Virginica Popescu: Fermecătoarea vedetă a revistei de altădată
Virginica Popescu (n. 19 noiembrie 1915 – d. mai 1984) a fost o vedetă incontestabilă a teatrului de revistă din perioada interbelică și postbelică. Cunoscută drept "fermecătoarea vedetă de revistă", ea și-a legat numele de scena Teatrului Alhambra (ulterior Teatrul Excelsior) și a lansat șlagăre nemuritoare care au marcat epoca de aur a revistei românești.
Printre cele mai cunoscute se numără: “Hai să-ți arăt Bucureștiul noaptea”, “Astăzi e ziua ta”, „Ascultă ce-ți șoptește la ureche dragostea” și “Ștergeți ochișorii păpușico”. Cariera sa s-a extins și după război, pe scena Teatrului Municipal (Bulandra), având și câteva apariții cinematografice
Începuturile Virginicăi Popescu: Trecerea de la roluri de girls la statul de solistă la Alhambra
Povestea drumului parcurs de Virginica Popescu, până când a fost acceptată să apară pe scena Teatrului Alhambra, a fost consemnată de F. O. Fosian în monografia “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă”, publicată la editura „Cultura poporului”, în anul 1940:
“Virginica Popescu își mărturisește data nașterii: 19 Noiembrie 1915. La 13 ani, Virginica Popescu a fost nevoită să-și câștige singură existența... O prietenă a sfătuit-o să-și încerce norocul la Cărăbuș... După două săptămâni de ucenicie cu Roji-Roji, maestra de pe atunci a baletului la Cărăbuș, a fost angajată în linia III-a de girls. A dansat o vară întreagă – dar în toamnă când să plece și în turneu, dl. Constantin Tănase a refuzat s'o ia.
- Doar n'o să am grije și de țânci!... - i-a replicat dânsul.
A jucat zece zile la Teatrul Poștei (actualmente Alhambra) în “Wunderbar”, apoi la cinematograful „Marna” cu Giugaru și Lizica Petrescu... apoi a șomat, până când, într'o zi, a dat de un anunț prin care se căutau coriste și baletiste pentru stagiunea Teatrului Alhambra. S'a prezentat și, cu toată opunerea lui Siomin a fost angajată. Și-a văzut de teatru, conștiincioasă. Cânta în cor, dansa, până într'o seară când, îmbolnăvindu-se Annie Siomin, care avea de cântat un cuplet în fața unei linii de opt fete, a fost indicată s'o înlocuiască. După câteva zile, d. Nicușor Constantinescu a chemat-o în birou.
- La anul, nu mai ești baletistă!... Te facem solistă...
Într’adevăr, a început, ca solistă, cu roluri de două vorbe în “Trăiască Alhambra”, cu rolurile de comeră în “Alhambra 1933”, cu roluri mai măricele în “Alhambra în carnaval” și între timp cu foarte multe dubluri. A dublat-o pe Silly Vasiliu, pe Mia Apostolescu, pe Lulu Nicolau ș.a. ...Și când într'o zi, dl. Nicușor Constantinescu a spus despre ea:
- O vedeți pe puștanca aceasta care intră în scenă cu un aer de regină... O s'ajungă artistă mare!...
Cei din jurul lui au zâmbit... Pronosticul însă s'a realizat. Virginica Popescu este azi una din favoritele publicului...”
 |
| Virginica Popescu pe scena Teatrului Alhambra în spectacolul "1000 de ani de pace" - 1938 |
Virginica Popescu: Vedetă la 21 de Ani; incursiunea în lumea comediei
În 1937, Virginica Popescu era deja o vedetă a Teatrului Alhambra condus de celebrii Ion Vasilescu, Nicolae Vlădoianu și Nicușor Constantinescu. Reporterul revistei “Rampa” - Jack Berariu – a întâlnit-o întâmplător pe frumoasa vedetă la ștrandul Bragadiru, echipată într-un “costum chic de baie care îi reliefează arhitectura unui corp impecabil.“ Întâlnirea neprogramată le-a prilejuit celor doi “o convorbire ocazională, cu desăvârșire neprevăzută”, pe care cititorii au găsit-o publicată în paginile revistei.
 |
| Virginica Popescu - surprinsă între decorurile mutate de la Teatrul Alhambra la Teatrul Excelsior (1936) |
Am extras – pentru cititorii de azi – câteva pasaje din articolul publicat în numărul 12 iunie 1937 al revistei “Rampa” (publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum):
„- Apropo, cum te simți în comedie?
