Se afișează postările cu eticheta Stirile de la ora 5. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Stirile de la ora 5. Afișați toate postările

Poveşti cu stafii din vechiul Bucureşti


Din galeria personajelor fantastice create de imaginaţia românilor nu puteau bineînţeles să lipsească stafiile. Numite uneori şi năluci sau vedenii, stafiile erau imaginate de obicei ca având o înfăţişare “omenească, cu veşmânt alb, roş, negru sau galben”. Ele erau considerate ca fiind duhurile unor morţi – în majoritatea cazurilor ale celor loviţi de o moarte năpraznică – care odată desprinse de trup rămâneau pe pământ şi bântuiau prin locuri „pe unde oamenii nu le pot tulbura adunarea, cum ar fi ţintirimurile noi sau vechi, bisericile, morile, şcolile şi toate soiurile de case rămase nelocuite sau în ruină”. (cf. lucrării “Duşmani şi prieteni ai omului” – Tudor Pamfile – 1915). Vechiul Bucureşti nu a fost lipsit nici el de prezenţa acestor năluci. Legendele urbane le semnalau prezenţa prin diferite locuri de taină:

POVESTEA STAFIILOR DIN „HANUL DE LA GURA LUPULUI”

Unul din locurile „bântuite de stafii” din vechiul Bucureşti era hanul şi grădinile de la „Gura Lupului”. Cei care treceau prin preajma hanului povesteau despre stafiile care bântuiau locul şi despre un parfum aparte care te învăluia: “Cu legenda hanului ăstuia umbrit de salcâmi bătrâni, aplecaţi peste acoperiş, scoborâm adânc într’o sumbră istorie a Bucureştilor. Apariţia lui acolo a premers chiar construcţiei bisericii Isvorul Nou, care se ridică la câteva sute de metri mai la dreapta, pe şoseaua Mihai Bravu. Aşezarea, faţa şi magnetica pe care o radiază şi astăzi, se prezintă destul de interesantă şi prin faptul că e singura clădire veche din oraş, ale cărei ferestre cocoşate privesc mioape de după sticle colorate şi borcane de vişinată bătrânească, înspre o câmpie cenuşie şi neagră din faţă, ce-a rămas cu desăvârșire neschimbată peste dinţii sutelor multe de ani (…).

Strada Dristor fosta...
Gura Lupului
Se găseşte intact, pe un mal, în vârful unor scări lungi de piatră, acoperit de ramuri verzi şi ferit de arşiţe printr’un umbrar de şindrilă înegrită, la numărul 372 al Şoselei Mihai Bravu, cu o latură a grădinii şi o fereastră deschisă înspre capătul străzii Dristorului, fostă după cum arată şi tăbliţa albastră, Gura Lupului. Pe vremea când a fost ridicat, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de către Ioniţă Lupu, de unde-i vine şi numele, hanul “La gura Lupului” („la gura” pentru că se găsea chiar la deschizătura de atunci a străzii numită azi a Dristorului) era încojurat de o câmpie cu viţe de vie fără altoi care dădeau aşa numitul pe atunci  „vin de grădină”. Chiar în pustietatea lui de la 1789, era bine aşezat hanul acolo, pentru că actuala şosea Mihai Bravu lega Bariera Iancului, capătul Călăraşilor, Oborul vechi, cu drumul Dudeştilor şi cu toate căile spre Dunăre, pe unde mai toată ziua hodorpgeau harabele încărcate, tălpuite cu şini grease. Dincolo de vii se albeau căsuţele de cărămidă sau de pământ, care constituiau punctele mărginaşe ale oraşului.

Intrarea în vechiul han de la
Gura Lupului
Împrejurarea iniţială care-a determinat pripăşirea vedeniilor în grădina şi’n încăperile hanului e foarte confuză. Unii susţin că pe locul acesta, între vii, ar fi fost înfrântă de mult o armată care se retrăgea spre Dunăre. Morţii ei ar zace şi-acum în adâncimile de sub han. Alţii afirmă că totul se datorează lui Ioniţă Lupu care căutând să afle taina apariţiilor tăcute şi îngândurate din grădină, ar fi sfârşit prin a deveni şi el o umbră, care vine în fiecare noapte în hanul lui, scoboară în pivniţă şi mişcă boloboacele, uruind şi tocănind şi plângând şi că apoi, cu obrazul în mâini urcă din nou în sus, rămânând până la cântecul cocoşului, în camera dinspre curte. Încăperea este lungă de vreo nouă metri şi lată cam de trei (...).” Locul în care se spunea că se adăposteau strigoii în timpul zilei era o fântână acunsă in fundul grădinii, ocolită cu teamă de trecători şi care se toţi o ştiau ca fiind  “Puţul cu stafii”. În afară de stafiile care bântuiau locul, casa şi grădina hanului mai ascundeau o ciudăţenie: “un miros, o vibraţie. Nu de verdeaţă, nici de fructe, nici de pământ. Un miros pe care nu l-ai simţit niciodată. Mai repede o aromă fricoasă, veche.”

Camera bântuită
 de stafia lui Ioniţă Lupu
După Ioniţă Lupu, hanul a fost cumpărat de popa Gheorghe din Popeştii de pe moşia Grecenilor. Dar nici popa n’a putut să-l stăpânească din pricina duhurilor care se abăteau. Preoteasa într’o noapte a fost furată de o dihanie albă. Ai găsit-o a treia noapte, dormind lângă puţ, cu mintea scrântită.” Urmarea a fost că popa Gheorghe a vândut hanul lui Iordan Dumitrescu. Şi acesta este nevoit să îl închidă în 1890 “din nu se ştie ce cauze”. Hanul a fost redeschis prin anul 1907. Prin 1923 locul a fost cercetat chiar de poliţie. Fără nici un rezultat. Ultima întâmplare pusă pe seama “stafiilor care bântuiau locul” a avut loc în anul 1935: “anul trecut, în iarnă, după întunecare, un trecător a murit subit chiar în faţa hanului, în josul treptelor de piatră.

ZINCUL DIN CALEA RAHOVEI

“Prin 1884, pe Calea Rahovei, dincolo de linia Giurgiului, cam din spatele caselor aruncate ici şi colo, în dreapta, se defăcea o baltă adâncă spre Ghencea. În stânga şi înainte, câmp şo gropi cu maluri înalte. La numărul de astăzi (notă: din 1939), în casele din faţă care se mai ţin pe picioare, locuia o fată minunată care mai târziu a fost poreclită Tinca Nebuna. Cam pe atunci s-a îndrăgostit de un străin, de un italian pare-se, cu care a dus o legătură un timp scurt. Părăsită, s-a apucat de farmece. Din 1884 şi până în 1890, când fata îşi pierdea mintea, vecinii şi trecătorii auzeau în fiecare noapte un vuiet care ţâşnea din nouri, scurgându-se strălucitor pe coşul caselor de la nr. 394. Ani întregi zgomotul se producea noapte după noapte, aproape la aceiaşi vreme. Bătrânele, pe atunci copile şi care acum moşmolesc coji de pâine pe băncile din feţele caselor, istorisesc că’n miezurile de noapte de sâmbătă spre duminică, în curtea Tincăi, se săvârşea o lumină intensă, largă, care ţinea până ce înceta vâjâitul. Lumea anilor de atunci atribuia zgomotele astea sosirii diurne a unui smeu, care era adus cu zgomote grele.În 1890 zgomotul a încetat în noaptea de Crăciun. Nimeni nu îl mai pomeneşte. Tinca Nebuna a murit în anii trecuţi.”

STRIGOIUL DIN CIMITIRUL CALVIN

Cavou vechi din cimitirul Calvin
La a doua staţie de autobuz de pe Şoseaua Giuleşti, în dreapta podului Grant, se găseşte spre stânga, împrejmuit de-un gard înalt, cimitirul Calvin. Unul dintre groparii actuali, Alexandru, un ins cu dinţi de platină, cu mustaţa blondă şi cu un trecut agitat, îmi spunea că (...) prin 1912 între gardurile înalte ale cimitirului, a avut loc o întâmplare care se lungise până în Crângaşi, în Sârbi şi în Ciurel, deşteptând tulburări mai în suflete: în anotimpurile când furtunile şi ploile sunt prevestite şi însoţite de tunete, în nopţile sfâşiate de fulgere mai cu seamă, se auzeau din cimitir ţipete lungi, de om înjunghiat (…). Ţipetele repetate în furii de apă şi’n descărcări prelungite pătrundeau ferestrele, plezneau urechile, încremeneau inimile, înspăimântând somnul copiilor. Ceea ce umbrea cadrul, încrustându-i accentel de realitate şi de manifestări supranaturale, era faptul că ţipetele se auzeau clare, sfâşietoare în tot cartierul, şi numai în nopţile furtunoase hăulite de tunete şi trăznete (...).
În cele din urmă, locuitorii dimprejur zdruncinaţi de spaimă, de nesomn, de ne-trai, anunţară poliţia prin iulie 1912. Un comisar şi câţiva sergenţi cu tesacuri groase şi cu cizme fură trimişi să culeagă informaţii şi să facă cercetări.
Oamenii începură cu o gardă pe care o fixară în casele din fund, mai apropiate de ţipete, apoi o prelungiră împrejurul cimitirului, apoi chiar în cimitir. Câteva nopţi la rând. Înclinarea anotimpului adusese însă o lună de secetă. Ploile încetară. Cu ele tunetele, fulgerele şi... ţipetele. Bravii poliţişti nu putură să constate nimic cu propriul lor auz. Pentru că... nu se auzea nimic.
După luna asta de încetare cei din vecinătate mai prinseră puţină inimă. Se potriviră apoi şi câteva nopţi luminoase, calde, minunate, de vară. Aşa că fiecare începu să-şi vadă ca mai înainte de treburi, uitând încet-încet. Asta cam până la mijlocul lui august, când se petrecu altceva, mai neaşteptat, care sfărâmă aproape toată liniştea mugurului de voie bună care se înfiripa de bine, de rău (...).” Trecătorii care îşi scurtau drumurile prin cimitir au văzut “furişându-se într’un cavou o făptură albă, fricoasă, un fel de arătare luminoasă, spun unii. Care nu ţipa, nu vorbea, nu săvârşea nimic. Fugea numai dinspre poartă scurgându-se în cavou. Un cazangiu de la atelierele căilor ferate, voinic şi mai cu sânge rece, încercă într’o noapte să‘i taie drumul. Primi o lovitură năpraznică în creştet, care-l doborî peste un mormânt, unde zăcu toată noaptea. Găsit spre dimineaţă de gropari, povestea, printre cucuie, că arătarea avea pieptul păros şi că mirosea a vin. Fu anunţată din nou poliţia, care se găsea de data asta în faţa unei dovezi palpabile, asupra căreia nu se putea îndoi. Din nou gardă îndoită, cu agenţi experimentaţi de la prefectură. Chiar după primul rond zăriră şi ei clar, distinct, precis, umbra. Alerga printre cruci, într’un fel de salturi. A doua noapte n’o mai văzură. În 22 august însă identificară şi cavoul unde intra. Era al lui Selomon Janosz, un ungur bogat, care fusese îngropat de vreo câţiva ani, mort aproape de bătrâneţe de o boală de inimă.

La 23 august, la miezul nopţii, poliţia era în faţa cavoului. Vedenia de abia intrase în el de câteva minute, ţipând speriată. Poliţiştii, cu revolverele încărcate, o somară să iasă afară. Nu se mai simţea nimic. Ascultau şi ecoul cuvintelor lor, printre frunze. Repetară somaţia, izbind de mai multe ori în uşa cavoului cu patul armelor. Se auzi un glas din adâncime:
- Ies… dar să nu vă speriaţi!
Căteva zgomote, cava care se răstoarnă, ca un coşciug, şi o făptură albă, înaltă, se ridică încet, gemând, în întunericul cavoului. Un sergent de la comisariatul de pe Crângaşi, leşină horcăind acolo, de spaimă. Era un tânăr nears de mult, numai în cămaşe şi indispensabiliş Beat. Era fiul lui Selomon Ianosz, mortul din cavou. Risipind tot ce-i lăsase tatăl său, plin de datorii, în cele din urmă nemaiavând unde să se adăpostească, se refugiase în cavoul bătrânului, unde dormea de vreo câteva luni. El ţipa în nopţile ploioase, bubuite de tunete şi sfâşiate de fulgere. Beat. Şi de frică…”

Sursa: articolul “Fantome din Bucureştiul de altădată”  - semnat I.M. Tomescu – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iulie 1939 – citit din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca



Citește mai mult... »

Pe prima pagină

Presa de tip tabloid nu este nici pe departe o găselniţă a zilelor noastre. Ziare cu un preţ mic care puteau să fie vândute la bucată pe stradă şi nu difuzate doar pe bază de abonament au apărut în România încă de la sfărşitul secolului al XIX-lea. Aceste publicaţii continuau să fie în primul rând o cronică a vieţii politice dar puneau din ce în ce mai mult accent pe publicarea ştirilor locale şi pe relatărea unor întâmplări din categoria faptului divers. Un exemplu de la sfârşitul secolului al XIX-lea este suplimentul literar al ziarului “Universul”, a cărui primă pagină este dedicată de cele mai multe ori "ştirilor de tip tabloid". E adevărat că publicaţia era literară, dar ea trebuia totuşi să se vândă. Aşa că prima pagină a “Universului Literar” arăta cam aşa:

O tragedie pe Marea Neagră


“Pe pag. I a numărului nostru de azi dăm o ilustraţie colorată, executată în atelierul foto-zinco-grafic al «Universului», reprezentând scena tragică întâmplată pe Marea Neagră, pe bordul unui vapor. Amănuntele sunt acestea: Vaporul «Sevastopol» al societăţii ruseşti de navigaţiune pe Dunăre, era deja aproape de Sulina, cu un mare număr de pasageri din Constantinopole şi Egipt. Vaporul urma să sosească Sâmbătă la Galaţi, dar o scenă tragică ce s'a întâmplat pe bord, aproape de Sulina, i-a întârziat sosirea. Un marinar român, originar din jud. Brăila, s'a amorezat la nebunie de o tânără şi foarte bogată americană, care venea din Alexandria (Egipt) spre Bucureşti, şi într'un moment de stare anormală de nervositate, bietul marinar, fost elev al scoalei militare din Iaşi, a destăinuit taina inimei sale bogatei americane, făcându-i propuneri de căsătorie. Americana a refuzat însă, cu o trufie ofensatoare, propunerea marinarului. Amorezatul s'a retras în fundul vaporului şi a început să plângă; camarazii săi însă, l'au luat în bătaie de joc, râzând mereu de dânsul. Nenorocitul a fost atât de crud izbit de râsetele şi batjocurile camarazilor săi încât, cuprins de furie, a împuşcat pe doi dintre dânşii şi apoi ca un nebun alergă sus pe bord şi a lovit de moarte cu pumnul pe tânăra americană, iar el, înainte de a fi prins, s'a asvârlit în mare. În urma acestor tragedii, vaporul «Sevastopol» şi-a schimbat direcţia şi a plecat la Odessa, pentru a anunţa parchetul rusesc. Nenorocitul amorezat se numeşte N. I. Grigoriu, din Brăila.” (“Universul Literar” – 5 (17) septembrie 1894)

Drama unei familii din Iaşi 


“După cum am promis deja, dăm pe pag. 1 a numărului nostru de azi o ilustraţie colorată reprezentând drama sângeroasă întâmplată la Iaşi în ziua de Duminecă 3 Iulie c. Căpitanul Ştefănescu era în divorţ cu femeia sa, născută Capucinski. Ei aveau 3 copii, la care căpitanul ţinea foarte mult. Soţii se certau adeseori şi în certele lor se amesteca şi soacra, d-na Capucinski. Cu toată sfada şi neînţelegerea, adesea Ştefănescu venea şi'şi lua copiii şi'i preumbla cu trăsura sa proprie, căci să nu uităm, Ştefănescu dispunea de un mic capital. Duminecă pe la 8 seara Ştefănescu se duce la soţia sa şi'şi ia copiii. Iese cu dânşii la Hala de bere, unde stă până la 9 şi 20 m. seara, de vorbă cu toţi prietenii. Pe la 9 şi 20 pleacă de la Hala de bere, ducându'şi cei 3 copilaşi de mână. Apucă în sus spre casele Capucinski. Aceste case vin în partea de sus a stradei Lăpuşneanu. Stefănescu bate la uşă; îi iese înainte femeia care văzându’şi copiii, mulţumeşte bărbatului său de faptul că a luat şi a plimbat copiii. Ce-o fi răspuns căpitanul nu se ştie. Se zice că ar fi apostrofat pe femeia lui că mult are să dureze starea asta a lui, să umble pe la casele altora să-şi ia copiii. Şi nici una nici două, scoate un pumnal şi'l arată zicând: «Acesta are să ne curme viaţa». Femeia crezând că'i glumă, zise: «Na, dă!»
Atunci Ştefănescu ca un turbat se repede asupra'i, îi înfige cuţitul sub ţâţa stângă. Dânsa cade pe loc jos; scoate un ţipet; vine soacră-sa; la vederea asta Ştefănescu se repede la soacră-sa, o răneşte în două-trei locuri la gură, dar ea fuge în casă; văzând faptul comis îşi înfige şi el cuţitul în inimă şi cade pe dată fără suflare lângă femeia sa. Repede lumea s'a strâns; a venit procurorul, poliţia şi parchetul militar. Pe la 11 jum. noaptea, 9 soldaţi ridicau pe targă spre Copou un cadavru, învelit în cearşafuri albe. Era cadavrul lui Ştefănescu ce se transporta la spitalul militar. Cadavrele nenorociţilor soţi au fost înmormântate în mijlocul unei mari asistenţe de lume.” (“Universul Literar” – 25 iulie (6 august) 1894)


Prinderea banditului Dascălu 


“Am dat în «Universul politic» pe larg ştirea despre arestarea banditului Licsandru Ionescu, zis şi Dascălu. O rudă a lui cu numele Niţă Paraschiv şi alţi prieteni, fiind arestaţi şi luaţi din scurt au mărturisit că au găzduit pe Dascălu şi au început să se acuze reciproc ca să scape de a fi urmăriţi. Din depoziţiile şi acuzaţiunile lor reciproce, d-nii Lilovici, Deşliu şi sub-prefectul Ionescu au căpătat convingerea că banditul se află la Turtucaia. Se trimit în această localitate sub-comisarul Vergulescu care cunoştea pe bandit şi Barbu Neagu. Peste două zile se duce la Turtucaia şi d-nul subprefect Ionescu. Din cercetările făcute aici se descoperă că Dascălu, care de obicei se purta ras, a trecut Dunărea prin bălţile Căşcioare, Chirnogi, purtând o barbă mare şi stufoasă, a debarcat în satul Kalmuk, unde s'a întâlnit cu un dezertor din roşiori, anume Radu, cu care a stat două zile în sat. De aici banditul s'a angajat ca cioban în satul Tureşmil la un anume Cara Amed. Aici s'a îmbrăcat cu căciulă şi nădragi bulgăreşti, iar hainele cu care venise le-a lăsat acasă la stăpână-său. După 2 zile a fugit din serviciul turcului şi s'a dus la Turtucaia, unde a lucrat la o bina. Din Turtucaia tâlharul s'a dus la Kadichioi, unde s'a angajat iarăşi ca salahor la o bina.
Tocmai pe când lucra aici, soseşte sub-comisarul Vergulescu, îmbrăcat în uniformă de sergent major de geandarmi bulgari, cu 6 soldaţi. Geandarmii pun mâna pe dânsul, îl trântesc la pământ şi'l leagă. În timpul operaţiunii acesteia, Dascălu se sbătea şi striga într'una că n'a făcut nimic. Vergulescu, ca să'l facă să tacă, îşi ia căciula de pe cap şi, adresându-se cătră tâlhar, îl întrebă:
- Acum mă cunoşti ?
- Vă cunosc, d-le sub-comisar, răspunde Dascălu fără să mai reflecteze.
De la Kadichioi bandidul e dus la Turtucaia şi de aici la Rusciuk unde s'au îndeplinit formalităţile de extrădare.” (“Universul Literar” – 1 (13) august 1894)


Nenorocirea din Cişmigiu 


“Ilustraţia colorată de pe pag. 1 a numărului nostru de azi reprezintă locul nenorocirei ce s'a petrecut în dimineaţa zilei de Miercuri 22 Iunie la orele 5 şi un sfert dimineaţa. Pe când dulgherii lucrau la îmbinarea pârghiilor, schela deasupra a cedat greutăţii şi’a căzut peste schela inferioară, rupând-o. Amândouă s'au prăvălit jos. 18 lucrători au fost mai mult sau mai puţin grav răniţi. Între ei se afla şi un supraveghetor al lucrărilor. Cauza accidentului e datorită defectuozităţii cu care s'a construit schela cu material prea slab pentru a suporta greutatea numeroşilor lucrători ce aveau să se urce pe schelă, cum şi materialele grele cari se ridicau cu o macara deasupra schelei. Răniţii au fost transportaţi pe la spitale. Aproape toţi s'au vindecat. Vre-o 2—3 inşi se mai află în cură. Lucrările întrerupte câte-va zile, au reînceput din nou.” (“Universul Literar” – 4 (16) iulie 1894)


Drama sângeroasă de la Mândreşti 


“După cum am anunţat deja în «Universul politic», într'una din zilele trecute s'a săvârşit în cătunul Mândreşti, comuna Puţeni, jud. Tecuci, o crimă oribilă în următoarele împrejurări: Pe proprietatea d-lui Macry se afla un păzitor de ţarine turc, cu numele Alep. Un băiat de sătean, scăpând o vită pe proprietatea aceea şi ducându-se să o reîntoarcă, servitorul d-lui Macry a bătut pe băiat. Acesta s'a tânguit tatălui său că a fost bătut greu. Tatăl înfuriat se duce la turcul Alep şi a voit să'l bată. Turcul scoate un revolver şi trage în vânt, ca să îi sperie. Ţăranul înaintând, a fost împuşcat şi a încetat din viaţă. Ajungând vestea în sat de cele petrecute, s'au răsculat ţăranii şi au plecat împreună cu primarul la turcul Alep. Acesta de frică s'a ascuns într'un beci al d-lui Macry. Oamenii intră la el şi o luptă înverşunată are loc între ei şi turcul Alep, asociat cu alţi doi încă. Rezultatul acestui groaznic măcel a fost că turcul Alep a fost ucis. Ceilalţi turci, precum şi câţiva ţărani răniţi, au fost duşi la spitalul din Tecuciu.” (“Universul Literar” – 8 (21) august 1894)


Nenorocirea de pe Dunăre 


“În Dunăre, în faţa Bechetului nu de mult s'au înecat două caice, care împiedicau navigaţia. Căpitanul Rădulescu a primit ordin să meargă cu torpilorul «Alexandru cel Bun» să cureţe calea navigaţiei. La 28 Iulie «Alexandru cel Bun» a plecat din Galaţi având pe el nouăsprezece oameni, 2 ofiţeri, căpitanul Rădulescu, locotenentul Iosipescu şi un scafandrier civil, care trebuia să caute caicile înecate şi să se aşeze dinamita sub ele în Dunăre. De «Alexandru cel Bun» era legat şi un şlep plin cu dinamită şi cu fulmicoton ud în calupuri aşezat.În cursul drumului căpitanul a dat ordin să se scoată pe şlep mai multe calupuri de fulmicoton care conţineau 75 la sută apă spre a'l usca la soare să'l facă să aibă numai 40 la sută ca la scoaterea caicelor să fie mai uscat când se va amesteca cu dinamita. Dincolo de Olteniţa la 29 Iulie vr'o trei calupuri s'au aprins, se zice că din cauza ferbinţelei soarelui. Fulmicotonul ud nu face explozie, ci numai se aprinde ca chibritul. Căpitanul Rădulescu şi locotenentul Iosipescu se aflau pe şlep. Pe când şi unul şi altul se sileau să stingă focul, ofiţerul Iosipescu a dat ordin la trei soldaţi să deslege barca de la şlep şi s'o lase în Dunăre. Căpitanul însă nu observă acest ordin. Barca s'a lăsat în Dunăre şi fiind-că unul din soldaţi o lăsase rău în Dunăre şi încet, a primit o palmă de la ofiţer. În barcă, fiind-că focul se întindea, au sărit ofiţerul Iosipescu, trei soldaţi şi scafandrierul cu gând să scape la mal care era la o sută de metri. Din nenorocire torpilorul mergea şi barca luând apă s'a dus cu oameni cu tot în fund. Din cei afundaţi apa a aruncat afară pe doi soldaţi şi pe scafandrier, dar fiind îmbrăcaţi s'au dus iarăşi în fundul Dunărei. Toate cadavrele au fost găsite dar mai în urmă de toate a locotenentului Iosipescu. Cadavrele au fost înmormântate cu mare pompă şi pe spesele statului.” (“Universul Literar” – 15 (27) august 1894 )


Manifestaţii studenţeşti în Piaţa Universitaţii 


“După cum se ştie, studenţimea universitară română a serbat în ziua de Sf. Mihail şi Gavril aniversarea onomasticei lui Mihai Viteazul. Studenţii au plecat la orele 8 dimineaţa de la Universitate la biserica Mihai Vodă, unde au asistat la serviciul religios. În aceeaşi zi s'a ţinut întrunire la Orfeu, unde au luat cuvântul mai mulţi studenţi, cari au arătat meritele mari ale lui Mihai Viteazul, năzuinţa acestuia de a uni pe toţi românii şi au declarat că în fiecare an vor sărbători aniversarea marelui Domn. De la Orfeu studenţii, împreună cu cetăţenii capitalei, cari au asistat la întrunire, s'au dus traversând strada Câmpineanu, Calea Victoriei şi Bulevardul, până la statuia din faţa Universităţii. Aci s'a depus o mare cunună de frunze de lauri şi de stejari pe ale carei panglice erau scrise cuvintele : Ca semn de admiraţiune luptătorului de neînvins al unităţei naţionale. Depunându’se această cunună, d-nul Scarlat Orăscu, student, a zis că studenţii universitari vin ca să depuie o cunună pe statuia eroului de la Călugăreni pentru ca să dovedească şi ei că sunt încălziţi de aceleaşi simţăminte ca şi marele Domn al Românilor. Apoi mulţimea, după ce a salutat сu urale statuia, s'a risipit în linişte la ora 4 şi un sfert; iar studenţii s'au dus la Ligă, spre a depune drapelul albastru al fetelor române din Sibiu.” ( “Universul Literar” – 21 noiembrie (3 decembrie) 1894 )

Surse: numere din anul 1894 ale revistei “Universul literar” citite din colecția Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca

Pe aceiaşi temă citeşte şi:






Citește mai mult... »

Mini-interviu cu un român care sfida moartea

De cele mai multe ori atunci când răsfoiesc paginile revistelor sau ale ziarelor de  altă dată caut parfumul cotidianului acelor vremuri. Cu toate acestea, nu o dată mi s-a întâmplat ca privirea să mi se oprească vinovată, atrasă de știri sau reportaje din categoria… senzaţionalului (Ştirile de la ora 5 nu sunt o invenţie a zilelor noastre). Un astfel de articol este şi cel publicat de Margareta Nicolau în anul 1932 – un mininterviu luat unui român a cărui ocupaţie era aceea de… a sfida moartea. Eroul articolului, Dimitrie (Titi) Popianu, făcea senzaţie stând în echilibru pe marginea prăpăstiilor sau pe balustradele podurilor pe sub care treceau în goană trenuri, amuţea publicul care îl urmărea făcând echilibristică la trapezul montat pe vreun avion sau sărea de pe un tren pe un altul, ambele în mişcare. Fotografiile cu care este “garnisit” reportajul din revista “Realitatea Ilustrată” sunt de altfel edificatoare. Într-o oarecare masură…


Titi Popianu
românul care sfida moarte

(…) Copilul unui profesor nu urmează linia de conduită a semenilor de vârsta lui. Încheieturile trupului său abia au prins să i se închege şi el a început să facă tumbe, cu capul în pământ, spre hazul şi admiraţia tovarăşilor de joc care-l înconjurau. Nu se opreşte însă aici şi de la micul trapez din grădina casei trece la cel al liceului. Parapetul Oltului începe să-l cunoască. La cinsprezece-douăzeci de metri înălţime deasupra valurilor spumegoase băiatul face acrobaţii de dragul cărora viaţa îi este expusă la fiece pas. Cei care au călătorit prin frumoasele regiuni ale Bistriţei vâlcene nu se poate să nu-l fi întâlnit şi să nu fi rămas muţi de spaimă în faţa săriturilor lui peste locuri prăpăstioase şi a figurilor de echilibru la înălţimi uluitoare. Încetul cu încetul familia s'a obişnuit să-l socotească ca şi pierdut. La despărţire, când îl sărută, mamei i se pare că este pentru ultima dată.

Echilibristică... în viteză
După bacalaureat tânărul s'a înscris la Academia comercială. Acum e în anul al doilea şi în acelaşi timp şi elev al Şcoalei de pilotaj. L-am cunoscut la secţia noastră fotografică. E un băiat de douăzeci de ani, cu chipul bronzat de soare şi musculatura trupului fibre de oţel. Îl intreb ce l-a împins să persevereze, cu atâta elan, în echilibristică.
- Am avut maeştri desăvârşiţi.
- Anume?
- Renumitul Douglas, apoi Harry Piel şi Tom Mix (celebrul călăreţ mexican).
Am izbucnit în râs.

Oraşul văzut de sus
- Vasăzică te poţi socoti într'o oarecare măsură opera filmelor de senzaţie?
- Pe lângă aceasta e şi ceva ereditar în familia noastră. Toţi sunt buni gimnaşti. Sunt singurul însă care am abordat extravaganţele sportive gen american. Pasiunea mea e în special pentru înălţime. Nu trece o zi în care să nu jonglez într'o cât de mică măsură cu viaţa. De aceea poate că nici nu voi sfârşi cu bine.
Dar nu! Tânărul a făcut o glumă. Citeşti aceasta în figura zâmbitoare de siguranţă şi încredere. Ştie c'a ajuns să lucreze c'o precizie indiscutabilă. Îşi încearcă nervii făcând echilibristică pe marginile unui pod, în timp ce pe dedesupt rapidul trece în goană vertiginoasă. Cât despre acrobaţiile pe tren sunt lucruri uşoare, obişnuite pentru el…

În goana trenului
Ca cel mai rutinat actor de film de senzaţie poate sări de pe acoperişul unui vagon de tren în viteză pe alt tren sau într'un automobil. Foarte adeseori cei care asistă la astfel de acrobaţii îl cred la început atins de alienaţie mintală. Dar odată cu lămurirea vine şi atmosfera de veselie şi admiraţie.
- Şi care îţi este ţinta?...- l-am întrebat pe curajosul tânăr.
- Filmul şi aviaţia în primul rând. Doresc să fac acrobaţii la trapez pe avion, la primul meeting ce se va organiza la noi. Am căpătat chiar aprobarea forurilor competente. După reuşita celui din ţară voi lucra şi pe la meetingurile străine.
- Dar cu şcoala?
- Îmi voi da toate silinţele să-mi iau şi licenţa. Pentru mulţumirea alor mei şi siguranţa că într’o zi îmi va servi, atunci când fiind stăpân pe o situaţie materială voi renunţa la viaţa plină de riscuri a acrobatului.
- Ah, vasăzică totul e numai un scop?
- Poate…

Deasupra triajului
Tânărul nu mărturiseşte nici de astădată adevărul. Visează să câştige bani mulţi, dar ştie că nu se va putea dezobişnui de această ciudată meserie, de care îşi simte sângele pătruns, încă de la cea mai fragedă vârstă. Doza de frumuseţe şi de beţie îndrăzneaţă a unei figuri acrobatice trăieşte în el, în toată plenitudinea, iar spectatorilor le e dat să privească numai originalitatea imaginei.

Titi Popianu şi...
Realitatea
Titi Popianu este jucăria pasionantă a unui dor îndrăzneţ, dezbrăcat de banalitatea zilnică. Acolo sus, în imperiul nemărginirii, se simte în largul lui şi poate că nu va trece vreme îndelungată până când terminând şcoala de pilotaj, stăpân pe avion, va săvârşi acte de curaj care vor fi o faimă pentru noi toţi. De altminteri ţinteşte ca imediat după terminarea cursurilor de aici să urmeze o şcoală de specialitate străină, iar pentru scopul propus şi'a şi găsit să-l susţină un mare sprijinitor al aviaţiei noastre.

Sursa: articolul “Avem şi noi americanii noştri – Dimitrie Popianu sfidează moartea” – autor Margareta Nicolau – publicat în numărul din 11 august 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată” – citit din colecţia Bibliotecii Digitale a Bucureştilor


Citește mai mult... »

Mirajul apei de aur

O să vă povestesc în acest articol despre una dintre celebrele excrocherii care au pasionat societatea românească la sfârșitul secolului al XIX-lea: afacerea cu “apa de aur” gândită pe la 1887 de doi excroci ai vremii, frații Sion Andronic și Gherei. Excrocheria era construită mizând pe credulitatea și pe lăcomia unor oameni. Ca mai toate înșelătoriile de altfel. Cei doi frați le vindeau naivilor proveniți din rândul negustorilor, funcționarilor sau chiar din rândul clerului o apă care transformă în aur orice alt metal. Reporterul Alex F. Mihail ne povestește întreaga tărășenie



Spre sfârşitul secolului trecut, am avut şi noi la Bucureşti un şarlatan, un fel de “alchimist", care pretindea că poate să prepare aur. Credem că va interesa pe cititori reamintirea evenimentelor, petrecute acum vreo cincizeci şi ceva de ani, când mulţi bucureşteni şi diferite persoane din provincie, au căzut victime cu prilejul aşa zisei “afaceri Andronic". Cine era acest Andronic, nu prea ştim bine. Probabil, că ziarele de pe vremuri vor fi publicat biografia lui amănunţită. Dar detaliul nu are importanţă. Fapt e că faimosul excroc, pripăşit în Capitală, s'a stabilit într'un apartament luxos. Acolo avea un salon cu mobilă aurită. Pe acea vreme, mobilele bronzate nu ajunseseră nici la modă şi nici nu erau cunoscute, astfel că “salonul aunt", sau poate numai bronzat, al lui Andronic, a făcut o colosală impresie. Se svonise că proprietarul mobilelor a descoperit apa de aur, cu ajutorul căreia transformi orice în nobilul metal.

Andronic, care pe cât se pare era foarte inteligent, şi-a alcătuit o bandă bine organizată în care fieceare ins avea un rol determinat pentru a-şi face o reclamă discretă, calculată cu preciziune în efectele ei mai depărtate sau mai apropiate. Şi astfel au fost atraşi în casa excrocului foarte mulţi oameni bogaţi şi bine văzuţi, din Bucureşti şi din provincie. E interesant că mai toţi cei care au fost convinşi că Andronic posedă secretul fabricării aurului şi au căzut victime ale excrocului fiind jefuiţi, au tăcut şi nu s'au prezentat la procesul ce-a urmat şi nici nu au făcut vreo reclamaţie spre a nu se vedea compromişi. S'au mulţumit numai cu paguba materială avută nedorind să-şi vadă numele târât în noroi. De altfel, parchetul a pus mâna pe excroc, dar asupra averii sale a rămas o taină;nic azi nu se ştie cine au fost complicii deţinători ai sumelor excrocate. Deci păgubaşii care s'ar fi constitutit ca parte civilă, nici unul n'ar fi avut de unde să fie despăgubit.

CUM PROCEDA ANDRONIC ?

În primul rând clientul era adus în vizită la “boierul" Andronic, de vreun “amic" comun. Acolo, în palatul luxos al acestuia, naivul vizitator se pama în faţa “mobilelor de aur". Peste câteva zile i se făcea favoarea exceptională ca să asiste la experienţa preparării monedelor. Andronic avea o cameră secretă, fără ferestre, unde era un fel de maşinărie complicată, cu care pretindea el că fabrică bani. Punea la topit vreo câţiva napoleoni de aur, împreună cu alt metal banal, stropind totul cu “apa de aur". Spre surprinderea vizitatorului, ieşeau din maşină un număr dublu de monede de aur, noi nouţe.
- Poftim, poţi lua şi d-ta câteva... pe mine nu mă costă aproape nimic ! – spunea “boierul" Andronic noului său prieten, cu multă amabilitate.
Uimit, neştiind ce să creadă, vizitatorul pleca cu monedele în buzunar. Încerca să le plaseze, vedea că le primeşte oricine. Mai cerceta la vreun bijutier, acesta îi confirma că monedele sunt bune, din aur curat.


Napoleoni de aur din vremea excrocheriei
cu "apa de aur" a fraților Andronic
Încrederea prozelitului era complet câştigată şi el se simţea îndemnat să cumpere cel puţin o sticluţă de “apă de aur" cu care să facă singur încercări de fabricaţie. Sticla se plătea foarte scump şi bineînţeles că ucenicul alchimistului român nu reuşea niciodată să prepare aur. Excrocii dădeau mereu vina pe victimă:
- Nu ştii să lucrezi. Noi cum reuşim? Nu faci cum trebuie...
Lumea povestea o anecdotă în legătură cu această afacere. Se spune că într'o zi Andronic l-a invitat pe un negustor din Podul Iloaiei să procedeze astfel:
- Vei lua părţi egale de pilitură de fier şi praf de pucioasă. Vei turna sticluţa cu “apă de aur" deasupra şi vei amesteca mereu, până se va preface totul în aur. E însă o condiţie principală: să nu fie nimeni de faţă şi să nu te gândeşti de loc la cuvântul “rinocer"...
Peste câteva zile Andronic s'a pomenit cu cinstitul negustor din Podul Iloaiei:
- Bine coane Andronic, m'am încuiat în pivniţă, ca să nu vie nimeni şi am tot amestecat, cum ai zis d-ta,' de m'au trecut năduşelile... Dar cine te pusese să-mi spui ca să nu mă gândesc la cuvântul “rinocer" ? Că mie nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Şi acum vorba asta nu-mi mai iese din minte...
- Apoi de, ce să-ţi fac ? Dacă nu ştii să te stăpâneşti ! - i-ar fi răspuns Andronic.
Unii înţelegeau în cele din unmă că excrocul îşi bate joc de dânşii. Dar cum să reclame poliţiei şi să se denunţe ei singuri ca falsificatori de aur sau de monede? Preferau să tacă.

EXCROCHERIA CEA MARE

Dar excrocheria cea mare a lui Andronic era alta şi a repetat-o de mai multe ori. Victima era convinsă să-şi vândă o casă sau moşia, spre a avea bani mulţi de aur, a căror cantitate să fie apoi dublată. Spre a îmboldi victima, complicele lui Andronic, care punea la cale isprava, spunea că acesta “şi-ar fi făcut suma" şi că fiindu-i frică de poliţie, vrea să distrugă minunata maşină de fabricat aur.
- E o ultimă ocazie de care se mai poate profita: cea din urmă dată când în casa “boierului" Andronic se vor mai fabrica monede de aur ! – spunea mijlocitorul.
Şi norocul acesta excepţional îl avea, pentru ultima dată, acela căruia i se adresa şarlatanul. Victima, prinsă în laţ, venea cu săculeţul de napoleoni şi galbeni în seara fixată. Preparativele preliminare se făceau în cea mai mare taină şi toţi se încuiau în camera secretă dosnică.
Momentul era solemn! Sacul cu banii de aur se răsturna în vasul special... Se pregăteau sticlele cu “apa de aur" precum şi plumbul şi fierul ce urmau să se topească împreună. Deodată, spre consternarea şi spaima generală se auzeau bătăi puternice în uşă şi o voce energică striga:
- În numele legii, deschideţi! E poliţia!
Andronic şi ajutorul lui se reped să strângă totul. Bagă în grabă câte ceva pe sub pat... Dar cum este posibil de ascuns maşinăria ? Victima zăpăcită nu ştie ce să facă...  Ar vrea să sară pe fereastră; caută în dreapta, în stânga... dar toate ferestrele sunt zidite!
- Deschideţi sau spargem uşa! - se aude o voce poruncitoare de afară.
În clipa următoare se sfarmă uşa; afară se zăresc uniformele a doi ofiţeri de poliţie, care ţin revolverele îndreptate spre cei dinăuntru.
- Mâinile sus! – comandă unul dintre oamenii poliţiei.
Andronic şi ceilalţi se supun. Reprezentanţii autorităţii intră în camera de fabricat bani falşi şi îi declară arestaţi pe toţi cei de acolo. Sergentul începe să puie cătuşele. Scena e dramatică


Cel dintâi care începe să se roage e “boierul" Andronic; el oferă o sumă importantă, promiţând că nu va mai falsfica bani şi că va distruge maşina. Victima naivă, tremurând îngrozită de perspectiva de a se vedea compromisă în societate, târâtă la judecată şi poate înfundând ocna, cu toată averea confiscată, oferea de bună voie jumătate din conţinutul săculeţului cu napoleoni, numai să nu i se consemneze numele în procesul verbal.
- Eu n'am fabricat nimic! - plânge bietul om - sunt bănişorii mei cinstiţi... pot dovedi că  nu-s falşi... mi-am vândut moşia... dar, haide, dau bucuros jumătate...
În cele din urmă victima era lăsată să plece cu săculeţul golit pe jumătate. Cititorii vor fi ghicit desigur că total nu a fost decât o îndemânatecă înscenare. Comisarul şi sergentul erau complicii discreţi ai lui Andronic, îmbrăcaţi în uniforme poliţieneşti, complici care îşi primeau şi ei partea lor importantă de câştig. Adevărata poliţie habar nu avea de cele ce se petreceau în casa lui Andronic.
A doua zi, tâmplarul făcea o usă nouă, iar banda se punea în căutarea altei prade bogate. Victimile nici nu îndrăzneau să crâcnească despre misterioasa lor aventură nocturnă, bucuroşi că au scăpat numai cu atât. Cei mai mulţi nu s'au prezentat la procesul făcut în urma denunţurilor unora, care bineînţeles că s'au făcut de râs fiindcă toate ziarele de pe vremuri au scris săptămâni întregi povestind în amănunt cele întâmplate.”

Sursa: articolul “Apa de aur – un alchimist din România” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 24 august 1933 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
  

Citește mai mult... »

Mormântul lui Adolf Hittler din Bucureşti


Detaliu din fotografia publicată în revista
"Realitatea ilustrată" - numărul din 28 septembrie 1933
Revista "Realitatea Ilustrată" a publicat în numărul 28 septembrie 1933 un articol care avea ca subiect ipoteza conform căreia dictatorul german Adolf Hitler ar fi avut o origine semită (în 1933 Adolf Hitler, tocmai preluase puterea absolută în Gemania). Știrea se referă la un anume Hittler (cu doi “t”) al cărui mormânt se găsea în cimitirul Filantropia din București: 

Mormântul lui Adolf Hittler în Bucureşti

“Evreii americani, comentând atitudinea dictatorului german faţă de cetăţenii de rasă semită, au emis părerea că Hitler trebuie să fie evreu, deoarece în decursul istoriei cei mai mari asupritori ai israeliţilor au fost renegați. Astfel, o pildă printre cele mai ilustre o alcătuieşte marele inchizitor Torrequemada, care era evreu botezat. În consecinţă, americanii au fãcut apel la comunităţile evreieşti din toată lumea să cerceteze dac'a existat o familie austriacă, Hitler, înrudită cu cancelarul german. Un evreu bătrân din Alexandria (Egipt) şi’a amintit c'ar fi cunoscut în România cu patru-cinci decenii în urmă pe un oarecare Hitler. S'a adresat rabinului dr. Niemerower din Bucureşti, care de fapt a găsit în cimitirul Filantropia un mormânt datat 26 Octombrie 1892 şi a cărui piatră funerară o reproducem în ilustraţia noastră. Mormântul e al lui Adolf Hittler, supus austriac. El a venit în România din părţile Poloniei de azi şi s'a angajat ca portar la hotelul Boulevard.


E probabil că nu există nici o legătură între decedatul şi Adolf Hitler cancelarul german. Oricum însă se dovedeşte că numele Hitler poate fi nume evreiesc şi că ipoteza că în vinele cancelarului german să existe sânge semit nu este exclusă. Dealtminteri aceasta n'ar avea absolut nici o importanţă. Mormântul poartă no. 9 şi se găseşte în rândul al 18-lea. Se găseşte în locul unde sunt îngropați săracii.”
Mormântul lui... Adolf Hittler
din Cimitirul Filantropia
Sursa: articolul “Mormântul lui Adolf Hittler în București” - publicat în revista “Realitatea Ilustrată”  din 28 septembrie 1933



Citește mai mult... »

România la primul Campionat Mondial de Fotbal – Montevideo 1930

Pentru că suntem în perioada Campionatului Mondial de Fotbal, nu puteam să nu caut în presa interbelică informații despre prezența “echipei de foot-ball” a României la primul Campionat Mondial de Fotbal, competiție organizată la Montevideo (Uruguay) în perioada 13 - 30 iulie 1930. Am găsit două articole dedicate acestui eveniment sportiv, semnate O. Kendler și publicate în numerele din 24 iulie, respectiv din 14 august 1930, ale săptămânalului “Realitatea Ilustrată”. Nu o să vă plictisesc foarte mult cu "introducerea”. Vreau doar să subliniez faptul că deplasarea la evenimentul organizat în anul 1930 pe continentul sud-american a reprezentat o adevărată problemă: echipa României a făcut mai intâi o lungă deplasare cu trenul ("la clasa a II-a"), călătoria fiind continuată cu vaporul Contaverde până în Uruguay. Traversarea Oceanului Atlantic a durat 14 zile. Cu același vapor, alături de jucătorii din echipa României, au călătorit și jucătorii celorlalte echipe naționale europene participante: Franța, Iugoslavia și Belgia. Este demn de menționat faptul că echipa României – considerată outsider -  a obținut o victorie nesperată în primul meci jucat în Uruguay, cel cu reprezentativa statului Peru. Ca urmare a acestei performanțe, la întoarcerea în țară, membrii delegației române au fost întâmpinați la gară de o mare de oameni. Dar să citim interesantele relatări “la cald” ale reporterului interbelic O. Kendler:

Reprezentativa României care a obținut primul succes  la Montevideo 
 Notat cu X Steainer căruia i s-a fracturat piciorul în  cursul jocului
("Realitatea ilustrată" din 24 iulie 1930" )

“Mai marii football-ului mondial, întruniţi anul trecut la Paris, în congres, s’au sezizat de platonia în care se sbate soccerul. Imitând competiţia de tennis a Cupei Davis, au înfiinţat primul campionat de football al lumei. Dacă însă la tennis deplasarea câtorva rachete, adesea pentru feciori de oameni avuţi, nu prezintă greutăţi, în foot-ball situaţia are alt aspect. Pe lângă echipa de unsprezece jucători, mai merg şi rezerve şi o legiune interminabilă de oficiali dornici de o petrecere amuzantă. În plus, competiţia de tennis s’a făcut pe zone, în timp ce concursul de football întruneşte laolaltă, într’un singur oraş, toate naţiunile cari participă.

