Motto:
Când
ziua'n mocirla de beznă se suge
Și
iadul începe să râdă cu hohot,
Ies
morții din groapă călări pe coșciuge,
Frământă
pământul cu tropot și clocot.
(Mihai
Beniuc - Strigoii)
V-ați înfiorat cu Povești cu stafii din vechiul București? Pregătiți-vă, căci deschidem din nou cufărul cu mistere. Poveștile de azi, unele înfricoșătoare, altele surprinzător de amuzante, sunt mai mult decât simple legende; ele sunt ecouri ale trecutului și o parte vie a folclorului nostru.
Conform credințelor, puține sunt locurile ferite de arătări și năluci venite "dintr-o altă lume". Însă, pentru aceia dintre voi ale căror cărări se intersectează cu "locuri bântuite", vă oferim mai jos un "sfat avizat" pe care este bine să îl țineți minte:
„Singurul neajuns pe care îl aduc Stafiile este spaima pe care o dau oamenilor. De aceea, pe lângă acele locuri, omul trebuie să treacă fără a se uita la dânsele și mai ales, după ce a trecut de dânsele, să nu se uite înapoi, căci făcând altfel, va vedea acele Stafii, de multe ori, cu tot soiul de Necurați și Cornaci.” (Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – 1916)
Pentru
început vă voi spune legenda celor trei stafii care ieșeau la drumul mare
pe drumul dintre Bozieni și Săveni, la „movila celor trei Nemți”, prin partea
de miazănoapte a Moldovei:
“Cine merge, la vreme târzie din noapte, pe drumul dintre Bozieni, mare lucru să nu audă glasul celor trei Nemți, și mare lucru să nu se sparie. Pe la jumătatea drumului, nu departe de pârâul Bașeului, se află o movilă mare, grunzuroasă, îmbrăzdatâ de ponoare și țuguiată în vârf cu trei ieșituri de pământ ca trei capete de oameni. Asta-i movila necurată a celor trei Nemți. Nemții ăștia își găsiseră drum pe aici, pe vremea când s’au fost oploșit și ei cu năravurile lor cele rele, prin Botoșani și prin alte locuri. De unde până unde, cei trei Nemți au ajuns și pe la noi, venind de la Botoșani, într’o noapte. Și ce-a fost între dânșii, nu știu. Știu numai că ajungând pe aici, prin partea locului, s’au încăierat rău la bătaie și s’au omorât. Dis de dimineață i-a găsit lumea morți, împușcați, ca toți morții. Ei au fost îngropați chiar acolo, în vârful movilei.Noaptea însă, drept pe la cântătorii de miezul nopții, cei trei Nemți ies și amu. După ce strigă hoțește, grozav, pe limba lor, ei se îndreaptă tustrei cu strașnică pornire spre apa Bașeului, care-i deprinsă cu strigătul lor. Deprins însă nu-i trecătorul care are nenorocul să fie slab de înger și să-i audă. Căci de o parte de cale are țintirimul Bozienilor, iar de cealaltă parte, poate auzi glasul celor trei Nemți, îi poate vedea cum se bat și se întind vrăjmășește, îi poate vedea apoi cum o rup la fugă spre drumul mare care cotește spre trecătorul căruia-i țâțâie inima de frică. Ei sunt îmbrăcați nemțește. Sunt trei matahale cu ciubote negre, cu pantaloni albi, cu scurteice roșii, cu fes albastru’n cap, asemenea unui fund de pălărie.. Și degrabă intră în movila cea necurată!” (Tudor Pamfile – “Dușmani și prieteni ai omului” – 1916)
Stafia boierului decapitat
O altă legendă urbană are ca erou o celebră "stafie" care "bântuia" prin mahalalele Bucureștiului interbelic:
„Prin multe mahalale se mai vorbește și azi despre stafiile care pe vremuri sălășuiau pe ici pe colo. Moș Toma, „bunicul Bucureștilor”, cel care acum trebuie să aibă vreo sută doisprezece ani, îmi povestește următoarea întâmplare:- Eram copil pe atunci. Nu știu ce pașă turcesc tăiase capul unui boier român și îl înfipse într’un par, în curtea caselor care se aflau cam pe unde este acum Palatul Poștelor. Lumea care trecea pe acolo privea înspăimântată la grozăvia asta... În cele din urmă, un creștin a furat capul și l-a înmormântat la rădăcina unui arbore. De atunci boierul s’a făcut stafie și tulbură somnul tuturor prin mahala.- La miez de noapte trebuie să se ducă cineva, singur - singurel, și să înfigă un cuțit la rădăcina pomului, pe o noapte fără lună! Numai așa vom scăpa de stafie! – spusese o babă care știa multe. Dar să știți că e o primejdie de moarte pentru voinicul care s’o hotărî să facă treaba asta…- Ce vi se tot năzare de stafii!? – râse Ionică, un frate de-al meu mai mare – povestește Moș Toma. Nici nu sunt stafii... Dar ca să vă liniștesc, o să mă duc eu să înfig cuțitul...Și s’a dus Ionică, la miez de noapte, pe când noi așteptam cu toții acasă, cu inima strânsă. S’a dus și nu s’a mai întors !A doua zi l-am găsit mort la rădăcina pomului unde era înmormântat capul boierului. Îngenunchease și înfipsese într’adevăr cuțitul la rădăcină, dar îl trecuse din greșală prin poalele sumanului. Când o fi vrut să se scoale, o fi simțit că-l trage cineva înapoi și atunci a murit de spaimă.” (Alex F. Mihail – articolul „Câte ceva despre stafii” – „Realitatea Ilustrată” din 1 august 1939)
Voi
încheia cu istorioară amuzantă:
“Un alt bătrân, Moș Nicolae, de pe la „Lemaitre”, mi-a povestit o altă istorie, mai puțin macabră.- În vremea veche erau pe la noi, pe malul Dâmboviței, niște isvoare de apă cu care se doftorea lumea. Le-a rămas doar amintirea... Este și acum prin partea locului o stradă cu numele de „Ape minerale”. Pe malul gârlei, se afla și un crâng unde se auzea cântând cucul… Dacă o nevastă dorea să aibă copii, venea să bea apă minerală. Apoi se pierdea prin crâng, luându-se după cântecul cucului. Cum întâlnea „stafia” de prin partea locului, cum rămânea însărcinată…- De unde știi d-ta toate astea?- Cum să nu știu? Că eu eram cel ce făcea pe „cucu”… - adăugă moșul, zâmbind pe sub mustață.” (Alex F. Mihail – articolul „Câte ceva despre stafii” – publicat în revista „Realitatea Ilustrată” - numărul din 1 august 1939)
Aceste fragmente citite în presa interbelică ne arată că poveștile cu stafii era o parte vie a culturii orale. Ele subliniază cum, pentru românii de altădată, granița dintre lumea reală și cea a nălucilor era încă suficient de fluidă.
Citește și: Povestea
stafiei de la castelul din Ciutelec
 |
| Castelul din Ciutelec |
Postări
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu