Viaţă de picolo

Aud când şi când nostalgici ai perioadei interbelice ridicând în slăvi ucenicia de alta dată. Ucenicia era un "sistem de învăţământ” şi de pregătire a tinerilor pentru practicarea diferitelor meserii "cerute pe piaţa munci" care poate că îşi atingea scopul: copiii care parcurgeau “purgatoriul” uceniciei și deveneau în cele mai multe dintre cazuri adevăraţi meseriaşi. Dar cu ce preț!? Copiii-ucenici au fost poate "ultimii sclavi” ai lumii moderne româneşti. Vânduţi de părinţii prea săraci pentru a-i putea întreține, ucenicii încăpeau de cele mai multe ori pe mâinile unor “stăpâni” fără de scrupule, al căror singur gând era exploatarea acestora. Ucenicii erau salahori, comisionari şi “fete în casă”. Ziua lor de muncă începea cu mult înainte de a celorlalţi lucrători şi se sfârşea târziu în noapte. Iar tainele meseriei pentru care “se pregăteau” erau de cele mai multe ori "furate”. 

Ucenic de chelner
Un picolo
(supravegheat atent de chelneriţa din plan îndepărtat)

Vom arunca acum o privire în lumea “picolilor” – ucenicii de cârciumari sau de chelneri. Ei erau cei care făceau curat în local, cei care cărau lăzile cu băuturi sau cu alimente și tot ei erau cei care îmbrăcau şi dezbrăcau clienţii. Micuții picoli erau grataragii localului și serveau uneori la mese. Erau cei care se culcau ultimii, de multe ori flămânzi, după ce terminau de măturat localul părăsit de clienţi în miez de noapte. Ei erau cei care încasau palmele stăpânului şi cei care suportau glumele deşucheate şi înjurătorile clienţilor. Să lăsăm însă introducerea şi să încercăm să reconstituim o zi din viaţa unui picolo – Costică pe numele lui - un tânăr ucenic din anii ’30:

Ucenic de carciumar
Un picolo
(vai de spinarea lui 
dacă scapă tava cu pahare)

- Să trăiţi, coane!
A intrat pe uşa restaurantului un domn pântecos şi grav, încotoşmănit într’o şubă grea din piei de samur. O armată întreagă de băiețaşi, înveşmântaţi în fracuri berce, cu şervetul pe braţ şi frizura pe-o parte, a sărit în întâmpinarea domnului important. Unul îl desbracă de şubă, altul îi ia pălăria, al treilea îi descheia şoşonii, alţii se aferează în jurul clientului fără să facă nimic, ca să dovedească “şefului" că au învăţat bine lecţia.
În fiecare dimineaţă “şeful" îi cheamă să-i muştrulească:
- Bă, care cum vede un client, dă “alarma"! Fiţi cu ochii în patru! Unul îl ajută să se dezbrace, alţii îi arată mesele. Trebuie să-l duceţi aşa, să se aşeze la mesele băieţilor cari n'au de lucru. Îi spuneţi întotdeauna: “Da, coane cutare!”, “Să trăiţi domnu’!” ca să vadă clientul că e la casă bună şi să nu se răţoiască “fraierul" la socoteală. Ai înţeles, bă?
- 'Nţeles!
- Acu să facem proba! Eu sunt boierul şi vin la noi la restaurant.



“Şeful" ia un aer important şi se îndreaptă majestos spre o masă. Picolii pornesc în goană după el. Se închină până la pământ şi se prefac că-l ajută să se dezbrace. Unul mai mititel se căzneşte să-i scoată nişte şoşoni imaginari. Un picior enervat îl aruncă la pământ.
- Nu fii dobitoc, Costică! Nu vrei să înveţi de loc, jigodie!
Copilul, căzut la pământ începu să scâncească.
- Nu urla, că intru cu pumnii în tine.
Vinovatul îşi înghite lacrimile şi se ridică cu greu de la pământ. S'a culcat la ora patru noaptea pe o masă din local şi s’a sculat în zori, când l-au pus să cureţe şi să măture. Pică de somn. Odată, când a fost bolnav, s'a dus la el acasă, tocmai sus în strada Laptelui, la mama lui, care lucrează la curăţitul cartofilor la fabrică (ia cincizeci de bani de kilogram. Adică vre’o douăzeci de lei pe zi). Şi mai are încă trei fraţi mai mici. A dormit atunci o zi şi o noapte într'una. Ah! dacă ar mai fi odată bolnav
O palmă grea peste ceafă îl desteaptă din picioare.
- Dormi, d-a'mpicioarele, puturosule? Du bateria asta la numărul doi!

Nimic nu e prea greu pentru un ucenic

La “numărul doi" stau la masă doi tineri. Soţ şi soţie. El e mare şi calm, ea e subţire, brună şi mofturoasă.
- E gătit cu untdelemn? - întreabă ea pe picolo, strâmbând din nas.
- La noi se găteşte numai cu unt, coniţă, spune omul, deşi ştie bine că la bucătărie se întrebuinţează numai margarină!
- A, nu mănânc! Nu ştiu cum poţi tu suporta oroarea asta! - se indignează ea, adresând o privire duşmănoasă soţului. Ia te rog înapoi! Să-mi dai... adu te rog o listă!...
Costică vine cu bateria!
- Sifon!? - exclamă doamna indignată. Beau numai Borviz.
Costică se întoarce înapoi... Şeful, înainte de-a schimba sifonul cu borviz, îl cârpeşte:
- Altădată să-ţi caşti ochii şi să-ţi ascuţi urechile când dă clientul comanda!
- Borviz! - se înfurie doamna. Ce, aici e cârciumă? Să aduci imediat “Apollinaris".
Costică schimbă, şi-şi primeşte inevitabila lui porţie de bătaie.Nu-i nimic. Bătaia ajută copiii să crească. Aşa spun vecinele din strada Laptelui, când li se căinează mama lui. Acasă îl bătea tată-său. Aici îl bate şeful. Când o să ajungă şi el ca tata sau ca şeful, o să bată şi el pe alţi copii. De altfel nici nu-l prea doare. S'a obişnuit. Numai frica îl ţine în gardă. Dacă pumnul greu, cu care îl loveşte şeful, îi despică capul sau îi frânge pieptul? - se gândeşte el când vede câteodată laba mare, care se apleacă spre capul lui cât o tărtăcuţă; şi înlemneşte de spaimă. I se pare că o să-l nimicească. Şi când își dă seama că n'a păţit nimic răsuflă uşurat. A scăpat de data asta...
- Iar dormi! Grijania, parastasul şi crucile…

La şcoala de picolo

Un domn de la masa din fund strigă după o felie de pâine. Costică aleargă într'un suflet. Domnul îl priveşte încruntat.
- Serviţi ca la birt! Până să vie pâinea se răceşte mâncarea.
Costică, îl priveşte amuzat. Domnul are tot capul chel, roşu şi asudat. Un neg păros îi creşte pe bărbie. Urât om...
- Ce te uiţi aşa, puştiule! - se răsteşte domnul încruntat.
- Să’trăiţi coane! - spune Costică încurcat şi se retrage diplomatic, să-şi salveze spinarea.
E aproape ora de închidere. În tot localul a rămas numai o masă. Câţiva domni importanţi petrec cu femei. Din bucătărie, vine un miros dezgustător de leşie şi de lături. Încep să se strângă mesele şi scaunele. Domnii pleacă, strângând fiecare la braţ câte o femeie. Costică picoteşte într'o firidă, pe o canapea. O mână brutală îl trezeşte.
- Dormi într'una, păcătosule!
Costică îşi freacă ochil împăienjeniţi, cu palmele murdare, tresare şi se ridică în picioare :
- Vineee!..."

Sursa: articolul “Viaţă de picolo” – semnat “I.M.I. – publicat în revista “Ilustraţiunea Română” – numărul din 31 ianuarie 1934


3 comentarii :

  1. Ma tem ca incet - incet vremurile se intorc...

    RăspundețiȘtergere
  2. Frumos articolul, însă trist. Am citit câte ceva despre viața copiilor dați la stăpân, Eugen Barbu, în Groapa, are câteva fragmente, despre ucenicia lui Stere cârciumarul. E rău să fii copil și să nu poți dormi suficient, cred după umila mea părere, că brutele de peste ani, au fost copiii bătuți, flămânzi și nedormiți.

    RăspundețiȘtergere