Trei poveşti lăutăreşti

Vă invit să dăm o raită prin lumea plină de farmec a lăutarilor de altădată. Faimoși în lumea boemă a Bucureștiului interbelic, lăutari precum Ghiță zis „Paganini”, Vlădescu, Jean Brumăreanu zis „Păsăraru”, Fănică Brânzoi sau Gavrilă Petrescu animau cu arcușurile lor vrăjite atmosfera din cârciumile și tavernele cunoscute ale Capitalei. Chiar dacă în acele timpuri concurența acerbă a patefonului, a radioului și a "cinematografului vorbit" începuse să se facă simțită. Vă voi spune în cele ce urmează trei povești lăutărești descoperite în presa interbelică:

Struna lui Ghiță “Paganini”

Despre Ghiță Paganini colegii de breaslă spuneau că a fost un lăutar care a câștigat într-o clipă cât nu ar fi reușit să câștige ei, ceilalți, într-o viață întreagă: 

 

“Era pe atunci destul de tânăr și de talentat. Vânturile îl alungaseră în țara muscalilor... Cânta, câștiga și era mulțumit că putea duce un trai destul de larg. Într-o noapte, un grup de ofițeri ruși veniră să-l aresteze. Fu legat la ochi, apoi urcat într-o sanie. Sania sbură cum sboară de regulă săniile rusești și după mai bine de un ceas de drum, ajunse la conacul unei moșii. “Paganini” n-a știut nici locul unde descinde, nici intenția celor ce-l arestaseră.

Lăutari pe Calea Victoriei

Când fu deslegat la ochi, muzicantul nostru se găsea în mijlocul unui uriaș și luxos salon plin de cucoane, de domni și de ofițeri... Mesele încărcate cu toate bunătățile din lume dovedeau că amfitrionii organizaseră o masă ca în povești. Orchestra cea mare tăcu. Unul dintre cei care-l “arestase” îl invită să cânte. Îi întinse o vioară și-l rugă în numele gazdei și al invitaților, să cânte... „Paganini” fără să stea prea mult pe gânduri își acordă vioara și începu să cânte. Cânta cu atâta foc – mai de bucuria că arestarea a fost o simplă glumă, mai de cinstea cea mare ce i se făcuse să fie „rugat” să cânte solo – încât asistența a rămas extaziată. 

Cunoscutul lăutar Fănică Brânzoi

Vrăjea pe atunci Ghiță „Paganini” ca nimeni altul. Dar pe când asistența asculta mai atentă, fermecată de arcușul maestrului nostru, plesni o coardă. Apoi a doua și la scurt timp a treia. Paganini își concentră atunci toată puterea și toată... arta. Atunci se produse minunea: a reușit să cânte întreaga partitură cu o singură strună... Într-un târziu, când a isprăvit de cântat, asistența a izbucnit într-un adevărat delir și l-a ovaționat vreme îndelungată. Mulți l-au sărutat. Cucoanele i-au dat bijuterii iar cei mai mulți i-au dăruit ceasornice și portofele pline cu bani... Și ar fi avut bani și astăzi bani, poate, dacă n-ar fi suferit de boala... foițelor.”

Jean Brumăreanu zis "Păsăraru"

(sursa: articolul “La bursa muzicanților” – semnat “Ion Tic”  - publicat în numărul din 24 decembrie 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română”)

Dorul lui Tache Iliescu

Urmează o altă poveste plină de farmec. Povestea unui lăutar dezrădăcinat, fiul "vioristului" Iliescu Chiorul din  Constanța, cel care a plecat de mic din mahalale orașului de la malul mării, hotărât fiind să cucerească lumea cântând muzică românească. Reporterul interbelic al revistei “Ilustrațiunea Română“ l-a întâlnit pe Tache Iliescu în vara anului 1935 într-o cafenea din Kőln (Colonia):  

"Herr Kapelmaister" Tache Iliescu

“Pe bulevard, singurul local luminat era cafeneaua “Wien". Lume puțină în fața halbelor de bere borțoase sau a sticluțelor fragile, cu vin acrișor de pe coastele orașului. Prin fereastra larg deschisă care tăia bulevardul cu o pată vie de lumină, veneau până la noi acordurile unei muzici. Ne-am oprit, fermecați. O vioară minunată, așa cum numai la bătrânul Dinicu auzisem, cânta o “Ciocârlie" – să dai cu căciula după câini... Am rămas pe loc hipnotizați de arcușul acela divin, care ne duce dintr'odată peste cei 2.000 de km. ce ne despărțeau de patrie...

Nu ne-am putut mișca din loc până ce ultimul acord, ca un oftat rupt din suflet, nu și-a pierdut ecoul, prelung, în inima noastră. Abia atunci am putut năvăli, ca disperații, în cafenea. Pe estrada orchestrei un grup de șase muzicanți în fracuri albe de mătase ne zâmbeau cu șase rânduri de dinți de lapte, în niște fețe tuciurii. Cel cu vioara, un bărbat gras, chelit puțin pe frunte, cu ochi ca aluna și fața unsă, de bulibașă, ne întâmpină în nemțește:

- Was wünschen die Herren?

Taraful lui Tache Iliescu  

Am rămas un minut deconcentrați. Credeam că e un țigan de la noi, iar vioristul ne vorbea într'o nemțească perfectă, ca orice “kapelmaistru" din orice cafenea nemțească. Prudenți, l-am întrebat ce cântec cântase cu vioara lui fermecată. Și-atunci vioristul, corect, schimbându-se la față, cu o lacrimă în colțul genelor, ne spuse că e un cântec din țara lui.

 

Țara lui? Dar care e țara lui?

Pe buzele lui groase “România" primea fiecare silabă ca o mângâiere, ca un nume drag de iubită părăsită. Când a aflat că noi suntem români, cafeneaua “Wien", de pe strada principală din Colonia a cunoscut un spectacol extravagant. “Herr Kapelmaister" a început să joace, să plângă, să ne pipăie, să ne sărute, căutând în vorba noastră, în accent și în haine, ceva care să-i amintească de țară. În noaptea aceea, la o masă mare din fundul cafenelei, cântecele din țară, de la doină până la chiuiturile de rușine, țigăneşti, nu au mai ostoit până dimineața.

 

În fața sticlelor mereu schimbate, de vin pișcăreț de Rin, “Herr Kapelmeister" a părăsit și fracul alb și prestanța prusiană. Îl chema Tache Iliescu și era de fel de la noi, din Oltenia. A plecat de mic din țară și nu a mai văzut pământul românesc de 35 de ani. Tache Lăutarul își plângea pe umărul nostru dorul pentru plaiurile și apele, pentru cerul și pădurile frumoase pe care nu le mai văzuse de atâta amar de ani. Numai vioara, cu cântecele învățate în copilărie, îl mai mângâia de dorul ce-i ardea pieptul.

 

"Hier spielt Iliescu"

Pe figura lui grasă lacrimile curgeau sincere când îi zicea “de jele" ca la noi, în Severin. Lumea din sală aplauda entuziasmată patima pe care o punea el în cântecele naive și triste de acasă, ce ieșeau din vioara lui fermecată ca o horbotă de aur. Ajunsese unul din cei mai căutați șefi de orchestră din Europa. Parisul, Berlinul, Roma, Milano, Londra și-l disputau, ca pe un număr special de atracție. Când în fața unui local apărea afișul imens cu inscripția: “Aici cântă Iliescu" era sigur că face sală plină. Străinii, deși nu înțelegeau jalea lui, îi apreciau muzica.

- E muzică românească, anunța Iliescu.

Și astfel în inima multor străini, muzica lui Iliescu deștepta sentimente de simpatie pentru noi. Propaganda lui gratuită și sinceră n'a relevat-o nimeni!...

Multe nopți de jale și de plâns ușurător ne-a dat Tache, lăutarul, care ne cânta la ureche “Pe ulița armenească"… plângând și el alături de lacrima noastră de dor.

Când am părăsit Colonia, Iliescu ne-a condus cu tot taraful la gară și ne-a făcut o ultimă cântare. Am plâns ca niște copii și cravata de ultimă modă a lui Iliescu s'a muiat de lacrimi. Au aflat atunci toți pasagerii expresului dulceața doinei noastre și am văzut câteva cucoane din vagonul cu paturi ștergându-și cu discreție ochii cu batista.

 

Au trecut câțiva ani. De Iliescu nu auzeam decât din ziarele care-i anunțau trecerea prin diversele metropole ale lumii. În drum spre țară, m'am oprit pentru 24 ore la Milano. La barul “Cambari" cânta Iliescu. Am stat atunci o săptămână la Milano. Și am plecat condus din nou de taraful lui Iliescu. Când să plece trenul, Iliescu s'a apropiat misterios de mine și mi-a făcut semn că vrea să-mi spuie ceva confidențial. Mi-a șoptit la ureche:

- Dacă treci pe la Constanța, întreabă de Iliescu Chiorul. E tatăl meu. Și spune-i că nu am uitat “Ciocârlia".

I-am promis. Când trenul a plecat, cu lacrimile în ochi, Iliescu îmi cânta “Ciocârlia".”

(sursa: articolul “Tache, lăutarul” – semnat “Rim.”  - publicat în numărul din 14 august 1935 al revistei “Ilustraţiunea Română”)

 

 

La un “chef pe nisip” cu Vlădescu “Caic”  

Voi încheia cu o amintire povestită de un alt lăutar celebru al vremii, Vlădescu - căruia i se mai spunea și “Caic", pentru că a cântat multă vreme la Constanța. Povestea - mai banală poate - ne dezvăluie totuși un crâmpei din atmosfera boemă a chefurilor de altădată:

Decanul Vlădescu zis "Caic" - în dreapta

“ – Îmi reamintesc – spune Vlădescu – de una Cunigunda, o nemțoaică trăsnită și capricioasă care vrăjise un căpitan de vapor. Bietul căpitan... Într-o noapte, spre revărsatul zorilor, când cheful era în toi, i-a cerut să mergem la Mamaia și să facem un... chef pe nisip. Și ne-am dus, cântănd cântece de inimă albastră. Cheful s-a terminat cu o plimbare pe mare, iar plimbarea cu un accident pe care era cât pe aici să-l plătim cu viața... Svăpăiată cum era, nemțoaica ținea morțiș să danseze în barcă. Așa că ne-am răsturnat în apă. Noroc că eram aproape de mal. Mi-am stricat vioara, pe care căpitanul mi-a plătit-o dealtfel – cinstit-negustorește.” 

 

(sursa: articolul “La bursa muzicanților” – semnat “Ion Tic” - publicat în numărul din 24 decembrie 1938 al revistei “Ilustrațiunea Română”)

Citește și: O întâlnire memorabilă între Franz Liszt și Barbu Lăutaru