Lăutari de altădată

Muzica lăutărească i-a însoțit mereu pe români de-a lungul istoriei. Prezente la cele mai importante evenimente din viața lor – nunți, botezuri, înmormântări – acordurile muzicii lăutărești au răsunat și în momentele cruciale ale istoriei. Dar să nu anticipăm:

Primii lăutari

Pe la 1558, erau renumiți lăutarii robi ai lui Mircea-Vodă Ciobanul, care ziceau atât de frumos pe alăută, încât Domnul Țării nu găsește alt dar mai frumos și mai scump să-i facă Vornicului Dingă “de la Moldova", decât dându-i rob pe faimosul Ruste Alăutarul. De altfel toți boierii mari aveau lăutari vestiți pe acea vreme. Astfel Bărcan Comisul a avut pe Trâmpea Alăutarul, pe care l-a vândut cu 4000 de piaștri, o sumă enormă pe acele timpuri (un piastru = un leu vechi). L-a cumpărat tot vornicul Dingă care pare să fi fost un mare apreciator de muzică.”(1)

Intrarea triumfală  a lui Mihai Viteazul 
în Alba Iulia 
Istoricii ne arată că la 1599, “la intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, îl urmează pe Domn, în cetate, o ceată de lăutari-țigani, cântând imnuri naționale, că intrarea s’a făcut în sunetul viorilor țigănești, cari știau să cânte pentru toate ceasurile din viața omului, ceea ce denotă că, alături de cei 8 trâmbițași, cari mergeau înainte, erau și viori țigănești.”  Deasemenea “cu 33 de ani mai târziu Leon Vodă, domnul Moldovei, a primit pe Paul Strassburg, solul lui Gustav Adolf, cu un alai de cântăreți cu chitară.”(2) În acele timpuri însă: Lăutarul, deși oareșicum disprețuit și umilit, “neputând să ia față de om bun sau de boier" fiind “bajocura lui Dumnezeu și a oamenilor", totuși lua parte la toate alaiurile domnești. Când se'ntorceau domnii de la Constantinopol, făceau un popas la Văcărești, în preajma intrării în București. Aici erau întâmpinați de episcopi și de mitropolit, cu mare alai, precum și de de armașul cu cei cinci sute de lăutari câți erau în București. Acest obicei s'a perindat, de câte ori se avea prilejul, până la domnia din veacul trecut, a lui Mihai-Vodă Sturdza.”(1)




Lăutarii robi

Țiganii au păstrat comoara noastră de cântece și poezii populare, din generație în generație lăutărească. Deși uneori li se reproșează că au denaturat spiritul național, deoarece ar avea “gust u" - după cum afirma A. D. Xenopol – totuși nu mai puțin adevărat este că sunt înzestrați de “un simț poetic și muzical superior mulțimei îndeobște", cum observă același autor. G. O. Teodorescu a rămas uimit “în fața unui țigan obscur, gărbovit de ani și de nevoi", care la vârsta de 74 de ani păstra în mintea lui o comoară de hore, doine și balade bătrâne. Un cântăreț lăutar, căruia îi datorăm scăparea din noianul uitării a celor mai frumoase, mai bogate și mai interesante părți din literatura românească nescrisă. Numele acestui lăutar e Petrea Crețul Șolcan, unul dintre fii lui Mihai Șolcan.

Lăutari din secolul al XIX-lea
Spre a vă forma o idee, despre bogăția păstrată într’o memorie  - spune G. D. Teodorescu - vă afirm că în scurtul spațiu de 3-4 zile, mi-a spus și mi-a cântat legende și doine, care nu cuprind mai puțin de 7000 de versuri, ceea ce samănă în cantitate cu unsprezece cărți din ‘Iliada" lui Omer și încă alte nouă cărți din “Eneida" lui Virgiliu. Cine dintre noi știe să recite 11 rapsodii omerice și 9 cântări virgiliane ?"(1)

Muzica lăutărească și… dragostea

Pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea lăutarii erau nelipsiți din preajma tinerilor boieri: Moda pe atunci, eleganța supremă era, pentru tinerii boieri, de a oferi jupâneselor iubite, concerte cu lăutari, câteodată chiar sub ferestrele lor, apoi pe la preumblări, prin viile de la Copou sau prin grădinile domnești de la Frumoasa. Tarafe de lăutari, într’adins tocmite, cântau cântece de dragoste la adresa unei femei frumoase, care ea singură știa prea bine cui era închinat omagiul armonios, de care toți și toate profitau. Ofta țiganul, iar boierul se uita lung și primea răsplata dorită, o ochire sau un semn.” (2)

