsit să cârtească și chiar să se supere foarte, pentru că stăpânirea a găsit de cuviință să lumineze electric primul templu al Thaliei române.

Cele mai supărate s'au arătat actrițele:

- N'avem nevoie de lumini d'astea care ne strică fizionomia!

- Nu vezi că ne face ca moarte!?

- Ei și ce te faci dacă așa, îi vine poftă și nu mai vrea să ardă? Așa e că rămânem p'întuneric?

Dar nici actorii nu s'au lăsat mai prejos:

- Musiu, eu nu mai joc! Sunt om bătrân și așa m'am învățat eu: cu lumânarea.

- Mă rog dumitale, ai toată dreptatea! Nici eu nu mai joc!

Candelabrul din foaierul vechiului Teatru Naţional

Care era însă adevărata cauză a revoltei actoricești? Când se lumina Teatrul cu lumânări, fiecare actor primea, pentru cele două șfeșnice care-i străjuiau masa la care se grimau (notă: masa de machiaj), câte două lumânări de fiecare spectacol. Așa era obiceiul. Actorii nu înfigeau însă lumânarea decât într'unul din șfeșnice, cealaltă punând-o bine în lădița pe care țineau picioarele. Cică la sfârșitul fiecărei stagiuni, actorii plecau acasă cu o bună cantitate de lumânări. Dar, se pare că nici nu trebuiau să se obosească până acasă cu “trofeele", deoarece anumiți negustori chilipirgii cari știau cum merge treaba îi așteptau la colț și afacerile se încheiau fără prea multă greutate. Așadar, nu numai motive... metafizice, dar și pâmântești, au stârnit protestul care amenința să se transforme într'o adevărată grevă a actorilor.

ILUMINATUL CU LUMÂNĂRI

Dar și cu prilejul introducerii luminatului cu lumânări, la Teatrul Național, lucrurile nu s'au petrecut, ca să spun așa, perfect regulat. În seara aceea, memorabilă, Domnul Țării - se pare că Alexandru Ghica - se afla în sală. Toată lumea nu se mai sătura privind policandrele împodobite cu frumoase lumânări de spermanțet. Dar, tocmai în momentul când trebuia să se ridice perdeaua, se simte în sală o sguduitură, parcă subterană, urmată de o alta.

- Cutremur! - au strigat vreo câțiva, în timp ce mulțimea, mută de spaimă, privea grozava bălăbăneală a candelabrului din mijlocul sălii.

- Se dărâmă teatrul! – au strigat alții.

Și după cele două sguduituri a urmat un sinistru și amenințător dans al candelabrelor. Clinchetul stârnit de bucățelele de sticlă care împodobeau candelabrele, ar fi fost plăcut auzului dacă el n'ar fi fost prevestitor de mari nenorociri.

Lampadare cu becuri electrice
în vechiul Teatru Național

În mijlocul unei tăceri generale - marile spaime ca și marile dureri sunt mute - s'a auzit o voce de stentor: “Stați! Toți să murim, numai Maria Sa să scape!" Cel care dăduse acest îndemn era ziaristul Karkaleki. Bunul Dumnezeu s'a miluit nu numai de Vodă dar și de supușii lui și astfel catastrofa nu s'a produs. Candelabrele și-au încetat dansul sinistru și reprezentația a început, sfârșindu-se în cele mai bune condiții. A doua zi întâmplarea a fost relatată de Karkaleki în “Buletinul Ofițial" al cărui redactor era.

VODĂ, KARKALEKI ȘI CARAGIALE

Să ne spună însă marele Ion Luca Caragiale, cu amănunte, cine a fost acest Karkaleki, întemeietorul “presei politice române". În “Buletinul" lui, ziaristul făcea “cronica modernă" a Capitalei. În cuprinsul acestei rubrici, se pare foarte citită, el făcea și dările de seamă ale seratelor care se dădeau la Palat. 

 

Caragiale povestește: ‹‹Vodă, care ținea foarte mult să lumineze norodul, adusese cu mari cheltuieli de la Brașov vreo douăzeci de lăzi cu lumânări de spermanțet - primele lumânări de spermanțet care veneau în țară. Pentru a face neuitat în istorie acest pas însemnat pe calea progresului, Vodă dăduse la palat o serată cu noile lumânări. Succes enorm și Vodă încântat.

 

A doua zi, îndată după apariția numărului din “Buletinul Ofiţial" cu darea de seamă asupra acestei minunate serate, se pomenește Karkaleki cu un dorobanț că-l cheamă în fugă mare la palat. Cum intră publicistul, Vodă sare de pe divan și, fără vorbă, sarț-parț  câteva palme și pe urmă trage-i pe spinare cu ciubucul.

- Știi pentru ce te-am bătut ? - întrebă Voda ostenit.

- Nu, să trăești, Măria Ta! - îi răspunse amețit Karkaleki.

- Pentru că ești un ticălos!

- Ticălos Măria Ta. Iartă-mă!

Teatrul Național din București

Și Caragiale trage concluzia: ‹‹e drept că întemeietorul presei noastre politice merită palmele și ciubucele. Nu fusese destul de clar și de entuziast în darea lui de seamă asupra lumânărilor de spermanțet  și nu pomenise nimica despre suprimarea mucarilor. Pentru aceea a fost, după bătaie, dat în brânci afară de la Palat.›› 

 

 

Așadar, Karkaleki se “stricase" rău de tot cu Vodă. A doua zi a fost reprezentația de la Teatru. Strigătul lui Karkaleki și darea de seamă asupra spectacolului, apăruta în “Buletinul Ofiţial", l-au împăcat cu Vodă, mai ales că darea de seamă vorbea mai mult despre lumânări decât despre piesă. Dar, înainte de “invenția" lumânărilor, cu ce se lumina teatrul? Cu ulei de rapiță!”

Citește și: Povestea primelor teatre bucureștene

Sursa: articolul  “Cum a fost cu luminatul electric la Teatrul Național” – semnat Ioan Massoff – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 21 aprilie 1937 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor