Viaţă de picolo: Purgatoriu sau sclavie

Unii nostalgici ai perioadei interbelice ridică în slăvi ucenicia de altă dată. Ucenicia era un "sistem de învățământ” și de pregătire a tinerilor pentru practicarea diferitelor meserii "cerute pe piața muncii", care poate că își atingea scopul: copiii care parcurgeau “purgatoriul uceniciei" deveneau în cele mai multe dintre cazuri adevărați meseriași.

 

Dar cu ce preț!? Copiii-ucenici au fost poate "ultimii sclavi” ai lumii moderne românești. Vânduți de părinții prea săraci pentru a-i putea întreține, ucenicii încăpeau de cele mai multe ori pe mâinile unor “stăpâni” fără de scrupule, al căror singur gând era exploatarea acestora. Ucenicii erau salahori, comisionari și “fete în casă”. Ziua lor de muncă începea cu mult înainte de a celorlalți lucrători și se sfârșea târziu în noapte. Iar tainele meseriei pentru care “se pregăteau” erau de cele mai multe ori "furate”.

---

---

Lumea picolilor: Sclavii cârciumilor de altădată

Vom arunca acum o privire în lumea “picolilor” – ucenicii de cârciumari sau de chelneri. Ei erau cei care făceau curat în local, cei care cărau lăzile cu băuturi sau cu alimente și tot ei erau cei care îmbrăcau și dezbrăcau clienții. Micuții picoli erau grataragii localului și serveau uneori la mese.

Erau cei care se culcau ultimii, de multe ori flămânzi, după ce terminau de măturat localul părăsit de clienți în miez de noapte. Ei erau cei care încasau palmele stăpânului și cei care suportau glumele deșucheate și înjurăturile clienților. 

 

Un picolo
(supravegheat atent de chelnerița din plan îndepărtat)

Costică – O zi din viața unui picolo

Să lăsăm însă introducerea și să încercăm să reconstituim o zi din viața unui picolo – Costică pe numele lui - un tânăr ucenic din anii ’30: 

• “Să trăiți, coane!

A intrat pe ușa restaurantului un domn pântecos și grav, încotoșmănit într’o șubă grea din piei de samur. O armată întreagă de băiețași, înveșmântați în fracuri berce, cu șervetul pe braț și frizura pe-o parte, a sărit în întâmpinarea domnului important. Unul îl desbracă de șubă, altul îi ia pălăria, al treilea îi descheia șoșonii, alții se aferează în jurul clientului fără să facă nimic, ca să dovedească “șefului" că au învățat bine lecția." 

Un picolo
(vai de spinarea lui dacă scapă tava cu pahare)

Lecția de servit: Muștruluiala 

 

În fiecare dimineață...

"...șeful îi cheamă să-i muștrulească:

• Bă, care cum vede un client, dă “alarma"! Fiți cu ochii în patru! Unul îl ajută să se dezbrace, alții îi arată mesele. Trebuie să-l duceți așa, să se așeze la mesele băieților cari n'au de lucru. Îi spuneți întotdeauna: “Da, coane cutare!”, “Să trăiți domnu’!” ca să vadă clientul că e la casă bună și să nu se rățoiască “fraierul" la socoteală. Ai înțeles, bă?
• 'Nțeles!
• Acu să facem proba! Eu sunt boierul și vin la noi la restaurant.

“Șeful" ia un aer important și se îndreaptă majestos spre o masă. Picolii pornesc în goană după el. Se închină până la pământ și se prefac că-l ajută să se dezbrace. Unul mai mititel se căznește să-i scoată niște șoșoni imaginari. Un picior enervat îl aruncă la pământ.

• Nu fii dobitoc, Costică! Nu vrei să înveți de loc, jigodie!

Copilul, căzut la pământ începu să scâncească.

• Nu urla, că intru cu pumnii în tine.

Vinovatul își înghite lacrimile și se ridică cu greu de la pământ. S'a culcat la ora patru noaptea pe o masă din local și s’a sculat în zori, când l-au pus să curețe și să măture. Pică de somn. Odată, când a fost bolnav, s'a dus la el acasă, tocmai sus în strada Laptelui, la mama lui, care lucrează la curățitul cartofilor la fabrică (ia cincizeci de bani de kilogram. Adică vre’o douăzeci de lei pe zi). Și mai are încă trei frați mai mici. A dormit atunci o zi și o noapte într'una. Ah! dacă ar mai fi odată bolnav…

O palmă grea peste ceafă îl delteaptă din picioare.

• Dormi, d-a'mpicioarele, puturosule? Du bateria asta la numărul doi!"

Nimic nu e prea greu pentru un ucenic

Cliențíi năzuroși și lecțía "inevitabilă"

 

Uneori nici clienții nu erau prietenoși cu micii ucenici: 

"La “numărul doi" stau la masă doi tineri. Soț și soție. El e mare și calm, ea e subțire, brună și mofturoasă.

• E gătit cu untdelemn? - întreabă ea pe picolo, strâmbând din nas.
• La noi se gătește numai cu unt, coniță, spune omul, deși știe bine că la bucătărie se întrebuințează numai margarină!
• A, nu mănânc! Nu știu cum poți tu suporta oroarea asta! - se indignează ea, adresând o privire dușmănoasă soțului. Ia te rog înapoi! Să-mi dai... adu te rog o listă!...

Costică vine cu bateria!

• Sifon!? - exclamă doamna indignată. Beau numai Borviz.
• Costică se întoarce înapoi... Șeful, înainte de-a schimba sifonul cu borviz, îl cârpește:
• Altădată să-ți caști ochii și să-ți ascuți urechile când dă clientul comanda!
• Borviz! - se înfurie doamna. Ce, aici e cârciumă? Să aduci imediat “Apollinaris".

Costică schimbă, și-și primește inevitabila lui porție de bătaie. Nu-i nimic. Bătaia ajută copiii să crească. Așa spun vecinele din strada Laptelui, când li se căinează mama lui. Acasă îl bătea tată-său. Aici îl bate șeful. Când o să ajungă și el ca tata sau ca șeful, o să bată și el pe alți copii. De altfel nici nu-l prea doare. S'a obișnuit. Numai frica îl ține în gardă. Dacă pumnul greu, cu care îl lovește șeful, îi despică capul sau îi frânge pieptul? - se gândește el când vede câteodată laba mare, care se apleacă spre capul lui cât o tărtăcuță; și înlemnește de spaimă. I se pare că o să-l nimicească. Și când își dă seama că n'a pățit nimic răsuflă ușurat. A scăpat de data asta...

• Iar dormi! Grijania, parastasul și crucile…"

Un alt client și... o altă "greșeală inevitabilă":

"Un domn de la masa din fund strigă după o felie de pâine. Costică aleargă într'un suflet. Domnul îl privește încruntat.

• Serviți ca la birt! Până să vie pâinea se răcește mâncarea.

Costică, îl privește amuzat. Domnul are tot capul chel, roșu și asudat. Un neg păros îi crește pe bărbie. Urât om...

• Ce te uiți așa, puștiule! - se răstește domnul încruntat.
• Să’trăiți coane! - spune Costică încurcat și se retrage diplomatic, să-și salveze spinarea."

La școala de picolo

Oboseala și singurul refugiu

Vinovatul își înghite lacrimile și se ridică cu greu de la pământ. S'a culcat la ora patru noaptea pe o masă din local și s’a sculat în zori, când l-au pus să curețe și să măture. Pică de somn....

"E aproape ora de închidere. În tot localul a rămas numai o masă. Câțiva domni importanți petrec cu femei. Din bucătărie, vine un miros dezgustător de leșie și de lături. Încep să se strângă mesele și scaunele. Domnii pleacă, strângând fiecare la braț câte o femeie. Costică picotește într'o firidă, pe o canapea. O mână brutală îl trezește.

• Dormi într'una, păcătosule!

Costică își freacă ochii împăienjeniți, cu palmele murdare, tresare și se ridică în picioare :

• Vineee!..." 

Sacrificiul Copilăriei

Viața de picolo, așa cum o trăia Costică, nu era o școală a vieții sau un simplu purgatoriu al meseriei, ci o luptă brutală pentru supraviețuire. Paradoxul uceniciei interbelice rămâne acesta: în timp ce oferea meseriași pieței, ea sacrifica, pe altarul sărăciei și al exploatării totale, întreaga copilărie a "ultimilor sclavi” ai României moderne. Bătaia era considerată o "lecție", iar somnul pe o masă murdară, singurul refugiu.

Citiți și poveștile altor copii sacrificați din perioada interbelică:

Dacă povestea lui Costică, picolo-ul exploatat, v-a impresionat, vă invităm să pătrundeți și mai adânc în lumea dură a copiilor-muncitori din perioada interbelică. Descoperiți și alte drame ale unei epoci nostalgice doar la suprafață, citind articolele:

 

• Povestea ilustrată a unui mic lustragiu interbelic
• Drame în lumea micilor lăutari Lenuța, Mitică și Fănică
• Confesiunile unui lustragiu pitic

 

Sursa:

• articolul “Viață de picolo” – semnat “I.M.I.” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 31 ianuarie 1934

---

---