Barbu Lăutaru cântând la un ospăț de boieri

Lăutari celebri

Barbu Lăutaru

Barbu Lăutaru
de Iosif Iser
Pe numele lui adevărat Vasile Barbu Cobzarul a fost cel mai vestiti lăutar al secolului al XIX-lea. Fiu al lui Stan Barbu, un alt lăutar vestit din Moldova, Barbu Lăutaru s-a născut undeva prin prin anul 1780 (se știe cert doar că în anul 1812 era deja însurat și era staroste de lăutari). Taraful lui era nelipsit de la petrecerile Iașului de altădată, organizate la “Valea Adâncă”, “Schitul Tărâță”, “Galata” sau “Viile de prin prejur”. Pe atunci, “Barbu Lăutaru și alții de seama lui, pentru un cântec din bătrâni, cu:

Floricică, floare-albastră
Ce-ai crescut în calea noastră...

sau alte romanțe la modă, primea câte un pahar de galbeni și zimți, lire sau napoleoni, pe cari boierii îi arunca cu dărnicie în paharul lăutarilor.”(1)
Marele talent al lui Barbu Lăutaru a fost apreciat de unul din cei mai mari muzicieni ai epocii. Franz Liszt, care îi spunea la sfârșitul unei petreceri organizate în anul 1874 la Iași, în timp ce îi întindea un pahar de șampanie:
“ – Bea Barbule lăutar, stăpânul meu, bea căci Dumnezeu te-a făcut artist și tu ești mai mare decât mine !”. Relatarea aceste întâlniri o găsiți aici:


Barbu Lăutaru a murit în 18 august 1858 și a fost înmormântat în cimitirul bisericii Sf. Ion Zlataust din Iași.

Sava Pădureanu

Lăutar (Ionică Barbu)
cântând la o chitară
cu două cordare
Mulți lăutari români au cutreierat străinitătea. Sava Pădureanu, cobzar și violist, s'a produs și la Petersburg la curtea țarului. Autorul acestor rânduri a avut norocul de a-l mai apuca. L-am auzit cântând cu taraful lui la Terasa Frascatti, pe când eram copil. Avea un ritm extraordinar, o vervă îndrăcită. El purta fracul cu pieptul plin de decorații conferite de diferiți suverani, iar cei din taraful lui purtau costum național. Erau numai opt inși în orchestră: două contrabase, un țimbal, un nai, apoi piano și –- dacă nu mă'nșel - încă viori. În orice caz era o alcătuire orchestrală ciudată; mai ales este de remarcat proporția mare a contrabaselor. Am auzit interpretându-se între altele o fantezie din “Carmen", cu un avânt pe care nu-l voi uita niciodată. Era parcă o altă compoziție, un alt Bizet, cu o viață nouă, muzica spaniolă scrisă de un francez, trecută prin prisma temperamentului țigănesc, cu o putere de sugestie pe care mi s'a părut că nu știuse să o dea nici una din orchestrele bogate de operă auzite de mine până atunci.”(2)