Înlăturând piedicile insurmontabile, România, alături de alte trei ţări europene, a primit să plece la Montevideo, sediul campionatului pe 1930. În lipsă de concurenţi, într’o epocă în care dintre toţi europenii numai ţara noastră îşi dăduse adeziunea, uruguayenii, organizatorii turneului, ne-au propus condiţii seducătoare. Din echipă fac parte jucătorii cari au câştigat cu 8—1, la Bucureşti, împotriva Greciei. Este cea mai bună formaţie pe care poate alinia România. Noi am făcut, în trecut, tot în acest loc, rezerve în privinţa deplasării. Faţă însă de selecţionarea unui unsprezece care nu e bazat pe alegeri şi combinaţiuni oculte, ci exponent real al valorii noastre, am făcut amendă onorabilă. Ajunsă la Montevideo, echipa românească a fost obiectul unei atenţiuni deosebite. Tragerea la sorţi nu ne-a fost favorabilă. România a căzut în seria a III-a, alături de Peru şi Uruguay, campioana olimpică pe 1924 şi 1928. Match-urile au fost fixate pentru Luni 14 şi Marţi 22 Iulie. De bună seamă, că România a fost considerată cantitate neglijabilă. Peruvienii, s’au prezentat pe teren siguri de victorie, ironici, cu zâmbetul sarcastic al superiorităţii indiscutabile, faţă de „balcanicii” cari nu-şi legitimau existenţa pe teren decât din dorinţa de-a face o plimbare cu vaporul. Desfăşurarea ostilităţilor a răsturnat calculele. După ce conducea la pauză cu 1-0, România şi-a adjudecat matchul cu 3-1, şi ia prima victorie din seria din care face parte. Au marcat Covaci, Deşiu şi Stanciu. Adversarii s’au impus printr’un exces de brutalitate, fracturând chiar piciorul unui jucător român.” (“Realitatea ilustrată” – 24 iulie 1930)

Realitatea ilustrata 1930

“Ultima săptămână a fost bogată în evenimente, ce au suscitat interesul întregului univers sportiv. Pe primul plan a stat campionatul mondial de foot-ball de la Montevideo, care s’a terminat cu victoria Uruguayului. Între cele patrusprezece ţări participante au fost numai patru naţiuni europene, între care şi România. Ţara noastră a făcut o impresie bună. A reuşit, în primul match, frumoasa performanţă de-a învinge pe Peru cu 3—1, victorie ce a concentrat un moment atenţia lumii soccerului asupra echipei româneşti, făcând să fie aşteptat cu nerăbdare matchul său împtriva uruguayenilor, mai ales că aceştia de abia învinseseră pe peruvieni cu 1—0.


Matchul s’a terminat cu victoria Uruguayului (4—0). Faptul este uşor explicabil. Românii au intrat în arenă oarecum intimidaţi. Jucau pentru prima oară în faţa unei  masse de o sută de mii de spectatori, exuberanţi şi gălăgioşi, cari toţi erau de partea concetăţenilor lor. Şi uruguayenii au profitat şi au marcat patru goluri chiar la începutul jocului. Până la repriză jucătorii noştri s’au acomodat mediului. În repriza a doua au revenit, au dominat, dar de ambele părţi nu s’a mai marcat nimic. Dintre celelalte ţări europene Franţa şi Belgia s’au comportat slab. Jugoslavia însă a făcut figura cea mai frumoasă: a ajuns până în semifinală, unde era cât pe aci să învingă pe Uruguay, dacă un arbitru brazilian, revoltător de parţial, nu li s’ar fi pus în cale.

Stadionul din Montevideo
 în timpul marchului România-Uruguay
(revista "Boabe de grâu" - martie 1931)
Finala a pus în faţă pe vechii rivali Uruguay şi Argentina. Se ştie că la ultima olympiadă tot aceste două ţări au ajuns în finală, şi că supremaţia dintre ele s’a tranşat atunci după două matchuri, Uruguay reuşind să învingă în a doua întâlnire, cu un punct diferenţă. După o luptă aprigă, în care argentinienii au condus la repriză cu 2—1, uruguayenii au refăcut terenul şi au învins cu 4—2. Felul în oare a decurs lupta, arată în totul caracteristicile celor două echipe. Argentinienii posedă o tactică şi mai ales o technică uimitoare; sunt adevăraţi artişti ai balonului rotund, cu care jonglează magistral. Uruguayenii impresionează prin jocul lor eroic, ce merge până la sacrificiu. Telegramele sosite arată că în repriza a doua Uruguay a jucat cu energia disperării, spre a smulge victoria. La match au asistat peste o sută de mii de persoane (arena nu poate cuprinde mai mulţi). În ziua întâlnirii toată activitatea a încetat, parlamentul suspendând şedinţa, pentru ca deputaţii să poată asista la match. Din Buenos-Ayres, trenurile, avioanele şi automobilele au adus o mulţime de spectatori. Dacă la Montevideo rezultatul matchului a produs un entuziasm extraordinar, la Buenos Ayres în schimb s’au produs dezordini de stradă. O mare mulţime a atacat consulatul uruguayan, şi poliţia nu a putut-o împrăştia decât cu mare greutate. Un grup de femei (tot femeile!) din colonia uruguayană au avut proasta inspiraţie să parcurgă stradele cu un steag uruguayan cântând imnuri patriotice. Argentinienii le-au atacat, aruncând cu pietre în ele.

Deşi competiţiunea a avut success sportiv, dar mai ales material, nu se poate spune că a fost adevărata expresie a footbalului mondial. Nu au participat cele mai tari ţări în football, care-ar fi dat de sigur cu totul alt aspect campionatului de la Montevideo. Anglia se complace în exclusivismul ei insular. Ţările centrale (Austria, Ungaria şi Cehoslovacia) s’au declarat contra acestui campionat, iar Italia şi Spania n’au voit să participe decât dacă li se depune înainte spezele, la o bancă. Organizatorii au refuzat şi cele două ţări nu s’au deplasat. Se pare c’au avut toată dreptate. După ştirile pe care le-am primit, organizatorii uruguayeni, cu tot succesul material, au refuzat să plătească României suma contractată, aşa încât expediţia română nu numai că nu se întoarce cu câteva sute de mii de lei economii, după cum plănuia, ci se pare că va avea nevoie de bani din ţară, ca să poată ajunge pe coastele Mării Negre. Aşa cum se prezintă chestiunea ar putea, da naştere la un conflict... diplomatic. În orice caz Uruguay nu va mai putea organiza nicicând campionate internaţionale.” (“Realitatea ilustrată” – 14 august 1930)

Lotul României la CM 1930:

Samuel Zauber (portar); Ion Lăpuşneanu (portar); Ştefan Barbu; Rudolf Burger; Iosif Czako; Adalbert Deşu; Alfred Eisenbeisser; Nicolae Kovacs; Ladislau Raffinsky; Corneliu Robe; Constantin Stanciu; Adalbert Steiner; Ilie Subăşeanu; Emerich Vogl; Rudolf Wetzer.


Surse: articolele semnate O. Kendler - publicate în numerele din 24 iulie și 14 august 1930 ale revistei “Realitatea Ilustrată” - răsfoite din colecția Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca


Citește mai mult... »