- Admirabil! Mi-am descoperit... vocația. Joc acum în “Scandal la 3 Papuci”, voi juca apoi în „Moritz al doilea’’, iar la iarnă, după toată probabilitățile, voi activa alături de Puiu Iancovescu, în cadrul spectacolelor de comedie pe care le va organiza Teatrul “Alhambra” la ora 6... Asta, fără să-ți mai vorbesc de două propuneri pe care le-am primit în ultimul timp, de a juca în stagiunea de iarnă pe scena a două teatre de comedie.
- Și de ce nu faci gestul unei despărțiri definitive de revistă?
- Lasă să mai... cresc și să mai învăț! Am vreme... N’am decât 21 ani. În orice caz, nu pot fi decât recunoscătoare revistei, care a ținut cu brio locul conservatorului, dându-mi astăzi prilejui, la cei 21 de ani ai mei, să atac genul mai pretențios al comediei cu un aplomb și cu o siguranță care au fost unanim remarcate...
Ce să-ți spun: Popeasca este mulțumită!”
 |
| Virginica Popescu în revista "Rampa" - 1937 |
Virginica Popescu: O perspectivă originală asupra vieții din culise
În același interviu, actrița oferea cititorilor o perspectivă neașteptată asupra vieții de dincolo de scenă:
„- Ce crezi despre culise și despre viața lor?
- Culisele și viața lor sunt un minunat purgatoriu pentru o viață de om. Au în ele o grabă, o înfrigurare bolnavă, care face scrum multe, multe netemeinicii, tocmai fiindcă rolul lor e să creeze aceste netemeinicii... Stai, pe deoparte, în contact cu o viață aspră, de visuri absurde și nevoi crâncene, iar pe de altă parte te scalzi în fantezii limpezi, în închipuiri menite să îmbuneze amărăciunile publicului. Prea ar trebui să’ți fie sufletul înclinat spre rău și spre chin ca să nu găsești o cale de înseninare a ta, în mijlocul acestor două lumi.
Pe mine culisele m’au învățat tot ce știu. M’au învățat mai ales să cântăresc oamenii și să-i cunosc cu limpeziciune. De altfel, pentru asta, când trăiești între culise, nici n’ai nevoie de simțuri deosebite. Totul ți se oferă ca o carte deschisă. N’ai decât să te uiți și ai văzut, pentru că într’adevăr, culisele sunt o desăvârșită plajă de nudism sufletesc... Acolo oamenii nu pot sta multă vreme ascunși. Bate o rază de boală prea aprigă și toate ascunzișurile se dau la iveală.
Fără îndoială că pentru firile înclinate spre tristețe, spre pesimism, peisajul nu poate să fie tocmai ispititor. Inimile li se îmbolnăvesc și bolnave rămân toată viața. Aceștia sunt cei care fug de teatru îndată ce au prilejul, sau vor veșnic să fugă, stând totuși pe loc, blestemând orice, împiedicând orice înnoire și împrăștiind peste tot molima cea mai cumplită a sufletului omenesc: cabotinismul... Pentru ceilalți însă, dragă prietene, peisajul culiselor este întremător și bun.”
 |
| Virginica Popescu - cap de afiș |
Ambițiile Virginicăi Popescu: De la avocatură la scena teatrului
„- Spre ce altceva ai fi înclinat, dacă nu ți-ar fi surâs cariera teatrală?
