Stafiile din vechiul București: mărturii despre fantomele de altădată

Istorii cu fantome de altădată

Din galeria personajelor fantastice născute din imaginația românească, stafiile nu puteau lipsi. Deseori numite și năluci sau vedenii, aceste apariții erau închipuite având o înfățișare omenească, învăluită într-un veșmânt alb, roșu, negru sau galben. Ele erau considerate a fi duhurile morților – îndeosebi ale celor răpuși de o moarte năprasnică. Odată desprinse de trup, aceste suflete rămâneau pe pământ și bântuiau locuri ferite, „pe unde oamenii nu le pot tulbura adunarea” – precum țintirimurile noi sau vechi, bisericile, morile, școlile și orice fel de case rămase nelocuite sau în ruină. (cf. Tudor Pamfile, Dușmani și prieteni ai omului, 1915).

  

Vechiul București nu a fost lipsit nici el de prezența acestor năluci. Legendele urbane le semnalau prezența prin diferite locuri de taină: 

---

---

POVESTEA STAFIILOR DIN „HANUL DE LA GURA LUPULUI”

 

Celebre între locurile „bântuite de stafii” din vechiul București erau hanul și grădinile de la „Gura Lupului”. Cei care treceau prin preajma hanului povesteau despre stafiile care bântuiau locul și despre un parfum aparte care te învăluia: 

“Cu legenda hanului ăstuia umbrit de salcâmi bătrâni, aplecați peste acoperiș, scoborâm adânc într’o sumbră istorie a Bucureștilor. Apariția lui acolo a premers chiar construcției bisericii Isvorul Nou, care se ridică la câteva sute de metri mai la dreapta, pe șoseaua Mihai Bravu. Așezarea, fața și magnetica pe care o radiază și astăzi, se prezintă destul de interesantă și prin faptul că e singura clădire veche din oraș, ale cărei ferestre cocoșate privesc mioape de după sticle colorate și borcane de vișinată bătrânească, înspre o câmpie cenușie și neagră din față, ce-a rămas cu desăvârșire neschimbată peste dinții sutelor multe de ani (…)."

"Se găsește intact, pe un mal, în vârful unor scări lungi de piatră, acoperit de ramuri verzi și ferit de arșițe printr’un umbrar de șindrilă înnegrită, la numărul 372 al Șoselei Mihai Bravu, cu o latură a grădinii și o fereastră deschisă înspre capătul străzii Dristorului, fostă după cum arată și tăblița albastră, Gura Lupului.  

 

Pe vremea când a fost ridicat, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de către Ioniță Lupu, de unde-i vine și numele, hanul “La gura Lupului” („la gura” pentru că se găsea chiar la deschizătura de atunci a străzii numită azi a Dristorului) era înconjurat de o câmpie cu vițe de vie fără altoi care dădeau așa numitul pe atunci „vin de grădină”. Chiar în pustietatea lui de la 1789, era bine așezat hanul acolo, pentru că actuala șosea Mihai Bravu lega Bariera Iancului, capătul Călărașilor, Oborul vechi, cu drumul Dudeștilor și cu toate căile spre Dunăre, pe unde mai toată ziua hodorogeau harabele încărcate, tălpuite cu șini grease. Dincolo de vii se albeau căsuțele de cărămidă sau de pământ, care constituiau punctele mărginașe ale orașului." 

Strada Dristor fostă Gura Lupului

"Împrejurarea inițială care-a determinat pripășirea vedeniilor în grădina și’n încăperile hanului e foarte confuză. Unii susțin că pe locul acesta, între vii, ar fi fost înfrântă de mult o armată care se retrăgea spre Dunăre. Morții ei ar zace și-acum în adâncimile de sub han. Alții afirmă că totul se datorează lui Ioniță Lupu care căutând să afle taina aparițiilor tăcute și îngândurate din grădină, ar fi sfârșit prin a deveni și el o umbră, care vine în fiecare noapte în hanul lui, scoboară în pivniță și mișcă boloboacele, uruind și tocănind și plângând și că apoi, cu obrazul în mâini urcă din nou în sus, rămânând până la cântecul cocoșului, în camera dinspre curte. Încăperea este lungă de vreo nouă metri și lată cam de trei (...).” 

 

Intrarea în vechiul han de la Gura Lupului

Locul în care se spunea că se adăposteau strigoii în timpul zilei era o fântână ascunsă în fundul grădinii, ocolită cu teamă de trecători și pe care toți o știau ca fiind  “Puțul cu stafii”. În afară de stafiile care bântuiau locul, casa și grădina hanului mai ascundeau o ciudățenie: “un miros, o vibrație. Nu de verdeață, nici de fructe, nici de pământ. Un miros pe care nu l-ai simțit niciodată. Mai repede o aromă fricoasă, veche.”

Camera bântuită de stafia lui Ioniță Lupu

„După Ioniță Lupu, hanul a fost cumpărat de popa Gheorghe din Popeștii de pe moșia Grecenilor. Dar nici popa n’a putut să-l stăpânească din pricina duhurilor care se abăteau. Preoteasa într’o noapte a fost furată de o dihanie albă. Au găsit-o a treia noapte, dormind lângă puț, cu mintea scrântită.

Urmarea a fost că popa Gheorghe a vândut hanul lui Iordan Dumitrescu. Și acesta a fost nevoit să îl închidă în 1890 “din nu se știe ce cauze”. Hanul a fost redeschis în anul 1907. Prin 1923 locul a fost cercetat chiar de poliție. Fără nici un rezultat. Ultima întâmplare pusă pe seama “stafiilor care bântuiau locul” a avut loc în anul 1935: “anul trecut, în iarnă, după întunecare, un trecător a murit subit chiar în fața hanului, în josul treptelor de piatră.”

O dramă pe Calea Rahovei: povestea frumoasei Tinca Nebuna

 

În galeria legendelor urbane care îmbină pasiunea cu forțele oculte, povestea Tincăi, o tânără de pe Calea Rahovei a sfârșitului de secol XIX, ocupă un loc aparte: 

“Prin 1884, pe Calea Rahovei, dincolo de linia Giurgiului, cam din spatele caselor aruncate ici și colo, în dreapta, se desfăcea o baltă adâncă spre Ghencea. În stânga și înainte, câmp și gropi cu maluri înalte. La numărul de astăzi (notă: din 1939), în casele din față care se mai țin pe picioare, locuia o fată minunată care mai târziu a fost poreclită Tinca Nebuna. 

 

Cam pe atunci s-a îndrăgostit de un străin, de un italian pare-se, cu care a dus o legătură un timp scurt. Părăsită, s-a apucat de farmece. Din 1884 și până în 1890, când fata își pierdea mintea, vecinii și trecătorii auzeau în fiecare noapte un vuiet care țâșnea din nouri, scurgându-se strălucitor pe coșul caselor de la nr. 394. Ani întregi zgomotul se producea noapte după noapte, aproape la aceiași vreme. Bătrânele, pe atunci copile și care acum moșmolesc coji de pâine pe băncile din fețele caselor, istorisesc că’n miezurile de noapte de sâmbătă spre duminică, în curtea Tincăi, se săvârșea o lumină intensă, largă, care ținea până ce înceta vâjâitul. Lumea anilor de atunci atribuia zgomotele astea sosirii diurne a unui smeu, care era adus cu zgomote grele. În 1890 zgomotul a încetat în noaptea de Crăciun. Nimeni nu îl mai pomenește. Tinca Nebuna a murit în anii trecuți.”

Strigoiul din Cimitirul Calvin: un mister care sfidează logica

 

Cimitirul Calvin de pe Șoseaua Giulești, situat în apropierea Podului Grant, a fost, în jurul anului 1912, scena unei isterii colective care avea să tulbure profund cartierele Crângași și Ciurel:  

 „La a doua stație de autobuz de pe Șoseaua Giulești, în dreapta podului Grant, se găsește spre stânga, împrejmuit de-un gard înalt, cimitirul Calvin. Unul dintre groparii actuali, Alexandru, un ins cu dinți de platină, cu mustața blondă și cu un trecut agitat, îmi spunea că (...) prin 1912 între gardurile înalte ale cimitirului, a avut loc o întâmplare care se lungise până în Crângași, în Sârbi și în Ciurel, deșteptând tulburări mari în suflete: în anotimpurile când furtunile și ploile sunt prevestite și însoțite de tunete, în nopțile sfâșiate de fulgere mai cu seamă, se auzeau din cimitir țipete lungi, de om înjunghiat (…). Țipetele repetate în furii de apă și’n descărcări prelungite pătrundeau ferestrele, plezneau urechile, încremeneau inimile, înspăimântând somnul copiilor. Ceea ce umbrea cadrul, încrustându-i accentele de realitate și de manifestări supranaturale, era faptul că țipetele se auzeau clare, sfâșietoare în tot cartierul, și numai în nopțile furtunoase hăulite de tunete și trăznete (...)."

Cavou vechi din cimitirul Calvin

"În cele din urmă, locuitorii dimprejur zdruncinați de spaimă, de nesomn, de ne-trai, anunțară poliția prin iulie 1912. Un comisar și câțiva sergenți cu tesacuri groase și cu cizme fură trimiși să culeagă informații și să facă cercetări. Oamenii începură cu o gardă pe care o fixară în casele din fund, mai apropiate de țipete, apoi o prelungiră împrejurul cimitirului, apoi chiar în cimitir. Câteva nopți la rând. Înclinarea anotimpului adusese însă o lună de secetă. Ploile încetară. Cu ele tunetele, fulgerele și... țipetele. Bravii polițiști nu putură să constate nimic cu propriul lor auz. Pentru că... nu se auzea nimic.

După luna asta de încetare cei din vecinătate mai prinseră puțină inimă. Se potriviră apoi și câteva nopți luminoase, calde, minunate, de vară. Așa că fiecare începu să-și vadă ca mai înainte de treburi, uitând încet-încet. Asta cam până la mijlocul lui august, când se petrecu altceva, mai neașteptat, care sfărâmă aproape toată liniștea mugurului de voie bună care se înfiripa de bine, de rău (...).

 

Trecătorii care își scurtau drumurile prin cimitir au văzut “furișându-se într’un cavou o făptură albă, fricoasă, un fel de arătare luminoasă, spun unii. Care nu țipa, nu vorbea, nu săvârșea nimic. Fugea numai dinspre poartă scurgându-se în cavou. Un cazangiu de la atelierele căilor ferate, voinic și mai cu sânge rece, încercă într’o noapte să‘i taie drumul. Primi o lovitură năprasnică în creștet, care-l doborî peste un mormânt, unde zăcu toată noaptea. 

 

Găsit spre dimineață de gropari, povestea, printre cucuie, că arătarea avea pieptul păros și că mirosea a vin. Fu anunțată din nou poliția, care se găsea de data asta în fața unei dovezi palpabile, asupra căreia nu se putea îndoi. Din nou gardă îndoită, cu agenți experimentați de la prefectură. Chiar după primul rond zăriră și ei clar, distinct, precis, umbra. Alerga printre cruci, într’un fel de salturi. A doua noapte n’o mai văzură. În 22 august însă identificară și cavoul unde intra. Era al lui Selomon Janosz, un ungur bogat, care fusese îngropat de vreo câțiva ani, mort aproape de bătrânețe de o boală de inimă.

La 23 august, la miezul nopții, poliția era în fața cavoului. Vedenia de abia intrase în el de câteva minute, țipând speriată. Polițiștii, cu revolverele încărcate, o somară să iasă afară. Nu se mai simțea nimic. Ascultau și ecoul cuvintelor lor, printre frunze. Repetară somația, izbind de mai multe ori în ușa cavoului cu patul armelor. Se auzi un glas din adâncime:

- Ies… dar să nu vă speriați!" 

---

---

"Câteva zgomote, ceva care se răstoarnă, ca un coșciug, și o făptură albă, înaltă, se ridică încet, gemând, în întunericul cavoului. Un sergent de la comisariatul de pe Crângași, leșină horcăind acolo, de spaimă. Era un tânăr nears de mult, numai în cămașe și indispensabili. Beat. Era fiul lui Selomon Ianosz, mortul din cavou. Risipind tot ce-i lăsase tatăl său, plin de datorii, în cele din urmă nemaiavând unde să se adăpostească, se refugiase în cavoul bătrânului, unde dormea de vreo câteva luni. El țipa în nopțile ploioase, bubuite de tunete și sfâșiate de fulgere. Beat. Și de frică…”

Fie că vorbim despre stafiile Hanului „Gura Lupului”, de vuietul din jurul Tincăi Nebuna sau de isteria din Cimitirul Calvin, aceste mărturii din Bucureștiul de altădată transcend simpla superstiție. Ele nu sunt doar povești despre duhurile morților, ci file vii din psihologia urbană și din folclorul unui oraș dispărut. Sub străzile de astăzi, continuă să dăinuie un văl subțire al misterului. Aceste istorii vechi rămân ecoul tăcut care leagă prezentul nostru zgomotos de dramele și spaimele șoptite ale generațiilor trecute, asigurând că fantomele Vechiului București nu vor fi trebuie uitate..

Sursa:  

• articolul “Fantome din Bucureștiul de altădată”  - semnat I. M. Tomescu – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iulie 1939 – disponibil în colecția Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca

---

---