Dragoste exotică în Bucureștiul interbelic: Nunta chinezilor Li și Loo cu Florica și Ioana

În peisajul pestriț al Bucureștiului interbelic, unde știrile despre dueluri, balurile regale și scandalurile politice împânzeau paginile gazetelor, o întâmplare insolită a reușit să capteze atenția publicului: căsătoria a doi cetățeni chinezi cu două tinere românce. Este o poveste care pare desprinsă dintr-un film de epocă, aducând parfumul Orientului în lumea pragmaticelor cartiere bucureștene.

 

 

Bucureștiul anilor '30 nu era doar o capitală a contrastelor sociale, ci și un veritabil creuzet al națiunilor, în care destine venite de la mii de kilometri distanță se împleteau firesc cu spiritul locului. Atmosfera 'Micului Paris' multicultural este cel mai bine descrisă de cronicarii vremii:

“Capitala noastră prezintă astăzi coloritul integral al marilor metropole europene. Aproape că nu există națiune de pe glob care să nu-și aibă plantat vlăstarul său pe tărâmul Bucureștilor. Chiar și cele mai îndepărtate țări, n'au întârziat să-și trimită aici măcar câte un reprezentant care, fără multă șovăire, ne-a îndrăgit, s'a împământenit, s'a contopit și s'a asimilat cu restul locuitorilor. Așa se face că poți să vezi, oricând, pe străzile Capitalei câte un japonez, un marocan, un negru, un mongol, sau cine știe ce altă nație de om.”

---

---

„Doi fii ai cerului” cuceriți de frumusețea dâmbovițeană

 

Protagoniștii acestei cronici sunt Li-Vun-Sian și Loo-Cin-Sian, doi tineri sosiți din îndepărtata Chină, care și-au găsit nu doar rostul, ci și dragostea în RomâniaPovestea destinelor celor doi chinezi care își doreau din tot sufletul să devină Ion Tudose și Vasile Chițu, are un farmec aparte. 

 

Reporterul revistei “Realitatea Ilustrată” - “K.I.M.” - consemna în debutul articolului publicat în numărul din 18 noiembrie 1936:

“Anchetele pe care le-am făcut în numerele trecute ale Realității Ilustrate cu  privire la viața coloniilor străine din România ne-au pus pe urmele acestor unici reprezentanți ai imperiului chinez la noi în țară, și care, s'ar putea spune, formează colonia chino-română din București. Zic chino-română pentru că cei doi, Li și Loo, sunt căsătoriți cu românce și deci colonia nu mai poate fi exclusiv chineză. Odiseea vieții eroilor acestui reportaj este plină de întâmplări triste sau vesele, petrecute în timpul pribegiei lor din Chantung, prin Rusia spre România.” 

Evenimentul care a făcut cu adevărat senzație a fost decizia lor de a se cununa cu două fete „neaoșe”: Florica și Ioana.

---

---

 

O odisee interbelică: De la rangul de nobil, la munca de hamal

 

Povestea nu începea însă pe malurile Dâmboviței, ci în îndepărtatul și zbuciumatul Orient. Rămași fără sprijin în vâltoarea revoluțiilor asiatice, Li și Loo au ales calea exilului, purtând cu ei doar amintirea unei educații alese și dorința de a trăi: 

“Li De Tien și Loo Chin-Ting s'au născut în anul 1896 în ținutul Chantung din China. Fii de nobili, până la vârsta de 20 ani Li și Loo au învățat carte și fiind întotdeauna în aceeași clasă, s'au împrietenit. La începutul anului 1916, din cauza uneia dintre nenumăratele revoluții care distrug de secole lumea chineză, cei doi prieteni au rămas fără părinți și ca să scape cu viață s'au refugiat în Rusia, pe care au cutreierat-o, din oraș în oraș, trăind din practicarea tuturor ocupațiunilor posibile: hamali în porturi, lustragii, șoferi, acari de cale ferată, măturători, agricultori, etc. 

 

Nevoile și gândul că vor găsi undeva aiurea ceva mai bun pentru existența lor, îi aduce pe cei doi tineri chinezi, prin anul 1917, în Basarabia și de aici, prin anul 1918, în Moldova. Circul “Prosperi”, care cutreiera pe atunci țara, îi lansează drept mari dansatori din Peking. O dată cu falimentul acestui circ se sfârșește însă și cariera lor de dansatori. Reveniți la vechile lor preocupări - hamali, lustragii, etc. – Li și Loo colindă România, trecând din oraș în oraș până în anul 1926, când pun piciorul în București, de unde nu se mai îndură să plece.”

Doi chinezi în Bucureștiul interbelic

Curte în stil chinezesc pe străzile Bucureștiului interbelic

După ani de pribegie, foștii nobili chinezi au înțeles că fericirea are chip românesc. Însă drumul de la intenție la altar s-a dovedit a fi o adevărată aventură lingvistică și socială:

„Sătui de pribegie și încântați de ospitalitatea Capitalei noastre, Li și Loo se hotărăsc, prin anul 1932, să se însoare. Socoteala lor era destul de onorabilă însă greu de pus în aplicare; se lipește așa de greu o albă de un galben! Totuși eroii noștri nu se dau bătuți cu una cu două. Știind să vorbească destul de bine românește, nu se sfiesc deloc să se ofere, ori de câte ori se ivește prilejul:

- Ști domn'e’şora, eu vrem să te ia pe dumota de fimee...

Dar oferta nu se prinde, cu toate desele ei repetări mimice și vocale."  

„Ce, nu-i om și el, săracu?”: Cum au fost cucerite Florica și Ioana

 

Barierele culturale și ezitările s-au topit în fața perseverenței celor doi chinezi și a pragmatismului mioritic. Prima redută a căzut la Râmnicu Vâlcea, deschizând calea unei „contopiri de rase” cum nu se mai văzuse prin Cișmigiu:  

"Într'o zi însă Li cunoaște undeva o româncă inimoasă, din Râmnicu Vâlcea. O cheamă Florica Dumitrescu și e mai tânără ca el cu trei ani. Li n’o slăbește deloc cu propunerile-i matrimoniale. Astfel, încet încet seducția se strecoară în inima Floricăi.  

- Ei! Și ce dacă-i galben! Și ce dacă-i cu picioarele strâmbe? Ce, nu-i om și el, săracu? – își dă cu părerea fata și admite să fie „fimeea“ lui Li.

Până aci a fost greul luptei rasei galbene pentru cucerirea femeii românce, până la crearea precedentului. Așa că Loo, când a cunoscut-o, în Cișmigiu, pe Ioana Saicătiu, nu i-a fost greu s'o convingă.

- Ce, Florica nu e tot româncă? Ce, s’a scufundat pământul dacă s’a măritat cu un chinez?

În virtutea acestei logici, Ioana Saicătiu, ardeleancă din Dej, a purces cu voioșie și cu suflet curat la contopirea rasei galbene cu cea albă.”

Familie chinezo-română în Bucureștiul interbelic

Un tip nou de bucureștean: Paul, fiul lui Loo și al Ioanei

 

Dacă până atunci prezența celor doi chinezi era privită ca o curiozitate trecătoare pe străzile orașului, apariția primului copil a pecetluit destinul lor ca cetățeni ai Capitalei. Paul nu era doar un nume în registrul stării civile, ci simbolul unei fuziuni culturale inedite. Totuși, bucuria noului venit a adus cu sine și asprimea responsabilităților, transformând „afacerea” exotică într-o luptă zilnică pentru supraviețuire: 

„O dată căsătoriți, Li și Loo, gândindu-se la ziua de mâine, la viitorul familiilor lor, au pus bazele unei “fabrici” de flori chinezești. Industria a prins, concurență neexistând, și căminele lor au prosperat. Dar între timp, Loo devine tatăl unui copil, pe care-l botează Paul. 

 

Evenimentul acesta produce grave perturbări în bugetul industriei de flori chinezești, astfel că Li și Loo se despart, fiecare lucrând pe cont propriu, tot flori, bineînțeles. În timpul de față, când nimeni nu mai este sigur pe ziua de mâine, chiar și cei mai înstăriți oameni se pot trezi sărăciți peste noapte, dar niște bieți chinezi, care nu pot trăi din altceva decât din vânzarea unor flori de hârtie, de care lumea la un moment dat se satură și nu mai cumpără. Așa se explică faptul că de un timp Li și Loo trăiesc din nou în mizerie. Industria florilor agonizează pe zi ce trece, în timp ce nevoile lor cresc. Flăcăul lui Loo are trei ani și mănâncă mai mult ca înainte, iar Florica Li De Tien, dovedindu-și rostul pământesc, i-a spus lui Li, de curând, că-i face și ea un copil.”

Loo, Ioana și copilul lor Paul

Cetățeni fără acte: Drama celor doi chinezi care au „îndrăgit într-atât Bucureștii”

 

Deși plăteau impozite și creșteau copii români, Li și Loo se loveau în fiecare an de un zid rece ridicat de autoritățile timpului. Pentru ei, obținerea cetățeniei nu repreyennta doar o rezolvare a unei probleme birocratice, ci era singura garanție că nu vor fi siliți să ia din nou calea pribegiei: 

„Așadar au trecut 19 ani de când Li și Loo sunt în România. Li stă pe strada Turtucaia, nr. 111, iar Loo pe strada Sergent Mușat, nr. 46. Amândoi sunt căsătoriți la ofițerul stării civile din Capitală, amândoi plătesc impozite, amândoi și-au întemeiat familii și... amândoi și-au ales câte un nume românesc. (Li, vrea să se cheme Ion Tudose, iar Loo, Vasile Chițu). 

Cu toate acestea, nu izbutesc încă să devină cetățeni români. Toate cererile lor de încetățenire sunt respinse, în fiece an. Singura lor speranță a mai rămas eventuala bunăvoință a d-lui Sergiu Dimitriu, secretarul general al Ministerului de Interne. Poate, poate, d-sa se va înduioșa de drama lor familială și le va veni în ajutor. Au îndrăgit într'atât Bucureștii, încât le-ar veni nespus de greu să-și ia boccelele și să plece iar, în pribegie.” 

O moștenire scrisă în flori de hârtie

Povestea lui Li De Tien și Loo Chin-Ting – sau mai bine zis a lui Ion Tudose și Vasile Chițu – rămâne una dintre cele mai duioase și insolite pagini din cronica Bucureștiului de altădată. Dincolo de exotismul unei nunți chinezești în mahalaua bucureșteană, rămâne drama a doi oameni care au parcurs jumătate de glob pentru a-și găsi liniștea pe străzile Turtucaia și Sergent Mușat. 

 

Deși istoria nu ne-a păstrat deznodământul cererilor lor de cetățenie, ne-a lăsat mărturia unei integrări depline: doi nobili chinezi care au învățat să facă flori din hârtie pentru a crește copii români. Ei au demonstrat că „spiritul dâmbovițean” nu se moștenește doar prin naștere, ci se poate câștiga prin trudă, iubire și o dorință nestăvilită de a aparține unui loc. Astăzi, mica lor odisee interbelică ne reamintește că, în inima Capitalei, umanitatea a fost mereu mai puternică decât birocrația sau distanțele geografice. 

---

---