Progresul sub reflector:: Vodă, cutremurul, lumânările şi Teatrul Naţional

Cațavencu, celebrul personaj creat de I. L. Caragiale, afirma că “mai întâi și-ntâi istoria ne învață anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc”. Același onorabil politician adăuga în memorabilul său discurs din O scrisoare pierdută: “legea progresului este așa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe”.

 
Marea scenă a țării a fost pionierul acestui progres în România, fiind locul unde s-au experimentat primele sisteme de iluminat modern: de la candelabrele cu lumânări de spermanțet, până la revoluția electricității.

 

Progresul nu putea să ocolească nici Teatrul Național din București. Marea scenă a țării a fost unul dintre primele locuri în care s-au experimentat în România atât iluminatul cu candelabre cu lumânări de spermanțet (o substanță grasă de culoare albă, cu aspect de ceară, obținută din craniul de cașalot, balenă sau delfin, întrebuințată în cosmetică și la fabricarea lumânărilor) cât și iluminatul electric. 

---

---

Noile metode de iluminat nu au fost primite însă întotdeauna cu entuziasm. Despre istoria iluminatului utilizat la Teatrului Național din București – dar nu numai – ne povestea ziaristul și prozatorul Ioan Massoff într-un articol publicat în numărul din 21 aprilie 1937 al revistei “Realitatea Ilustrată”:

 

Iluminatul - de ieri și de azi
la Teatrul Național din București

Revoltă în culise: „Ne face ca moarte!”

 

Deși electricitatea promitea modernizarea, introducerea ei la Teatrul Național (printre primele din lume, după cel din Brno) a stârnit un val de nemulțumiri neașteptate. Două dintre acsete reacții virulente reacții relatate de Ioan Massoff: 

„Cele mai supărate s'au arătat actrițele:
— N'avem nevoie de lumini d'astea care ne strică fizionomia! — Nu vezi că ne face ca moarte!?
— Ei și ce te faci dacă așa, îi vine poftă și nu mai vrea să ardă? Așa e că rămânem p'întuneric?” 

Nici actorii nu s-au lăsat mai prejos, invocând tradiția: 

„- Musiu, eu nu mai joc! Sunt om bătrân și așa m'am învățat eu: cu lumânarea.
- Mă rog dumitale, ai toată dreptatea! Nici eu nu mai joc!”  

București - Teatrul Național

Secretul „economic” al actorilor

 

Dincolo de estetică, revolta avea și o cauză mult mai pragmatică. Pe vremea iluminatului cu lumânări, actorii primeau rații generoase pentru cabinele de machiaj, pe care le transformau în profit: 

„Actorii nu înfigeau însă lumânarea decât într'unul din șfeșnice, cealaltă punând-o bine în lădița pe care țineau picioarele. Cică la sfârșitul fiecărei stagiuni, actorii plecau acasă cu o bună cantitate de lumânări... anumiți negustori chilipirgii îi așteptau la colț și afacerile se încheiau fără prea multă greutate. Așadar, nu numai motive... metafizice, dar și pâmântești, au stârnit protestul care amenința să se transforme într'o adevărată grevă a actorilor.”

Candelabrul din foaierul vechiului Teatru Naţional

„Dansul sinistru” al candelabrelor și frica de cutremur

 

Trecerea la lumânările de spermanțet (substanță extrasă din craniul de cașalot) nu a fost nici ea lipsită de peripeții. Într-o seară de gală, în prezența Domnitorului (probabil Alexandru Ghica), un cutremur a transformat spectacolul într-un moment de panică generală: 

"În seara aceea, memorabilă, Domnul Țării - se pare că Alexandru Ghica - se afla în sală. Toată lumea nu se mai sătura privind policandrele împodobite cu frumoase lumânări de spermanțet. Dar, tocmai în momentul când trebuia să se ridice perdeaua, se simte în sală o sguduitură, parcă subterană, urmată de o alta.

- Cutremur! - au strigat vreo câțiva, în timp ce mulțimea, mută de spaimă, privea grozava bălăbăneală a candelabrului din mijlocul sălii.

- Se dărâmă teatrul! – au strigat alții.

Și după cele două sguduituri a urmat un sinistru și amenințător dans al candelabrelor. Clinchetul stârnit de bucățelele de sticlă care împodobeau candelabrele, ar fi fost plăcut auzului dacă el n'ar fi fost prevestitor de mari nenorociri.

