Se afișează postările cu eticheta Stirile de la ora 5. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Stirile de la ora 5. Afișați toate postările

România la primul Campionat Mondial de Fotbal – Montevideo 1930

Pentru că suntem în perioada Campionatului Mondial de Fotbal, nu puteam să nu caut în presa interbelică informații despre prezența “echipei de foot-ball” a României la primul Campionat Mondial de Fotbal, competiție organizată la Montevideo (Uruguay) în perioada 13 - 30 iulie 1930. Am găsit două articole dedicate acestui eveniment sportiv, semnate O. Kendler și publicate în numerele din 24 iulie, respectiv din 14 august 1930, ale săptămânalului “Realitatea Ilustrată”. Nu o să vă plictisesc foarte mult cu "introducerea”. Vreau doar să subliniez faptul că deplasarea la evenimentul organizat în anul 1930 pe continentul sud-american a reprezentat o adevărată problemă: echipa României a făcut mai intâi o lungă deplasare cu trenul ("la clasa a II-a"), călătoria fiind continuată cu vaporul Contaverde până în Uruguay. Traversarea Oceanului Atlantic a durat 14 zile. Cu același vapor, alături de jucătorii din echipa României, au călătorit și jucătorii celorlalte echipe naționale europene participante: Franța, Iugoslavia și Belgia. Este demn de menționat faptul că echipa României – considerată outsider -  a obținut o victorie nesperată în primul meci jucat în Uruguay, cel cu reprezentativa statului Peru. Ca urmare a acestei performanțe, la întoarcerea în țară, membrii delegației române au fost întâmpinați la gară de o mare de oameni. Dar să citim interesantele relatări “la cald” ale reporterului interbelic O. Kendler:

Reprezentativa României care a obținut primul succes  la Montevideo 
 Notat cu X Steainer căruia i s-a fracturat piciorul în  cursul jocului
("Realitatea ilustrată" din 24 iulie 1930" )

“Mai marii football-ului mondial, întruniţi anul trecut la Paris, în congres, s’au sezizat de platonia în care se sbate soccerul. Imitând competiţia de tennis a Cupei Davis, au înfiinţat primul campionat de football al lumei. Dacă însă la tennis deplasarea câtorva rachete, adesea pentru feciori de oameni avuţi, nu prezintă greutăţi, în foot-ball situaţia are alt aspect. Pe lângă echipa de unsprezece jucători, mai merg şi rezerve şi o legiune interminabilă de oficiali dornici de o petrecere amuzantă. În plus, competiţia de tennis s’a făcut pe zone, în timp ce concursul de football întruneşte laolaltă, într’un singur oraş, toate naţiunile cari participă.

Înlăturând piedicile insurmontabile, România, alături de alte trei ţări europene, a primit să plece la Montevideo, sediul campionatului pe 1930. În lipsă de concurenţi, într’o epocă în care dintre toţi europenii numai ţara noastră îşi dăduse adeziunea, uruguayenii, organizatorii turneului, ne-au propus condiţii seducătoare. Din echipă fac parte jucătorii cari au câştigat cu 8—1, la Bucureşti, împotriva Greciei. Este cea mai bună formaţie pe care poate alinia România. Noi am făcut, în trecut, tot în acest loc, rezerve în privinţa deplasării. Faţă însă de selecţionarea unui unsprezece care nu e bazat pe alegeri şi combinaţiuni oculte, ci exponent real al valorii noastre, am făcut amendă onorabilă. Ajunsă la Montevideo, echipa românească a fost obiectul unei atenţiuni deosebite. Tragerea la sorţi nu ne-a fost favorabilă. România a căzut în seria a III-a, alături de Peru şi Uruguay, campioana olimpică pe 1924 şi 1928. Match-urile au fost fixate pentru Luni 14 şi Marţi 22 Iulie. De bună seamă, că România a fost considerată cantitate neglijabilă. Peruvienii, s’au prezentat pe teren siguri de victorie, ironici, cu zâmbetul sarcastic al superiorităţii indiscutabile, faţă de „balcanicii” cari nu-şi legitimau existenţa pe teren decât din dorinţa de-a face o plimbare cu vaporul. Desfăşurarea ostilităţilor a răsturnat calculele. După ce conducea la pauză cu 1-0, România şi-a adjudecat matchul cu 3-1, şi ia prima victorie din seria din care face parte. Au marcat Covaci, Deşiu şi Stanciu. Adversarii s’au impus printr’un exces de brutalitate, fracturând chiar piciorul unui jucător român.” (“Realitatea ilustrată” – 24 iulie 1930)

Realitatea ilustrata 1930

“Ultima săptămână a fost bogată în evenimente, ce au suscitat interesul întregului univers sportiv. Pe primul plan a stat campionatul mondial de foot-ball de la Montevideo, care s’a terminat cu victoria Uruguayului. Între cele patrusprezece ţări participante au fost numai patru naţiuni europene, între care şi România. Ţara noastră a făcut o impresie bună. A reuşit, în primul match, frumoasa performanţă de-a învinge pe Peru cu 3—1, victorie ce a concentrat un moment atenţia lumii soccerului asupra echipei româneşti, făcând să fie aşteptat cu nerăbdare matchul său împtriva uruguayenilor, mai ales că aceştia de abia învinseseră pe peruvieni cu 1—0.


Matchul s’a terminat cu victoria Uruguayului (4—0). Faptul este uşor explicabil. Românii au intrat în arenă oarecum intimidaţi. Jucau pentru prima oară în faţa unei  masse de o sută de mii de spectatori, exuberanţi şi gălăgioşi, cari toţi erau de partea concetăţenilor lor. Şi uruguayenii au profitat şi au marcat patru goluri chiar la începutul jocului. Până la repriză jucătorii noştri s’au acomodat mediului. În repriza a doua au revenit, au dominat, dar de ambele părţi nu s’a mai marcat nimic. Dintre celelalte ţări europene Franţa şi Belgia s’au comportat slab. Jugoslavia însă a făcut figura cea mai frumoasă: a ajuns până în semifinală, unde era cât pe aci să învingă pe Uruguay, dacă un arbitru brazilian, revoltător de parţial, nu li s’ar fi pus în cale.

Stadionul din Montevideo
 în timpul marchului România-Uruguay
(revista "Boabe de grâu" - martie 1931)
Finala a pus în faţă pe vechii rivali Uruguay şi Argentina. Se ştie că la ultima olympiadă tot aceste două ţări au ajuns în finală, şi că supremaţia dintre ele s’a tranşat atunci după două matchuri, Uruguay reuşind să învingă în a doua întâlnire, cu un punct diferenţă. După o luptă aprigă, în care argentinienii au condus la repriză cu 2—1, uruguayenii au refăcut terenul şi au învins cu 4—2. Felul în oare a decurs lupta, arată în totul caracteristicile celor două echipe. Argentinienii posedă o tactică şi mai ales o technică uimitoare; sunt adevăraţi artişti ai balonului rotund, cu care jonglează magistral. Uruguayenii impresionează prin jocul lor eroic, ce merge până la sacrificiu. Telegramele sosite arată că în repriza a doua Uruguay a jucat cu energia disperării, spre a smulge victoria. La match au asistat peste o sută de mii de persoane (arena nu poate cuprinde mai mulţi). În ziua întâlnirii toată activitatea a încetat, parlamentul suspendând şedinţa, pentru ca deputaţii să poată asista la match. Din Buenos-Ayres, trenurile, avioanele şi automobilele au adus o mulţime de spectatori. Dacă la Montevideo rezultatul matchului a produs un entuziasm extraordinar, la Buenos Ayres în schimb s’au produs dezordini de stradă. O mare mulţime a atacat consulatul uruguayan, şi poliţia nu a putut-o împrăştia decât cu mare greutate. Un grup de femei (tot femeile!) din colonia uruguayană au avut proasta inspiraţie să parcurgă stradele cu un steag uruguayan cântând imnuri patriotice. Argentinienii le-au atacat, aruncând cu pietre în ele.

Deşi competiţiunea a avut success sportiv, dar mai ales material, nu se poate spune că a fost adevărata expresie a footbalului mondial. Nu au participat cele mai tari ţări în football, care-ar fi dat de sigur cu totul alt aspect campionatului de la Montevideo. Anglia se complace în exclusivismul ei insular. Ţările centrale (Austria, Ungaria şi Cehoslovacia) s’au declarat contra acestui campionat, iar Italia şi Spania n’au voit să participe decât dacă li se depune înainte spezele, la o bancă. Organizatorii au refuzat şi cele două ţări nu s’au deplasat. Se pare c’au avut toată dreptate. După ştirile pe care le-am primit, organizatorii uruguayeni, cu tot succesul material, au refuzat să plătească României suma contractată, aşa încât expediţia română nu numai că nu se întoarce cu câteva sute de mii de lei economii, după cum plănuia, ci se pare că va avea nevoie de bani din ţară, ca să poată ajunge pe coastele Mării Negre. Aşa cum se prezintă chestiunea ar putea, da naştere la un conflict... diplomatic. În orice caz Uruguay nu va mai putea organiza nicicând campionate internaţionale.” (“Realitatea ilustrată” – 14 august 1930)

Lotul României la CM 1930:

Samuel Zauber (portar); Ion Lăpuşneanu (portar); Ştefan Barbu; Rudolf Burger; Iosif Czako; Adalbert Deşu; Alfred Eisenbeisser; Nicolae Kovacs; Ladislau Raffinsky; Corneliu Robe; Constantin Stanciu; Adalbert Steiner; Ilie Subăşeanu; Emerich Vogl; Rudolf Wetzer.


Surse: articolele semnate O. Kendler - publicate în numerele din 24 iulie și 14 august 1930 ale revistei “Realitatea Ilustrată” - răsfoite din colecția Bibliotecii Centrale Universitare "Lucian Blaga" din Cluj-Napoca


Citește mai mult... »

De ce nu a zburat Bleriot la Bucureşti

Louis Blériot a fost primul aviator care a reuşit, în anul 1909, să traverseze în zbor Canalul Mânecii cu un aparat mai greu decât aerul. Tot în anul 1909, în luna octombrie, Luis Blériot a ajuns, împreuna cu avionul său, la Bucureşti. Aici urma să facă o demonstraţie de zbor cu celebrul său aparat la Hipodromul Băneasa. “Celebrul şi unicul aviator pe acele timpuri, sosise cu trenul, iar vulturul lui de metal, frumos ambalat, a fost adus şi el, îmbarcat pe un vagon de marfă. Marele inventator, urma să se ridice deasupra hipodromului şi să plutească vreun ceas în văzduh, cam atât cât i-a trebuit să treacă peste canalul Mânecii”. Interesul  românilor pentru acest eveniment a fost imens. Iată cum evoca acest moment Alex. F. Mihail – 27 de ani mai târziu – într-un articol publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată”:


Louis Bleriot fotografiat cu avionul cu  care
a  făcut  primul  său  zbor peste Canalul Mânecii în anul 1909
ENTUZIASM GENERAL

“Însufleţirea a fost mare, nu numai la Bucureşti, dar în întreaga Românie. În ziua de marţi 13 Octombrie, trenurile cari mergeau spre Bucureşti erau tixite, 99 la sută dintre călători venind pentru Blériot. A doua zi de dimineaţă a început procesiunea spre şosea. Fiecare dorea să ocupe un loc cât mai bun în tribune sau pe alee. Tramvaiele cu cai nu mai pridideau. Ele se opreau pe atunci la Bufet, şi de acolo lumea o lua pe jos. Ne mai încăpând în interiorul vagoanelor, mulţi se atârnau pe afară, sau stăteau în picioare pe scândurile lungi în formă de treaptă, aşezate pe de-o parte şi alta de-a-lungul tramvaielor deschise. Multe asemenea scânduri-trepte, s'au rupt sub povara cea grea. Au fost şi unele accidente. Totuşi nimeni n'a protestat. Unica ţintă a tuturor era să ajungă cât mai repede la peluză. În afară de mii şi zeci de mii de pietoni, treceau fel de fel de vehicule: „muscalii cu cauciuc", la modă pe atunci, automobile, taximetre, brecuri militare şi particulare, camioane şi căruţe amenajate pentru pasageri: precum şi celebrele tramcare, de duioasă memorie, ale lui Toma Blându. Aleile rezervate pentru pietoni, prezentau un aspect din cele mai pitoreşti, după cum şi-aduc foarte bine aminte bucureştenii mai bătrâni.


Louis Blériot 
Era o împestriţare de culori, un amestec ciudat de pălării de vară şi de toamnă, de umbreluţe şi de boauri, de rochii „la modă", de căciuli şi de şepci de liceeni. O revărsare de lume nemaivăzută la Bucureşti, un adevărat exod, care se îndruma grăbit spre „câmpul de experienţă” . La peluză, în dosul cordoanelor militare, lumea care sosise mai de dimineaţă, se odihnea şi işi lua acum prânzul, din proviziile aduse de acasă, în aşteptarea năstruşnicului eveniment. La ora unu şi jumătate, locurile erau toate ocupate, totuşi lumea continua să curgă în valuri. În ultimul moment au mai  sosit trei trenuri în gara Mogoşoaia. O nouă forfoteală. Se apropia ora două, când se fixase sborul. Publicul era evident emoţionat. Bucureştenii nu mai văzuseră până atunci sburând un avion. Doar în basme se pomenea de minuni asemănătoare. Ora 2 şi multă lume era cu lacrămile în ochi, în preajma momentului solemn.”

DAR UNDE-I BLERIOT?

“- Dar unde-i Bleriot? - întrebarea aceasta, pusă de cineva, în apropiere de hangarul improvizat sub care fusese adăpostită pasărea măiastră, plutea acum peste marea de capete.
- Unde-i Bleriot ? — se'ntrebau toţi.
Automobilul reginei Elisabeta îşi făcuse intrarea în curtea tribunelor, urmat de trăsurile Curţii, în cari se aflau principesa Bibescu şi doamnele de onoare. Peste câteva clipe, sosi şi familia princiară: principele Ferdinand şi fiul său, principele Carol, însoţiţi fiind de principesele Maria, Elisabeta şi Mărioara. Tânărul prinţ Carol, purta cu eleganţă, pentru prima dată în public, uniforma de sublocotenent de vânători. În marea mulţime şi prin tribune, se aflau toţi miniştrii de pe vremuri, precum şi atâtea alte personalităţi ilustre din lumea românească. Era un entuziasm ce nu mai cunoştea margini, din partea întregei mulţimi. O manifestaţie simbolică. Se aducea omagiul sărbătoresc geniului bun, ce urma să apropie nu numai ţările, dar chiar şi continentele, înfrăţind între ele popoarele de pe glob. Aceasta era pe atunci părerea optimistă a publicului despre rolul aviaţiei.”

UN INCIDENT

“Totuşi a fost o desamăgire. În ziua de 14 Octombrie 1909, Bleriot n'a putut sbura la Bucureşti. „Experienţa“ a trebuit să fie amânată.
A plesnit motorul!... S'a rupt elicea !!... Totul se va repara... Cam acestea erau explicaţiile, ce s'au dat publicului nedumerit.
Ce era de făcut? Zecile de mii de oameni au trebuit să se resemneze, reîntorcându-se în oraş fără să fi văzut minunea. Tramvaele au gemut iar, fiind luate cu asalt de mulţime. Şi pe când caii se opinteau din greu, ici şi colo se mai prăbuşea câte-o scândură-treaptă, cu public cu tot. O problemă serioasă a fost încartiruirea publicului sosit din provincie pentru o singură zi şi care rămânea acum trei zile. Şi totuşi lumea a fost cuminte şi a avut răbdare. Toţi au înţeles că era un caz de „forţă majoră", faţă de care trebuiau să aibă îngăduinţă.”

DEZAMĂGIRE

Dezamăgirea publicul a fost la fel de mare ca şi entuziasmul care îi adusese la Hipodromul Băneasa. Iată căteva consemnări ale momentului, preluate din presa anului 1909: “Miercuri 14 octombrie, zeci de mii de oameni din Bucureşti şi din alte oraşe depărtate ale provinciei, veniţi cu cheltuială mare pe Hypodromul Băneasa ca să vadă pe Blériot sburând, au fost vestiţi în ultimul moment că un accident suferit de motorul aeroplanului face cu neputinţă ascensiunea, care se amână peste o săptămâna, nu se ştie în ce anume zi. Ei bine, anunţarea asta făcuta cu voce bâlbâindă de către un tânar membru al “Automobil-Clubului” n’a fost întâmpinată decât cu foarte puţine şi slabe fluierături şi de mici şi neînsemnate neorânduieli. Covârşitoarea majoritate a imensului public a păstrat o linişte şi o ordine desăvârşită.” ( “Furnica” – 22 octombrie 1909). Şi tot “Furnica”, în stilul inconfundabil:

“ Mii de inşi la Hypodrom,
Să vadă sburând un om
Precum sboară rândunica;
Dar nu au văzut nimica,
Căci în ultimul moment,
S’a scuzat aviatorul
(Regretabil accident)
Că i s’a stricat motorul.”

“De cincisprezece zile s'a vorbit enorm de mult la noi în ţară despre aviaţiune, despre aeroplane, despre cucerirea aerului. Foarte bună atenţie a câtorva de a ne da spectacolul plin de noutate al unui om care sboară, nu s'a putut realiza din pricina unui accident nenorocit, cum se vor mai întâmpla multe până ce aceste aparate de sburat îşi vor afla forma lor definitivă, până peste câţiva ani deci când nu se vor mai aduna câte 100.000 de oameni să aştepte un spectacol care e nevoit să se amâne. Surpriza urâta ce s'a dat bucureştenilor şi multor veniţi din toată ţara, săptămâna aceasta, prin accidentul care a împiedicat pe îndrăznetul om-sburător Blériot să arate ce însemnează curajul mai întâi de toate şi apoi să arate ce poate face  cu maşina cu care a care a trecut Canalul-Mânecei.” (“Universul Literar” – 19 octombrie 1909).

- Măi Bleriot, dă'te jos că o să plouă !
Nu'l vezi pe dl. P. cu paiul în gură?

DE CE NU A ZBURAT BLERIOT

Adevărata cauză pentru care demostraţia aeriană pe care legendarul Bleriot trebuia să o faca la Bucureşti este dezvăluita abia în anul 1936 de către redactorul “Realităţii Ilustrate” – Alex. F. Mihail:

“După 27 de ani, am găsit la muzeul Institutului medico-legal, aripa frântă din elicea avionului lui Blériot. O aruncase aviatorul pe câmp, iar prof. dr. Neculae Minovici, venit pe teren cu brecul cu patru cai înaintaşi al „Salvării", avusese grijă s'o ridice şi s'o păstreze. Dar ce s'a întâmplat atunci ? A fost într'adevăr un accident neprevăzut? Sau trebue căutată poate, „mâna criminală'? Sunt câteva săptămâni de când sufletul maestrului şi-a luat sborul spre sfere misterioase (notă: Luis Blériot a murit în 2 august 1936). Făcând o cercetare reportericească acum, după moartea ilustrului îndrumător al aviaţiei internaţionale, cred că astăzi, se poate aduce la cunoştinţa publicului adevărul istoric: În acea zi, la 14 Octombrie 1909, mai mulţi tineri ingineri români, camarazi de promoţie ai lui Blériot, la „Ecole Centrale" din Paris au crezut de cuviinţă, să dea în onoarea colegului lor iubit, un banchet la Capşa. Tinerii, în loc să fixeze banchetul după terminarea „experienţei de sbor", s'au grăbit să-l organizeze la ora 12, adică cu două ore înainte de meeting. Sărbătoritul, foarte vesel şi bine dispus, a avut prilejul să aprecieze calda prietenie a camarazilor, priceperea bucătarilor români, dar şi calitatea excelentă a vinurilor de Drăgăşani, Odobeşti, Cotnari, precum şi a celorlalte podgorii. Se spune că la un moment dat, Bleriot, în culmea entuziasmului, ar fi ridicat un toast în cinstea regelui dac Burebista, care, în înţelepciunea lui, n'a distrus chiar toate viile de pe meleagurile noastre, după cum se spune de obicei. Când petrecerea era mai în toi, iar convivii uitaseră cu desăvârşire despre meeting, a venit în grabă, cu automobilul, un sol de la Băneasa, din partea comitetului organizator al „Automobil- Clubului":
- Miile de oameni aşteaptă cu nerăbdare să aclame pe aviator... — spuse acesta agitat.
-  Nu mai e de pierdut, nici o clipă... A sosit curtea regală!...

Elicea rupta a avionului lui Bleriot
Aripa elicei frântă a avionului 
lui  Bleriot  aflată  la  Muzeul
 Institutului Medico-Legal 
din Bucureşti
Bleriot şi-a trecut mâna peste frunte. Cei de faţă nu prea au înţeles bine despre ce e vorba. După o scurtă consfătuire au hotărât să nu-l lase pe camaradul lor să plece dintre dânşii.
- Totuşi mă duc! — a exclamat el în cele din urmă.
Ajuns pe câmp, se spune că — într'un moment de fericită inspiraţie — a rupt intenţionat aripa elicei şi a aruncat-o, dându-şi seama, probabil, că nu va putea efectua sborul. Ne grăbim să arătăm că, a doua zi, a scos din vagonul său, de la gară, altă elice, de rezervă, înlocuind pe cea stricată.
Buna regină Elisabeta, care după cum am arătat se afla la hipodrom, profund afectată, nefiind nici ea precis informată, a invitat imediat pe Bleriot în loja ei din tribune. Ce a vorbit acolo tânărul aviator şi ce explicaţii a dat Suveranei nu se ştie, căci Carmen Sylva, în îngăduinţa ei, n'a reprodus niciodata ciudata conversaţie. Ziarele, după vremuri, au publicat “darea de seama” a dejunului de la Capşa, “terminat la ora 2”, cu o parte a discursurilor rostite şi cu “Menu-ul”, înşirând lista tuturor vinurilor selecte şi a şampaniei ce au figurat pe masa veselei agape, pe care tinerii şi veselii centralişti au dat’o în cinstea colegului lor de promoţie. Totuşi, publicul bucureştean află abia acum pricina adevărată pentru care Bleriot n’a putut zbura în ziua de 14 octombrie 1909.”

Surse:

- “Realitatea Ilustrată” – 7 octombrie 1936 – articolul “Cel dintâi avion văzut de bucureşteni” semnat Alex. F. Mihail
- “Furnica” – 22 octombrie 1909 – articolul “Bravo public românesc!” semnat Tarascon (George Ranetti)
- “Universul Literar” – 19 octombrie 1909 – articolul “Făgăduieli ale viitorului


Citește mai mult... »

Accidente şi crime pasionale din anul 1912

Presa de tip tabloid nu este o inovaţie a zilelor noastre. Ziarele cu un preţ mic, care puteau să fie vândute la bucată, pe stradă şi nu difuzate doar pe bază de abonament, au apărut în România pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Aceste publicaţii continuau să fie în primul rând o cronică a vieţii politice, dar puneau din ce în ce mai mult accent și pe publicarea ştirilor locale, pe ralatarea întâmplărilor din categoria faptului divers sau pe relatări de la evenimentele mondene. Nu lipsesc din paginile acestora "reportajele senzaţionale" despre "evenimente şocante". Am cules pentru voi câteva "ştiri de primă pagină” din anul 1912, publicate în săptămânalul „Universul Literar” – unul dintre suplimentele cotidianului "Universul”. E adevărat, suplimentul era unul literar. Dar trebuia totuşi să se vândă. Aşa că prima pagina arăta cam aşa:

Naufragiul vaporului “Titanic”

"Cititorii “Universului” cunosc în toate amănuntele marea nenorocire întâmplată în mijlocul oceanului, unde cel mai mare transatlantic acum nou construit, “Titanic”, s’a scufundat cu peste 2000 de pasageri. Se ştie că uriaşul vapor s’a ciocnit în drum cu un bloc enorm de ghiaţă, care a făcut ca vaporul, aproape înmormântat sub sfărâmăturile gheţarului, să se scufunde în câteva ore, neîngăduindu-se a se salva decât un restrâns număr de călători, vreo 700. Ceea ce este de notat e că întreg echipagiul, împreună cu căpitanul, n’au părăsit puntea şi s’au scufundat împreună cu vaporul lor." (“Universul Literar” – 9 aprilie 1912)

Stirile de la ora 5
Naufragiul "Titanicului"
Accidentul aviatic de la Balș

"Luni, pe teritoriul comunei Balş, s’a întâmplat un grav accident de aviaţie. Aeroplanul  “H. Coandă-Bristol” pilotat de sub-locot. Paşcanu având ca pasager pe soldatul mecanic Const. Ion s’a răsturnat din cauza terenului desfundat din cauza ploilor. Rezervoriu de benzină, în care erau peste 100 litri luând foc de la scânteile motorului, a făcut ca aeroplanul să ardă complect, în căteva minute. Aviatorii au scăpat ca prin minune, alegându-se numai cu câteva răni nu tocmai grave. Ilustraţia noastră colorată reprezintă aeroplanul cuprins de flăcări. In medalion: d-l sublocot. Paşcanu." (“Universul Literar” – 15 iunie 1912)

Stirile de la ora 5
Accident aviatic la Balş
Înfiorătoarea dramă din Fălticeni

"Ilustraţia noastră colorată din prima pagină, este o reconstituire a unei înfiorătoare drame petrecută zilele trecute la Fălticeni. Măcelarul Nicolae Gr. Bucătaru, soldat în Reg. 13 din Iaşi, venind în permisie de Crăciun la Fălticeni, s’a dus la întreţinuta lui, Maria Perju, servitoare a unui domn Wexler, şi după un schimb de cuvinte i-a tras două gloanţe de revolver în cap şi apoi şi-a tras şi lui unul. Amândoi eroii dramei au murit. Cauza e eterna dragoste." (“Universul Literar” – 16 ianuarie 1912)

Stirile de la ora 5
Dramă la Fălticeni
Un institutor român rănit în Macedonia

"Meglenia este singura regiune din Macedonia de unde grecismul a fost gonit. Mitropoliţii greci fac mereu tot felul de intrigi contra românilor spre a le închide şcolile. Neputând reuşi cu intrigi, cu mari cheltuieli au stabilit 40 de familii în comuna românească Liumniţa şi astfel au reuşit  să deschidă şcoală şi biserică grecească. Dar nu s’au mulţumit cu atât, şi prin teroare vor sa închidă şcolile româneşti. Acum trei zile, institutorul român Dimitrie Ciota, pe când se ducea spre casă, a fost întâmpinat de doi cunoscuţi antarţi greci, Duma Nama şi Stanu Cuza, cari apostrofându-l au scos revolverele şi au tras trei focuri asupră-i rănindu-l grav. Fiind arestaţi, ambii antarţi greci au fost trimisi în închisoarea din Ghergheli, dar a doua zi fură liberaţi pe cauţiune, în urma intervenţiei episcopului grec din Florida." (“Universul Literar” – 5 martie 1912)

Institutor român rănit în Macedonia
Catastrofa vaporului "Regina Elisabeta" pe Dunăre

"O mare nenorocire s’a întâmplat zilele trecute pe Dunăre. Vaporul unguresc "Ersebet Kiralyne" care plecase din Sulina cu numeroşi pasageri în susul Dunărei, ajungând în dreptul localităţii Rasova, în sus de Cernavodă, s’a aprins bucătăria, de unde focul a cuprins întreg vaporul. Numeroşi pasageri surprinsi în timpul nopţii, au sărit în Dunăre ca să scape. Mulţi dintre ei s’au înecat. Mecanicul şi un chelner au fost carbonizaţi. Pasagerii cari au scăpat, şi-au pierdut întreg avutul. Între cei înecaţi se află şi Marin Dumitrescu, voiajorul fabricei de bere din Azuga şi Bacruban, şeful ocolului silvic din Ostrov. Pasagerii salvaţi au intentat proces societăţii ungare de navigaţiune cerând despăgubiri. Ilustrația noastră de azi reprezintă catastrofa vaporului "Ersebet Kiralyne"."(“Universul Literar” –18 iunie 1912)

Stirile de la ora 5
Catastrofa de pe Dunăre
Moartea locot. aviator George Caranda

"O groaznică nenorocire s’a întâmplat miercuri dimineaţa pe câmpul de aviaţiune de la Cotroceni. Locotenentul George Caranda din reg. 13 Ştefan cel Mare, care făcea parte din a doua serie de elevi aviatori, făcând mai multe sboruri, la un moment dat, fiind la o înălţime de 100 de metri, aeroplanul s’a răsturnat. La o distanţă de 10 metri de pământ, nefericitul locotenent voi să sară, dar s’a împiedicat de lemnăria aparatului, astfel că motorul şi toată greutatea maşinei a căzut peste el zdrobindu-l în chip îngrozitor. Corpul nefericitului locotenent, prima victimă a aviaţiunei din România, a fost transportat la Iaşi şi îngropat cu mari onoruri. Locot. Caranda s’a născut la 1884 în Iaşi. La 1906 a intrat în şcoala militară, eşind sublocotenent la 1908. La 10 Mai a.c. a fost avansat locotenent…". (“Universul Literar” – 25 iunie 1912)

Stire pe prima pagina
Moartea unui aviator
Crima de la moara Ciurel

"O crimă pasională s’a săvârşit marţi seara în dosul moarei Ciurel, de la marginea Capitalei. Victima aceste crime, fata Frusina Dânculescu, în vârstă de 18 ani, de fel din Sibiu (Transilvania), a fost omorâtă cu două focuri de revolver de către amantul ei Toma Niculescu zis Burghiu, în vârstă de 21 de ani, dezertor din reg. 4 Ilfov no. 21. Crima a fost săvârșită pe când cei doi amanţi se aflau pe marginea unei râpe din dosul moarei Ciurel. Criminalul s’a predat singur poliţiei. Ilustraţia noastră de azi reprezintă scena acestei crime pasionale." (“Universul Literar” – 30 iulie 1912)

Stire pe prima pagina
Crima de la moara Ciurel
Marea catastrofă de la Hârșova

"O mare catastrofă s’a întâmplat pe Dunăre, aproape de Hârşova. Şalupa militară a marinei noastre de răsboiu "Trotuș", care avea pe bord pe ofiţerii batalionului 3 de pionieri, cu garnizoana în Focşani, şi mai mulţi soldaţi, s’a ciocnit cu vaporul ungar "Groz Szechenyi". Şalupa s’a scufundat. 10 ofiţeri şi 16 soldaţi s’au înecat, ceilalţi au fost salvaţi. Între ofiţerii înecaţi se afla însuşi comandantul batalionului 3 de pioneri, loc. colonel Lascăr Stoenescu şi maiorul Grigorat." (“Universul Literar” – 24 septembrie 1912)

Stire pe prima pagina
Catastrofa de la Hârşova
Groaznicul accident din garajul d-lui Marghiloman

"Sâmbăta trecută o teribilă explozie a distrus garajul d-lui Marghiloman din str. Mercur. Explozia a fost atât de groaznică încât a ucis pe un şofer. Au fost şi doi răniţi." (“Universul Literar” – 16 decembrie 1912)

Stire pe prima pagina
Explozie...
Sursa ştirilor şi a ilustraţiilor: numere din anul 1912 ale suplimentului "Universul Literar" - răsfoite din colecția de periodice a Bibliotecii Digitale a Bucureştilor

Citește mai mult... »

Cum se bate un record...

În anii de după Primul Razboi Mondial autoturismele au început să fie o prezența din ce în ce mai obișnuită pe străzile din România. Între anii 1922 si 1926 importul de autoturisme a cunoscut o creștere puternica, în fiecare an fiind cumpărate 2.000 de unitați noi. În 1926 în țara noastră erau de 11.000 de autoturisme. În urmatorii cinci ani, numărul total de autoturisme a ajuns la aproape 26.000, mărcile cele mai prezente pe piața românească fiind Ford, Chevrolet, Renault, Fiat și General Motors.

Motoarele cu care erau dotate automobilele deveniseră din ce în ce mai puternice (4, 6 sau chiar 8 cilindrii) și mai fiabile. Tocmai de aceea, stabilirea unor recorduri de viteză devenise aproape o modă printre proprietarii de autoturisme. Vă propun astăzi să citiți povestea stabilirii unui astfel de record – așa cum a fost relatată de corespodentul la Paris H. Doru al revistei „Realitatea Ilustrată”, în numărul din 4 decembrie 1930. Eroii reportajului: “d. Constantin M. Cantacuzino, însoţit de inginer Calcianu și avocat Dinopol”, care „au plecat din Bucureşti în seara de marţi 11 noiembrie, la orele 8:00, cu tema de a întrece recordul stabilit de d. H. Manu în 1927, pe distanţa Bucureşti-Paris (2460 km. în 52 ore).” Eroul acestui raid nu este altul decât Constantin M. Cantacuzino (Bâzu Cantacuzino după cum era cunoscut de publicul larg) - fiul politicianului român Mihai Cantacuzino și al Mariei (Maruca) Cantacuzino - unul dintre aviatorii militari de elită ai României din perioada interbelică. Constantin Cantacuzino fost de asemenea un motociclist pasionat, a jucat tenis și a fost căpitanul echipei Românei de hochei pe gheață la Campionatul Mondial din 1933.


Corespondentul nostru din Paris, care a făcut parte din comisia de omologare a raidului, ne trimite articolul de mai jos cu fotografii speciale pentru Realitatea Ilustrată”.

Joi (13 noiembrie), ora 2: Aşteptam, împreună cu reprezentanţii ziarului „L’Auto”, sosirea maşinei d-lui Cantacuzino. Conform unei telegrame primite din Munchen urma ca sosirea să aibe loc la această oră. În faţa redacţiei ziarului se adunase lumea, care luase cunoştinţă încă de dimineaţă de acest raid. Toţi aşteptau cu nerăbdare şi un tumult neobicinuit se producea când se anunţa vreo întârziere. Minutele se succed greoi... şi maşina nu apare.

Ora 2 1/4: Un fluier prelung al sergentului postat la întretăierea boulevardului Montmartre cu rue de St. Montmartre atrage atenţia publicului... şi câteva secunde mai târziu, o maşină mare, format închis, plină de noroi, isbucneşte la colţul străzii ca un bolid, oprindu-se în faţa localului ziarului. Drapelele român şi francez fâlfâie pe botul maşinii. Românii ce asistă la sosire încep să aplaude, şi toată lumea ovaţionează pe cei ce descind.
- Unde e cronometrorul?
Nicăieri! În fine, a fost găsit la o brasserie şi adus, aproape pe sus, să procedeze la omologarea recordului. Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute - iată performanţa d-lui Cantacuzino.

La Paris, după omologarea recordului
După încheierea procesului verbal, m’am adresat d-lui Cantacuzino:
- „Realitatea Ilustrată” a ţinut să fie prima revistă care să vă prezinte felicitări... Câteva cuvinte pentru cititorii noştri.
- Revista dv., pe care o consider cea mai bună, are dreptul la mai multe cuvinte. Şi cu toată oboseala drumului, d. Cantacuzino mă atrage întrun colț şi-mi spune următoarele:
- Raidul Bucureşti-Paris, cu intenţia de a bate recordul stabilit la 52 ore, mă tenta de multă vreme. Maşina mea e un Buick obișnuit, căruia i-am făcut câteva transformări, dată fiind distanţa ce urma să fie parcursă. În ciuda celor ce căutau să mă descurajeze, am adaptat, datorită ideei emise de d. ing. Calcianu, două carburatoare ce alimentau paralel câte un grup de 4 cilindrii. Suspensia a fost întărită, adăugându-se câteva foi de arcuri suplimentare, precum şi un rezervor de benzină în plus, cu o capacitate de 150 litri...
Plecarea a fost fixată pentru marţi, la ora 6 seara. Maşina însă na fost gata echipată de drum decât la ora 7 1/4, deci cu o întârziere de o oră și un sfert. Până am îndeplinit formele, s’au făcut orele 7 1/2, când mi s’a dat plecarea din faţa Automobil Clubului Regal Român. Atmosfera la plecare era cât se poate de pesimistă. Mulţi ne spun să amânăm plecarea cu 24 ore, deoarece  eram prea obosiţi cu pregătirea raidului. Mă felicit pentru ideea de a fi plecat, neţinând seamă de sfaturile amicilor. Vei vedea în curând motivul. N’am făcut nici 500 m. şi pe aleea Griviţei motorul începu să dea “rateuri”. Atât eu, cât şi d. Dinopol am început să ne pierdem curajul. Ing. Calcianu însă îmi spunea mereu:
- Măreşte viteza, măreşte viteza!
Într’adevăr, maşina era reglată pentru o temperatură ridicată şi viteză mare. Abia ieşisem din Bucureşti şi automobilul începu să funcţioneze regulat. Mărim viteza... 60... 80... 100 km. oră. În apropiere de Găeşti, pac... pană de cauciuc. La Piteşti am ajuns cu 20 minute înaintea celuilalt record.Calculasem sosirile în oraşele principale, având ca bază orarul d-Iui Manu. Distanţa Piteşti-Piatra Olt am parcurs-o în condiţii bune. Totul era în regulă şi eram în avans. La Piatra-Olt, din cauza unei neatenţii, am luat un drum greşit şi-am fost nevoiţi să ne înapoiem o distanţă bunicică. Dinopol nu mai înceta: „Semn rău... semn rău....
- Ba pardon, erai tot atat de superstiţios ca şi mine! – spuse d. Dinopol, care se apropie între timp de noi.
Roata de rezervă începu să joace şi ne era frică să n’o pierdem. Mereu eram nevoiţi să ne uităm la ea. La Timişoara am ajuns la ora 5 dimineaţa. Ne-am umplut rezervoarele cu benzină şi imediat din nou la drum. Cei 180 km. până la graniţă i-am parcurs în condiţii mizerabile, din cauza drumului prost. Când să trecem graniţa, observăm că roata de rezervă lipseşte. Dinopol şi ing. Calcianu au rămas să îndeplinească formele de trecere iar eu m’am înapoiat să-mi găsesc roata. După 40 de minute eram înapoi. O găsisem.
- Şi a trântit-o în maşină, spărgând portiera, iar eu până la Munchen am tremurat de frig! – completă Dinopol.

Final de raid
Am trecut graniţa romanească cu 3 ore avans. În Ungaria am mers în condiţii excelente, totuşi am avut 5 pene de cauciuc până la Budapesta, ceea ce ne-a făcut să pierdem timp şi să ajungem cu un avans de 20 minute numai. Eram aproape demoralizat, însă curajul nu mi-l pierdusem. Mai aveam destul drum până la Paris, deci şi posibilitatea de a câştiga timp din nou.
Pe traseul Viena-Budapesta, cu toate că am avut de înfruntat 3 ploi torenţiale, alergam cu 100 km. pe oră şi am trecut prin Viena notând un avans de 3 ore. De la Viena la Linz iar ploaie. De la Linz la Salzburg, zăpadă cu viscol. Dacă aş fi amânat plecarea cu 24 ore nu mai puteam trece, deoarece începuse să se depună un strat groscior de zăpadă. Îţi închipui, în 24 ore ce s’ar fi depus.
Am trecut graniţa la Salzburg şi apoi în 2 ore eram la München. Aci eram aşteptaţi de directorul şi personalul ziarului „Münchener Zeitung”, care - cu toate că erau orele 2 noaptea, ne pregătise o primire extrem de cordială. Am fost nevoiţi să pierdem 50 minute datorită acestei recepţii. Geamul spart de care îţi vorbea Dinopol a fost înlocuit cu un carton, şi ne-am aprovizionat din nou. De la München la Ulm, drumul foarte prost, ne punea mereu în situaţii
critice, neştiind pe unde s’o luăm.
Am ajuns la Ulm la 3 1/2 dimineaţa. Nici un om pe stradă, care să ne dea vreo indicaţie, pe unde putem ieşi din oraş. În fine, am găsit în gară un bâlbâiit, pe care l-am luat cu noi, să ne arate drumul. Îţi inchipui ce-ar fi fost să aşteptăm să ne dea el lămuriri. Am scăpat de Ulm şi-am luat drumul direct spre Strassbourg, unde am ajuns pe la 11 dimineaţa, după ceasornicele pe care ni le potrivisem în Bucureşti. De la Strassbourg alergam pe şoseaua franceză, cu o viteză medie de 80 km. pe oră. La Arquelle am fost opriţi de un agent de circulaţie, care ne-a dresat un proces de contravenţie pentru exces de viteză.
Toate parlamentările noastre, invocând motivul cursei, au fost zadarnice. Am plătit amenda, pierzând însă 20 minute. (notă: incidentul e confirmat de o notă găsită de mine în “Le Bulletin Meusien”, numărul din 6 decembrie 1930).  

Notă din "Le Bulletin Meusien"
numărul din 6 decembrie 1930
Acum iată-ne la Paris deţinând recordul Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute.
- Cum v’aţi hrănit în timpul călătoriei?.
- Sandwich-uri, şocolată şi cafea.
Dar toate au trecut, principalul e că am bătut recordul.
În momentul acela, ziariştii şi fotografii îi luară cu asalt, iar reporterii cinematografici postaţi în stradă, relamau pe compatrioţii noştri, pentru o poză in faţa obiectivelor.”

Bucureşti-Paris în 44 ore şi 10 minute
Sursa: articolul “Cum se bate un record (București-Paris în 44 de ore)” – semnat H. Doru – publicat în numărul din 4 decembrie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată

Citește mai mult... »

“Steaua” de la Folies Bergeres la București

Josephine Baker  a fost primul superstar care a venit în România, cunoscut de publicul bucureștean doar de pe ecranul sălilor de cinematograf. Se întâmpla în anul 1928. Impresarul: nimeni altul decât marele Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. În spectacolul de revistă "Negru pe alb", pus în scenă de A. de Herz, N. Kirițescu și N. Vlădoianu, Miss Baker a cântat, a dansat (alături de alte 16 dansatoare) și a entuziasmat publicul bucureștean. Au fost două reprezentații. Regia vizitei în București a fost una pe măsura faimei celebrei starlete: Josephine Baker a ajuns în Gara de Nord cu Orient Expresul, a fost preluată de Constantin Tănase și plimbată prin centrul Bucureștiului într-o trăsura deschisă (pentru a închide gura cârcotașilor și a celor care nu credeau că aceasta va cânta și va dansa la Bucureşti).

Citește și: Senzațional interbelic - Perla neagră la București


Dansurile exotice și lascive a Josephinei Baker au stârnit reacții din cele mai diverse în publicul bucureștean. Cronicile publicate în presa vremii – elogiative sau nu - la adresa divei sunt interesante și amuzante. Vă propun să citiți câteva dintre acestea:

Carabus


“Steaua” de la Folies Bergeres

„Noi nu suntem duşi prea des pe la biserică, aşa că pe noi Josephine Baker nu ne-a încântat şi nu ne-a indignat. Evident am fi vrut, întrucât ne priveşte, ca în locul celebrităţii de la Folies Bergeres, să ne fi venit o altă celebritate de la Academie sau de la Comedia Franceză, dar pentru că dl. Tănase e de părere că achiziţiunile de natura aceasta intră în îndatoririle altor oameni şi altor instituţii – să nu ne alarmăm. Artistul urmăreşte doar să amuze lumea, iar nu să ridice mănăstiri... Pe noi nu ne-a indignat steaua neagră cu ochi de drac, iar asupra dansurilor ei avem altă părere decât aceea că ele ar putea să zdruncine temelia ordinei actuale şi să constituiască un atentat la bunele moravuri.

Josephine Baker și unul dintre luxoasele
sale automobile (1936)
(...) Josephine Baker este încă sinceră şi naivă. Nu şi-a apropiat ipocrizia noastră şi nu a adoptat manierele cabotinilor noştri. Altminteri, în loc să spună că frigul şi mizeria au silit-o să ţopăiască pe-o margine de drum, ea ar fi trântit un roman complicat, aşa cum închipuirea ultimei figurante îl ţese cu multe amănunte: ceva misterios, un demon, o vocaţie, au îndemnat-o să părăsească tribul condus de tatăl său, să dea cu piciorul bogăţiei de basm, să renunţe la voluptatea războaielor cu suliţi otrăvite şi la aceea de a bea sânge din tigve omeneşti pentru a se mărgini la şampania din cupe de argint. Imaginaţia noastră hrănită cu literatură e ofensată. Am fi vrut-o sălbatecă, în mijlocul naturii, în fruntea unui trib, mânuind ca pe o minge tigva unui misionar, pompând cu buze calde sângele cald, din trupul cald, al unui alb ucis, şi ea ne asigură că a dârdâit pe străzile unui oraş american, că dormea prin beciuri, că alerga pe drumuri, luându-se la întrecere cu tramvaiele în care nu se putea urca pentru că nu avea bani şi pentru că placardele arătau lămurit:
- Urcarea negrilor şi-a câinilor, oprită!
Rândurile noastre nu sunt un omagiu adus, nu unei glorii care mâine nu va mai fi, ci unei sincere evocări a trecutului. (articolul ““Steaua” de la Folies Bergeres”, semnat Ion Pas, publicat în numărul din 10 iunie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Bucuresti


Sfânta neruşinată Josephina Baker

Pe portativul alb a două dimensiuni Josephina Baker cântă, biomecanic, ritul vieții. Fesele Tam-Tamuri, xilofoanele picioarelor, flexatoane palmele, brațele fluiere și șoldurile balafoane, cântă pentru auzul ochilor, cea mai neașteptată vedenie. În orbite, privirele-i speriate repeziri animale și lichefiate raze șăgalnice. Mădularele se dezlănțuie, bucurându-se, hohotind, temându-se, sburând, văietându-se, glumind:

Câte odată pentru a sta în cap.
Câte odată pentru a merge cu mâinile.
Câte odată pentru a luneca cu picioarele.
Câte odată pentru a dansa cu degetele.

Și totuși Josephina Baker nu dansează, trăiește, în înfățișare ritmică, mișcările purei vieți – de la scărpinat la posesie. A învins cu goliciunea trupului și cutezarea gestului moralitatea cea imorală. A învins’o, până la trezirea desgustului nostru, moralitatea fățarnic cuibărită în voaluri și maillot-uri și cache-sex-uri baletiste. Și dacă vreodată adaugă trupului un șirag de banane sau un colan de pene e numai din dorința bucuroasă a podoabei. Ochii care privesc pot fi imorali dar goliciunea trupească nu. Trupul e sfânt ca o pană sau o banană. De aceea le stă bine alăturarea(…).” (articolul “Sfânta neruşinată Josephina Baker”, semnat Sandu Eliad, publicat în numărul din martie 1928 al revistei “Contimporanul”)


Idealul negru

„Tenul fraged, roz şi alb, idealul bunicelor şi al mamelor noastre, slăvit de poeţi, admirat în societate, nu mai este modern; prea mult a dăinuit culoarea trandafirilor şi a crinilor pe obrajii femeii. Eva etern schimbătoare şi totuşi mereu aceiaşi - căci toate variaţiunile le brodează pe una şi aceiaşi temă: cochetăria - a adoptat nuanţa şocolatie, ca ultima exigenţă a unei femei bine” . Bineînţeles că Josephine Baker a dat primul imbold. Dar pe când dânsa se străduieşte cu succes să dea tenului său o culoare din ce în ce mai palidă, parizienele se transformă cu încetul în negrese. Vara, idealul era uşor de realizat şi sănătos! Razele ultraviolete la plajă, în altitudinea munţilor aveau grijă de bronzarea pielei. Dar vai! Odată înapoiate între zidurile oraşului, franţuzoaicele au constatat cu regret că pe zi ce trece - asemeni lui Asra, eroul lui Heine - devenau tot mai palide. Jale mare! Pudrele şi cremele şocolatii nu erau suficiente; o sărutare, o buză indiscretă, şi pe feţele spoite cu ocru închis se iveau pete albe, suspecte... Noroc că există o ştiinţă a chimiei! Datorită ei, parizienele au acum un preparat garantat, care nu iese nici la spălat, cel puţin în primul timp. Aplicarea lui e cam complicată şi necesită ajutorul unui specialist cosmetic. Dar ce nu face femeia ca să fie la modă? S'a supus unor torturi mult mai mari – față de care rechizitele inchiziţiei spaniole par simple jucării (amintim doar corsetul) - spre a căpăta un nou farmec, real sau închipuit. Nu ştim dacă moda oacheşă va prinde şi la noi. În orice caz , de-ar fi aşa, un admirator eminescian al noului tip de femeie, va trebui să modifice celebrele versuri, cam în felul următor:

Atat de oacheşă, te-asameni,
Cu o castană din copac.
Nu mai eşti înger printre oameni,
Eşti ca o cioară, ca un drac.

Sub încreţirea scurtei rochii
Răsar genunchii tăi, bronzaţi;
1928Ș'atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de dor şi de nesaţ.

O vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti.
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată, cât de neagră eşti!

Cât poţi cu-a farmecului noapte,
Să turburi traiul meu pustiu!
Cu braţul tău cafea cu lapte,
Cu tenul tău şocolatiu!

Deodată trece-o frământare.
Pe'ntunecatul tău obraz.
Asculţi... şi-auzi ca o chemare
Ecoul muzicei de jazz.

Te duci! Şi-am înţeles în fine.
Să nu mă ţin de pasul tău,
Că-i Black-Bottom, și nu-l joc bine
Mireasa sufletului meu!

Că le-am zărit - de bună seamă -
E vina mea, şi nu mi-o iert...
Spăşi-voi visul de aramă,
Tinzându-mi dreapta, în deşert.”

Ș'o să-mi răsari ca o icoană,
A Josefinei tuciurii,
Ținând în mână o banană...
Unde te duci? Când ai să vii?”

(articolul “Idealul negru”, semnat Duduia Grădinărița - pseudonim al lui Ion Pribeagu - publicat în numărul din 27 octombrie 1928 al revistei “Realitatea Ilustrată”)

Citește mai mult... »