- Eu știu? E atât de greu de răspuns astăzi, când cariera pe care am îmbrățișat-o mi-a fost atât de favorabilă... Marea mea ambiție, când eram de 10 ani, a fost sa devin avocată, îmi plăcea să învăț și eram bună de gură. Până în clasa IV-a primară am luat mereu premiul I cu cunună. În clasa IV-a însă s’a ivit fata unui cofetar - cred c’o chema Chiricioiu sau așa ceva – care a început, înțelegi d-ta, să... îndulcească profesoarele. Deprimată, am renunțat la aspirațiunile de premiantă și am prins silă de învățătură... Am intrat, totuși, la liceu, la Domnița Ileana. N’am putut însă decât să termin clasa l-a și să merg până la jumătatea anului școlar în clasa următoare: împrejurările, hai să le spun pe numele lor adevărat, greutățile materiale, m’au împiedicat. Acum însă, dacă nu pot colecționa diplomele pe care mi le-ar fi dat școala - și care, în paranteză fie spus, nu mi-ar fi folosit la nimic - mă străduiesc însă să-mi apropii cunoștințele de care m’au îndepărtat peripețiile vieții. Citesc cărți de geografie, de istorie, de chimie și chiar deunăzi am cumpărat noul manual de bacalaureat, semnat de o groază de profesori.
- Și ai răbdare să te uiți prin manualele astea?
- Am. Sunt foarte ambițioasă...”
 |
| Șlagăre nemuritoare lansate de Virginica Popescu |
Lux pe scenă și stil în viața de toate zilele
Discuția despre costume și roluri scotea în evidență diferența dintre cele două fețe ale Virginicăi Popescu - persoana publică și cea privată:
„- Pe scenă ești extrem de luxoasă. Cred că în materie de costume esti vedeta genului revuistic...
- Într’adevăr, pe scenă fac exces de lux. Acolo e însa nevoie. Eu, în viața mea de toate zilele sunt eu. Pe scenă însă sunt personajul pe care îl joc. În viață mă îmbrac simplu, cum ai putut constata și d-ta, însă pe scenă trebuie să fiu luxoasă. Cer spectatorii. Să nu crezi însă că mă bucură prea mult „reginele” și „marchizele” pe care le joc și care nu au alt merit personal decât că îmi înghit tot ce câștig ca să le îmbrac pe dumnealor.”
 |
| Virginica Popescu - alături de Virgil Ogășanu, Gina Patrichi, Mircea Albulescu și Ștefan Bănică pe scena Teatrului "Lucia Sturdza Bulandra" - 1969 |
Interviul se încheie cu menționarea celebrei porecle care a însoțít-o pe Virginica Popescu de-a lungul întregii cariere:
“- Hai să mergem. „Puștiul” trebuie să fie la repetiție...
- Puștiul? Care Puștiul?
- Eu! Așa m’a poreclit acum câțiva ani un prieten...
- Acum câțiva ani, dar astăzi..
- Astăzi e același lucru. Voi fi un „Puști” încă multă vreme. Un „Puști” de 25, de 30 ani, dar tot un „puști”, crede-mă... Prietenul meu a știut cum să-mi spuie...”
Cariera postbelică a Virginicăi Popescu: Teatru și film
Gloria și strălucirea teatrului românesc de revistă s-a stins în anii de după 1945. Virginica Popescu a continuat să joace până la finalul anilor ’60 pe scena Teatrului Municipal din București, devenit mai apoi Teatrul “Lucia Sturdza Bulandra”. A avut de asemenea și câteva prezențe secundare în peliculele cinematografice “Cu Marincea e altceva” (1954, în rolul Nataliței Busuioc), “Directorul nostru” (1955, în rolul “femeii cu pălărie care vrea să intre în audiență”), “Băieții noștri” (1960) și “Porto Franco” (1961, în rolul Lolita).
Virginica Popescu a murit în mai 1984, la București. Virginica Popescu rămâne însă un simbol al eleganței, talentului și dedicării, marcând decisiv istoria teatrului de revistă românesc prin prezența sa fermecătoare, de la puștoaica care intra în scenă cu un aer de regină până la actrița consacrată a scenei bucureștene.
Surse:
- Monografia “87 artiști bucureșteni din teatru, operă și revistă” – semnată F. O. Fosian – publicată la editura „Cultura poporului” – 194
- Articolul “La ștrand, într’o convorbire neprevăzută cu Virginica Popescu” - semnat Jack Berariu – publicat în revista “Rampa” – numărul din 12 iunie 1937 - publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum
- Revista “Teatrul” – numărul din 1 februarie 1969 - publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum
Postări
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu