Mănăstirea Plumbuita: Legendele clopotului cu limba de foc

Mănăstirea Plumbuita este unul dintre locurile cele mai încărcate de istorie ale Bucureștiului. Construită de voievodul Petru cel Tânăr (1558-1568), “mănăstirea de pe podul Colentinei” a fost rectitorită de Alexandru al II-lea, de soția sa Ecaterina Doamna și de fiul acestora voievodul Mihnea, cel poreclit Turcitul. Lăcășul religios clădit sub hramul „Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul” a început să fie numit “mănăstirea Plumbuita” după ce a fost acoperit cu tablă de plumb în timpul domniei lui Matei Basarab. (1)

Zidurile crenelate care împrejmuiesc mănăstirea au văzut multe de-a lungul veacurilor. Aici, sub zidurile crenelate care împrejmuiesc mănăstirea, Matei Basarab a purtat prima lui bătălie. La podul Plumbuitei de pe apa Colentinei, Constantin Vodă – fiul lui Șerban-Basarab Voievod – a primit steagul de domnie. Tot la Plumbuita, trimișii lui Constantin Brâncoveanu au primit invitații din Moldova veniți la nunta Ancuței - fiica Domnitorului. 

Biserica mănăstirii Plumbuita 

La Plumbuita și-a pus Tudor Vladimirescu santinele să oprească fuga boierilor din București. Între zidurile groase ale beciului mănăstirii au fost închiși “o samă de boieri care cârteau contra Domnului”. Între aceștia s-au numărat și boierii progresiști Ion Câmpineanu și Nicolae Bălcescu. (2) Asemeni multor altor locuri încărcate de istorie, mănăstirea Plumbuita “ascunde” povești despre comorile îngropate aici de-a lungul timpului: “lucru sigur: au existat și există comori, pentru că pe aici au fost războaie, domni, curteni, călugări, ruși, greci și o sumă de oameni care în diferite împrejurări n'aveau unde să-și ascundă aurul sau podoabele de preț decât în pământ, în ascunzători pe care le socoteau la adăpost de orice pericol.” (3)

Turnul clopotniței în anul 1933

Vasile, bătrânul clopotar a bisericuței, îl avertiza însă în anul 1933 pe reporterul revistei “Realitatea Ilustrată”: ”Dar comorile, boierule, sunt de obicei blestemate. Băștinașii povestesc de o rubedenie a lui Tudor Mortu, țigan din Frunzănești, care ar fi descoperit o comoară mai mare: o căldare plină cu galbeni. Un vecin însă i-a furat peste noapte căldarea. A împărțit-o cu alții. Dar galbenii erau blestemați și oamenii au înnebunit ori au rămas nebuni toată viața. Iar cel care a găsit comoara a rămas cu ochii holbați, ziua și noaptea, până a murit… Pe locul unde se spune că s'a găsit comoara, multă vreme duhurile rele aprindeau focuri, omorau vite sau speriau oamenii… Bătrânii superstițioși făceau slujbe și duhurile nu s'au liniștit până ce n'au omorât un flăcău care se încumetase să răscolească pământul, noaptea...”. (3)

CLOPOTUL CU LIMBA DE FOC

Vă invit să dăm împreuna o raită prin acest loc în care “s-au plămădit” multe pagini de istorie dar și multe legende. Nu singuri, ci însoțiți de mai vechiul nostru prieten, reporterul revistei “Realitatea Ilustrată”, Ion Tic:

  

“Pornim spre clopotnița cea mare din spatele bisericii. Fațada e de curând în reparații. Poate că meșterii i-au stricat ceea ce avea mai frumos: vechea arhitectură. Urcăm treptele groase de stejar, aproape rotunjite de măcinișul anilor. Sus, în turlă, se mai văd încă două rame mari de metal, de care erau prinse cele două clopote ridicate de nemți.

- Aici a fost “clopotul cu limba de foc". L-au luat nemții, fără să știe că era “clopot domnesc de bronz amestecat cu aur și cu argint" și pe deasupra clopot despre care oamenii spun “că arunca limbi de foc care se vedeau din depărtare".

- De ce arunca limbi de foc?

- Era păzitorul comorilor de la picioarele clopotniței, care pedepsea pe cei care se apropiau să le fure.