Cristache Ciolac

Cristache Ciolac
Pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Christache a fost ceea ce Barbu Lăutarul fusese în prima jumătate a secolului al 19-lea. Aproape patruzeci de ani spune d. Radu D. Rosetti - n'a fost petrecere, nuntă, banchet fără taraful lui Ciolac și tot el era chemat să delecteze urechile monarchilor și persoanelor distinse, vizitatori ai curții regale românești. Câte alaiuri domnești, alte evenimente mari din istoria României moderne nu ne-a slăvit cu vioara lui fermecată! C'a fost masă mare de 10 Mai, banchet la inaugurarea podului de peste Dunăre, nunta de argint a Regelui Carol, căsătoria Regelui Ferdinand… Ciolac era nelipsit, ca și în climaterica stațiune a Sinaii unde muzica sa se'ngâna cu susurul apei Peleșului. A fost în adevăr, un fenomen al muzicalității românești, apreciat de marii Enescu, Kubelic, Paderewsky, Jaques Thibaud etc.
La Paris, cu prilejul inaugurării Expoziției din 1889, șefii de orchestră trebuiau să execute o compoziție ocazională. Ciolac care nu buchinea o notă, învățase partitura viorilor pe de-a rostul, ascultând-o la repetiții, cum o cântau ceilalți. Într'o sală cu mii de spectatori, concertul începu, urmărit cu interes de melomani. Un scurt circuit stinse electricitatea pe neașteptate. Toată lumea rămase în intuneric și orchestra încetă brusc. Auditorii și muzicanții uluiți, auziră atunci răsunând înainte, în beznă, o singură vioară, a lui Cristache, care-și urmă partiția până la sfârșit, cu mult elan, în mijlocul tăcerii religioase din enorma sală a concertului. Urale și aplauze furtunoase recompensară pe nevăzutul artist.
Când se află cine era, lăutarul român fu obiectul unei manifestații de mare simpatie, primind o invitație să dea un concert a doua zi împreună cu taraful lui, la o serbare oferită de Loubet, președintele republicei franceze. Avu un și mai mare succes! Vioara lui plângea și suspina cu accente de irezistibil farmec. Loubet, fermecat, îi oferi, personal două mii de franci francezi:
- O, nu! Excelență, nu pot primi acești bani - îi spuse lăutarul nostru – marea cinste de a fi cântat în fața Președintelui Republicei Franceze nu trebuie plătită!
În altă împrejurare, Alex. Vlahuță, Octavian Goga și Delavrancea i-au dat lui Ciolac următorul autograf: “Să trăiești dragă Ciolac! Patru milioane de oameni cântă de veacuri doina asta, și numai tu știi s'o spui și boierilor.”(2)

Gheorghe Ochi-Albi 
(1870-1918) 
Dintre lăutarii faimoși de altă dată voi mai aminti doar pe Didică Scripcarul (de la care Vasile Alecsandri a “adunat mai multe cântece poporale”), Ionică Barbu (fiul lui Barbu Lăutaru), Neculai Paraschiv (faimos la începutul secolui al XX-lea), Gheorghe Ochi-Albi (“cobzar și viorist vestit, care a cântat la Petersburg înaintea Țarului Alexandru al III-lea și a încântat curtea imperială cu taraful lui”) sau pe Petrea Crețul Șolcan (faimosul “lăutar al Brăilei”). Rapsozii aceștia, purtătorii din generație în generație, timp de veacuri, a făcliei muzicii, au lăsat și urmași de valoare. Nu ne putem opri, ca cel puțin să cităm câteva nume: prof. Dim. Dinicu, animatorul orchestrei filarmonice, o glorie a muzicii românești, și căruia îi este rezervată o frumoasă pagină în istoria noastră culturală; fermecătorul violonist Grigoraș Dinicu; violoncelistul excelent Ochi-Albi, care e păcat că ne-a părăsit stabilindu-se în America; apoi Buică, mare violonist, mort în mizerie.”

Surse:

- (1) Mihail Gr. Poslușnicu – Istoria musicei la români – Editura Cartea Românească – 1928;
- (2) Alex F. Mihail – articolul “Lăutarii noștri” publicat în revista “Realitatea Ilustrată” din 8 aprilie 1934.



6 comentarii :

  1. Multe felicitäri pasionatului care ne-a pus la dispozitzie nouä, nestiutorilor, pagini atât de interesante din trecutul neamului nostru, istorie, traditzii, folclor, urbanisticä, mentalitatea vechilor timpuri si multe, multe alte subiecte deosebit de interesante. A sters de pe ele colbul decenilor si ni le-a dat, ca sä afläm poate doar acum, si mai ales ca sä nu intre complet in uitare. Ar fi mare päcat. Multumesc visätorule !

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumesc si eu pentru vizitele pe blog si pentru cuvintele frumoase. Te mai astept... pe aici!

    RăspundețiȘtergere
  3. Foarte,foarte bun! Am luat la cunoștință cu mare interes mai ales că în fiecare din noi tremură o coardă sensibilă! Păcat că lăutarii de astăzi întinează memoria acestor corifei ai lăutelor!Mulțumim domnule Maricel Chisca pentru acest articol... și nu numai!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Poate ca inca nu s-a scris o istorie completa si corecta a lautariei. Poate ca e timpul. Eu nu pot decat sa "culeg" crampeie si sa le dau mai departe. Citeste si: https://deieri-deazi.blogspot.ro/2014/03/o-drama-in-lumea-micilor-lautari.html

      Ștergere
  4. Superb! Am crezut că e o legendă întâlnirea dintre Barbu Lăutaru și Liszt. Dar se vede că era adevărat. Mulțumesc pentru posibilitatea de a afla aceste informații despre muzica veacurilor dinainte.

    RăspundețiȘtergere