În mijlocul unei tăceri generale - marile spaime ca și marile dureri sunt mute - s'a auzit o voce de stentor: 

“Stați! Toți să murim, numai Maria Sa să scape!"

Cel care dăduse acest îndemn era ziaristul Karkaleki. Bunul Dumnezeu s'a miluit nu numai de Vodă dar și de supușii lui și astfel catastrofa nu s'a produs. Candelabrele și-au încetat dansul sinistru și reprezentația a început, sfârșindu-se în cele mai bune condiții. A doua zi întâmplarea a fost relatată de Karkaleki în “Buletinul Ofițial" al cărui redactor era." 

Lampadare cu becuri electrice
în vechiul Teatru Național

Vodă, Caragiale și Karkaleki

Marele Ion Luca Caragiale, decria amănunțit cine a fost acest Karkaleki, întemeietorul “presei politice române". În “Buletinul" lui, ziaristul făcea “cronica modernă" a Capitalei. În cuprinsul acestei rubrici, se pare foarte citită, el făcea și dările de seamă ale seratelor care se dădeau la Palat. Caragiale povestește:  

"Vodă, care ținea foarte mult să lumineze norodul, adusese cu mari cheltuieli de la Brașov vreo douăzeci de lăzi cu lumânări de spermanțet - primele lumânări de spermanțet care veneau în țară. Pentru a face neuitat în istorie acest pas însemnat pe calea progresului, Vodă dăduse la palat o serată cu noile lumânări. Succes enorm și Vodă încântat.

A doua zi, îndată după apariția numărului din “Buletinul Ofiţial" cu darea de seamă asupra acestei minunate serate, se pomenește Karkaleki cu un dorobanț că-l cheamă în fugă mare la palat. Cum intră publicistul, Vodă sare de pe divan și, fără vorbă, sarț-parț  câteva palme și pe urmă trage-i pe spinare cu ciubucul.

- Știi pentru ce te-am bătut ? - întrebă Voda ostenit.

- Nu, să trăești, Măria Ta! - îi răspunse amețit Karkaleki.

- Pentru că ești un ticălos!

- Ticălos Măria Ta. Iartă-mă!

Și Caragiale trage concluzia: ‹‹e drept că întemeietorul presei noastre politice merită palmele și ciubucele. Nu fusese destul de clar și de entuziast în darea lui de seamă asupra lumânărilor de spermanțet  și nu pomenise nimica despre suprimarea mucarilor. Pentru aceea a fost, după bătaie, dat în brânci afară de la Palat. Așadar, Karkaleki se “stricase" rău de tot cu Vodă.

A doua zi a fost reprezentația de la Teatru. Strigătul lui Karkaleki și darea de seamă asupra spectacolului, apăruta în “Buletinul Ofiţial", l-au împăcat cu Vodă, mai ales că darea de seamă vorbea mai mult despre lumânări decât despre piesă. Dar, înainte de “invenția" lumânărilor, cu ce se lumina teatrul? Cu ulei de rapiță!” 

Teatrul Național din București

Călătoria continuă: Descoperă istoria fascinantă a scenei românești

 

Dacă povestea lumânărilor de cașalot și a „ciubucelor” lui Vodă ți-a deschis apetitul pentru atmosfera Bucureștiului de altădată, te invităm să explorezi și alte pagini de aur din istoria spectacolului:

• Povestea primelor teatre bucureștene – Află unde s-a jucat prima dată și cum arătau sălile de spectacol de la începuturi.
• Nașterea teatrului de revistă în România – Matei Millo și celebra piesă „Apele de la Văcărești”, piatra de temelie a divertismentului național.
• Grădinile de vară pe la 1900 – O incursiune în atmosfera boemă a serilor bucureștene, unde teatrul de revistă prindea viață sub cerul liber.
• Păpuşele franţuzeşti, să tot stai să le priveşti! – Farmecul discret și amuzant al teatrului de păpuși de altădată.
• Curiozități din lumea teatrului – Anecdotă după anecdotă despre actorii și culisele vremurilor apuse.

Sursa: 

• articolul  “Cum a fost cu luminatul electric la Teatrul Național” – semnat Ioan Massoff – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 21 aprilie 1937 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

 

---

---