- Și totuși comorile descoperite au fost prădate…

- Așa a vrut clopotul făcător de minuni. Oamenii aceia se vede că deslegaseră blestemul care “lovea de moarte cu para focului" pe cei cari se apropiau de comori. Câți n'au murit sub pedeapsa blestemului! Clopotul suna singur, în puterea nopții, ori de câte ori cineva din vale se apropia de clopotniță…

Ne așezarăm pe ultima treaptă. În turla în care lumina se îngâna cu întunericul este și astăzi o femeie - Profira lui Niță Teslaru – continuă Maria, care povestește ori de câte ori vine pe aici, ce minunat era clopotul domnesc pe care l-au furat nemții…

- Glasul clopotului nostru se auzea departe, departe de tot; un glas melodios, care nu semăna cu altul, pe care-l recunoșteai cu ușurință dintr'o mie de glasuri. La sărbătorile mari glasul de argint vrăjea norodul.

- Făcea minuni?

- Da, făcea destule minuni... Oamenii spun că bătrânul clopotar tămăduia paraliticii chemându-i sus, în turlă, unde le citea în taină din cărțile sfinte… S’au vindecat atâția sub vraja “clopotului cu limba de foc”.

- Poate că bătrânul clopotar citea noaptea la lumânare și oamenilor li se părea că ies limbi de foc…

- Aș, de unde! Noaptea clopotnița rămânea închisă. D-ta poate nu crezi povestea acestui clopot. Dar bătrânii ți-o pot mărturisi. E un bătrân care mai trăiește astăzi într’o magherniță din preajma Teilor, unul care a văzut minunea. Gurile rele spun că “ar fi orbit de când a văzut minunea" și că el însuși ar fi fost, în tinerețe, unul care alerga după comorile din preajma mănăstirei.

PAZNICUL COMORILOR

Bătrânul despre care vorbesc știa desigur aceasta. De aceea, după câte spune, și-a petrecut tinerețea în tovărășia unei vrăjitoare care-și avea coliba colo, pe muchea dealului, cu care a încercat în fel și chip să găsească una din comori. Dar comorile aveau ca și azi “farmece" și numai cine le putea deslega avea putința să se apropie de pământ și să-l răscolească. O femeie bătrână mi-a spus că bătrânul orb i-a povestit “pățania" lui astfel:

Maria, nevasta paznicului,  ne arată locul unde
se spune  că s'a găsit  un sac din păr de cămilă  plin cu aur

“Ședeam într’o noapte de toamnă de cealaltă parte a apei, în tovărășia clopotarului care “toca" din tainele cărților cu care-și petrecea singurătatea, când dintr’odată zăresc în turla clopotniței o limbă de foc; o limbă de jăratec care se lungea și se strângea, o limbă uriașă de balaur, în flăcări. Apoi a doua și a treia. Curând clopotul începu să sune furios. Clopotarul își făcu semnul crucii, spunând:

- Doamne păzește de nenorociri! Clopotnița-i zăvorâtă. Ce s’o fi petrecând? Foc? Răscoală? Răsbel?

După câteva clipe ne desmeticirăm și porniră prin băltoacă spre valea dinspre clopotniță. Nici un sgomot. Nici un sunet. Sub ziduri aceeași liniște de mormânt. Ne-am întrebat o clipă dacă n'am avut o vedenie. Dar amândoi văzusem și auzisem același lucru. Urcarăm cu anevoie zidul. Clopotarul se repezi la ușa clopotniței pe care o găsise închisă, zăvorâtă, așa cum o lăsase. Căzu în genunchi, făcu o rugăciune, apoi inspectă interiorul clopotniței. Nu intrase nimeni. Nici picior de viețuitoare. Clopotarul întrerupse liniștea spunând:

- Trebuie să fi încercat cineva să se apropie de biserică cu gând rău. Sau de vreo comoară.

A doua zi, în zorii zilei, găsirăm la zidul care mărginea mănăstirea, dinspre vale, doi oameni morți. Unul, cățărat pe zid, ca și când moartea l'ar fi surprins escaladând zidul; celălalt la pământ, ghemuit ca un arici. Amândoi aveau fața neagră, cum o au oamenii loviți de trăsnet…

Peste câtva timp, încercând să sap pe neștiute pământul, eram în dreptul locului unde am găsit morții, am auzit din nou sunetul clopotului și limba de foc s'a lungit până la mine, gata să mă înghită. De atunci am rămas orb…”.

  

Surse:

- George Potra – “Din Bucureștii de altădată” – 1981

- Ion Sachelarescu – “Din istoria Bucureștilor – Plumbuita” – 1940

-  Ion Tic – articolul “Printre ruinele de la Plumbuita” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată“ – numerele din 22 și 29 martie, 5, 12 și 19 aprilie 1933