Vasile Alecsandri și Elena Negri (o poveste de dragoste)

Vasile Alecsandri s-a născut în 21 iulie 1821 într-o familie boierească din Moldova. Primele studii le-a făcut în casa părintească îndrumat de călugărul maramureșean Gherman Vida. A urmat apoi cursurile pensionului francez al lui Cuşnim. Între anii 1834 și 1839  și-a continuat  studiile la Paris. În perioada pariziană, după câteva încercări nereușite de a  face carieră în domeniul medicinei, în cel juridic sau în inginerie, Vasile Alecsandri s-a dedicat literaturii. A revenit în țară în anul 1840, după o lungă călătorie făcută în Italia.  

 

Vasile Alecsandri și Elena Negri

 

Vasile Alecsandri - tânărul frumos, elegant și rebel

 

Vasile Alecsandri era la acea vreme o prezență excentrică a societății ieșene, “cu părul său lung și buclat, cu jiletci largi, după moda pariziană, cu legături la gât bătătoare la ochi, cu pantaloni strâmți și bine trași pe piciorul încălțat, cu pantofi de lac, cu talmă neagră căptușită cu catifea vișinie…” (1). Poetul era un tânăr frumos și elegant. Prezența lui nu putea să rămână neremarcată în saloanele vremii. În această perioadă, în primăvara anului 1840, aflat în vizită la moșia din Pribești a prietenului său Vasile Roset Pribeagul, Vasile Alecsandri a cunoscut-o (și s-a îndrăgostit) pe frumoasa Elena Negri, sora bunului  său prieten Costache Negri:

 

Elena Negri - muza romantică prin excelență

“Noaptea, spre largul deschis al lunii albe, în cadrul unei ferestre, se profilase întâia oară apariția Elenei Negri, ca să-i zâmbească lui Vasile Alecsandri, cel mai fericit totdeauna dintre toți acei tineri. Elena Negri, cea mai desăvârșită întruchipare a Muzei romantice prin excelență, întrucât insufla deopotrivă sentimentul Iubirii și al Morții, cele două limite extreme ale inspirației erotice, de la Petrarca, la  De Musset și Lamartine.” (2). 

Elena Negri era “o damă afabilă și plină de spirit. Când intra în serate, însoțită de sora sa Catinca, gătite amândouă și  împodobite în rochii de bal, se năltea în jurul lor un murmur de admirare“ (3). Vasile Alecsandri însuși o descria pe Elena Negri “ca o minune de noblețe, de farmec și de simțământ adevărate”. În acea perioadă Elena Negri – una dintre surorile scriitorului și omului politic Costache Negri - era căsătorită încă cu A. Vârnav-Liteanu. De aceea dragostea născuta în sufletul poetului nu și-a găsit de la început ecoul dorit.  

 

De-odată un glas de înger...

 

Nemuritoarea poveste de dragoste dintre Vasile Alecsandri și Elena Negri se va aprinde cu adevărat câțiva ani mai târziu. În anul 1844 cei doi s-au reîntâlnit în Mânjina, la moșia lui Costache Negri. Elena – Ninița cum o alinta poetul – divorțase cu doi ani în urmă de soțul ei (“un bărbat ce nu știuse să-i inspire iubire”). Aici, într-o seară - cea mai frumoasă seară din viața lui – cum avea să rămână în amintirea poetului – Alecsandri își aude pentru prima dată iubita cântând. Poetul a imortalizat această clipă în versurile:

“De-odată un glas de înger, o sfântă armonie

Plutind ușor în aer ca vântul ce adie,

Se coborî  prin stele din leagănul ceresc.”

Pentru tinerii îndrăgostiți zilele anului 1845 curg pline de iubire. “Elena Negri îl invită la moșia ei, la Blânzi. Moșia era frumoasă și întinsă, iar casa spațioasă cu un etaj și cu un interior aranjat de ea în stil rustic, dar cu mult gust. Aici ei petrecură mai mult timp în atenții de logodnici, în cetiri, în poezie, muzică și în planuri de viitor minunat. În serile de primăvară, ieșeau pe cai și se plimbau, lăsând frâiele pe coame până noaptea târziu, voind să prelungească la nesfârșit plăcerea acelor ceasuri. Atunci a scris el mai multe poezii din care străbate entuziasmul lui de atunci “.  

 

Au fost aproape doi ani de iubire pătimașă și de fericire – ani în care poeziile lui Alecsandri cântă aproape exclusiv dragostea lui pentru Elena Negri:

“Întinde cu mândrie aripile-ți ușoare,

O, sufletul meu vesel, o, suflet fericit,

Înalță-te în ceruri și sbori cântând la soare

Căci soarele iubirii în cer a răsărit!”

Îndepărtarea

 

Peste numai un an, boala de plămâni de care suferea Elena Negri se agravează și medicii îi recomandă să petreacă câteva luni în sudul Italiei. Elena Negri pleacă în mai 1846 și Alecsandri îi promite că o va urma. Despărțirea lor e dureroasă:

“Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate,

Lăsând frumoasa țară, surori, prieteni, frate,

Lăsând în al meu suflet un mult amar suspin!”

O dată cu plecarea Elenei Negri la Veneția se încheie acest prim capitol al poveștii de dragoste. Vasile Alecsandri pleacă și el într-o lungă călătorie în Orient. Poetul nu încetează însă să se gândească la iubita lui. El scrie:

“Dorul meu în a ta cale

Urmând pasurile tale

Te desmiardă ne’ncetat

Și din dulcea ta guriță

Dragă, draga mea Niniță

Fură-un dulce sărutat.”

Regăsirea

 

Cei doi se regăsesc la Trieste în septembrie 1846. Nu rămân aici decât pentru două zile: pleacă împreună la Veneția. Aici închiriază un apartament cu balcon înspre celebrul Canal Grande în Palatul Benzon. Poetul nota în jurnalul său, referindu-se la această perioadă: “Aici începe cu adevărat vieața noastră în doi, fără piedici, fără griji, absorbiți cu totul de fericirea noastră, de nebuniile noastre copilărești.” În acest cadru romantic Vasile Alecsandri și Elena Negri și-au petrecut “cele mai frumoase și cele mai scumpe zile ale vieții lor” (4).  

 

Iubirea pierdută în neagra veșnicie

 

Din păcate dragostea nu a alungat boala Elenei Negri  – boală care s-a agravat dramatic. Cu toate acestea ”șederea noastră de două luni  la Veneția face cât o întreagă vieață de fericire” – nota poetul în jurnal.

Palatul Benzon din Veneția în care au locuit
Vasile Alecsandri și Elena Negri

Pentru  că Elena Negri se simțea din ce în ce mai rău, în toamna anului 1846 cei doi iubiți au călătorit pentru un consult medical la Paris, apoi s-au stabilit în Sicilia, la Palermo. Boala necruțătoare nu dădea însă nici un semn că va ceda. Cei doi, în luna martie a anului 1847, s-au hotărât să se întoarcă în țară. Din păcate călătoria s-a  încheiat pentru Elena Negri înainte de a ajunge acasă. Ninița și-a dar ultima suflare în brațele poetului, pe vapor, în dreptul Bosforului, în 4 mai 1847 la ora 3 dimineața. Penița îndurerată a lui Vasile Alecsandri nota:

“Într-o noapte de urgie

Cerul crud ne-a despărțit!

Tu te-ai dus iubită…

Fericirea-mi nesfârșită

Într-o clipă s-a sfârșit!”

 

Elena Negri a fost  înmormântată  în curtea unei mănăstiri grecești din Pera. Din inimă îndurerată a poetului se vor naște în anii ce vor urma frumoasele poezii ale volumului “Lăcrămioare”, volum deschis de celebra poezie “Steluța”, dedicată Elenei Negri: 

“Tu care ești pierdută în neagra veșnicie,

Stea dulce și iubită a sufletului meu,

Și care-odinioară luceai atât de vie:

Pe când eram în lume tu singură și eu!”

Surse:

1) D.C. Olănescu - “V. Alecsandri – Discurs de recepțiune”

2) Alexandru Marcu - articolul “Bălcescu și Alecsandri la Palermo” – publicat în revista “Universul literar” - numărul din 10 decembrie 1938

3) Elena Rădulescu-Pogeneanu - “Viața lui Alecsandri” - 1940

4) C.D. Papastate - “Vasile Alecsandri și Elena Negri cu un jurnal inedit al poetului” – 1947