Prințesa și “voievodul țiganilor” (I)

Într-unul dintre articolele anterioare – Nistrul, al doilea Styx - vă relatam câteva dintre dramele refugiaților români transnistreni care treceau sub amenințarea gloanțelor bolșevice Nistrul înghețat, în iarna anului 1932, ca să ajungă în România. Tot malul însângerat ale Nistrului a fost însă și martorul unei senzaționale povești de dragoste, consemnată de reporterul Ion Tic în numărul din 9 ianuarie 1935 al revistei “Ilustrațiunea Română”. Eroii acesteia: Vasile Tandarescu, un lucrător pietrar din satul basarabean Ustea și o frumoasă prințesă fugită din Rusia comunistă:

O femeie tânără și frumoasă...

 

“- Eram și eu, ca mai toți consătenii mei, un gospodar pașnic și muncitor în Ustea. Îmi duceam traiul acolo, pe malul Nistrului, liniștit cum nu mai era altul. Agonisisem o avere frumoasă și în singurătatea mea nu visam alta decât sănătate să pot duce cu bine mai departe cei 54 de ani pe care-i purtam în spinare. Când într'o zi, robotind prin grădină, zării spânzurată de craca unui pom, o femeie... Am alergat într'un suflet, am tăiat ștreangul și corpul femeii căzu ca un trunchi de stejar la picioarele mele... La început nu-mi venea să cred ochilor: o femeie tânără și frumoasă - cum nu mai văzusem în viata mea - o femeie care nu era din partea locului și care își curmase firul vieții în grădina mea, fără ca cineva s'o fi zărit…

Vasile Tandarescu din Ustea

Fără să pierd prea mult timp cu deslegarea acestei ciudate întâmplări, am ridicat trupul tinerei femei care mai era puțin cald și l-am dus în locuința mea. Am stropit-o cu oțet și am isbutit, după aproape două ceasuri de îngrijiri, s'o readuc în simțire. Când a redeschis ochii pe care-i văzusem la început groaznic holbați în fața morții, erau doi ochi frumoși, rugători, așa cum nu mai văzusem alții în viața mea. Mai bine nu-i mai deschidea niciodată! 

 

Femeia care în sbuciumul morții încercase clipe de spaimă și de durere, își revenise într’atât încât ai fi crezut mai curând că s'a deșteptat dintr'un vis decât că s'a înapoiat din călătoria de unde nu se mai întoarce nimeni. O văd și acum, făptură albă, dumnezeiască, de un farmec fără asemănare, întinsă pe patul meu; o femeie tânără care îmi cuprinsese cu brațele-i de marmoră grumajii și care mă privea drept în ochi. Ochii aceia care m'au străpuns de moarte, care m'au robit și m'au adus aici unde mă vedeți și dv. “Bronzul" oftă adânc.

 

-Trăiesc și acum în minte blestematele clipe în care femeia căreia îi salvasem viața, fără să scoată o singură vorbă, mă fermeca cu acea privire de dragoste și de ispită care rămâne, pentru tot restul vieții mele, o taină nedeslușită.

Recunoștință? Reculegere? Răzbunare? O ciudățenie sau un capriciu de femeie? Cine știe! Ceea ce știu sigur e faptul că în scurtă vreme, m'am îndrăgostit de frumoasa mea necunoscută. Vedeam bine prăpastia: eu bătrân, muncitor, cu ea o femeie tânără, frumoasă și desigur dintr'o altă lume la care nu râvnisem nici prin vis. De aceea, rușinat, am încercat mult timp să-mi stăpânesc nebunia care mă cuprinsese. La început, frumoasa mea stăpână m'a dojenit că am oprit-o să-și curme firul unei vieți sbuciumate. 

  

O prințesă! Doamne Dumnezeule!

 

Mai apoi și-a manifestat bucuria de a mă fi cunoscut, într’un fel destul de ciudat: o drăgălășenie care depășea cu mult marginile unui semn de firească recunoștință. Afecțiunea reciprocă creștea pe fiece zi. Și încă nu isbutisem să aflu cine este și ce împrejurare o hotărâse să-și aleagă grădina mea drept loc de sinucidere. Într’un târziu, când frumoasa femeie se spovedi, aflai cu groază că prăpastia dintre noi era și mai mare: sinucigașa nu era alta decât Maria Constantinovna, prințesă de Cristi, născută după mamă prințesă de Trubetzkoi.

- O prințesă! Doamne Dumnezeule!

Am simțit că se scufundă pământul sub mine! Dar pe măsură ce mă rușinam mai tare de situațiunea în care mă găseam, pe atât creșteau semnele ciudatei afecțiuni pe care o manifesta prințesa. Mai curând decât mi-am putut închipui, legătura noastră prinse rădăcini atât de adânci încât prințesa îmi declară că din acea clipă sunt și rămân pe viață soțul ei. Devenisem, așa, pe neașteptate, soțul unei prințese, ca în povești.

Vasile - pietrarul de "bronz"

Cu toată diferența de vârstă, trăiam ca doi însurăței, bucuria celor mai frumoase zile pe care și le poate închipui cineva. Prințesa uitase cu totul împrejurarea care o hotărâse să-și curme firul vieții. Cânta, râdea, juca, glumea ca o fetișcană fericită că și-a putut împlini visul. Dacă n'aș fi simțit în brațele mele toată fericirea și mulțumirea acestei femei care acum proslăvea bucuria vieții, aș fi crezut că trăiesc în vis o poveste ciudată, din altă, lume. Mi-am cheltuit în acea vreme toate economiile unei întregi și trudnice vieți. Mi-aș fi sacrificat bucuros și viața, numai să pot aduce o singură bucurie prințesei mele. Dar prințesa nu cerea alta nimic, decât dragostea mea curată... Prințesa era într’adevăr o femeie extraordinară: în coliba mea nu putea găsi nimic din ceea ce gusturile și “rangul” ei îi puteau cere. Și totuși Maria Constantinovna, prințesă de Cristi, era cea mai mulțumită dintre femei...

 

 

Păsărea a zburat din cuib...

 

Până, într’o zi... când apăru, ca într’un film de cinematograf, un tânăr ofițer din armata bolșevică... Ofițerul se instalase comod la masă și începu să povestească cum a fost fugărit de “ai lui" până la Nistru și cum de frica morții a trecut apa sub o căpiță de fân... Cum pentru moment ofițerul refuza să se predea autorităților noastre, m'am repezit pe nesimțite să dau de veste în sat... Când m'am reîntors, ofițerul dispăruse și cu el frumoasa mea prințesă. Zadarnic am căutat-o. Păsărea zburase din cuib și cuibul văduvit de ceea ce-i dăruia o veșnică și zglobie primăvară, rămase pustiu. Atât de pustiu încât în primele zile simțeam cum mă topesc de urât și de dor...”

Credeți că povestea se termină aici? Vă înșelați! Povestea continuă. Pentru a afla continuarea ‹‹CLICK AICI››

Sursa: articolul “Dragostea unei prințese – Ciudata întâmplare din Ustea” – semnat Ion Tic – publicat în revista “Ilustrațiunea Română" - numărul din 9 ianuarie 1935 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor