Poveşti cu stafii din vechiul Bucureşti


Din galeria personajelor fantastice create de imaginaţia românilor nu puteau bineînţeles să lipsească stafiile. Numite uneori şi năluci sau vedenii, stafiile erau imaginate de obicei ca având o înfăţişare “omenească, cu veşmânt alb, roş, negru sau galben”. Ele erau considerate ca fiind duhurile unor morţi – în majoritatea cazurilor ale celor loviţi de o moarte năpraznică – care odată desprinse de trup rămâneau pe pământ şi bântuiau prin locuri „pe unde oamenii nu le pot tulbura adunarea, cum ar fi ţintirimurile noi sau vechi, bisericile, morile, şcolile şi toate soiurile de case rămase nelocuite sau în ruină”. (cf. lucrării “Duşmani şi prieteni ai omului” – Tudor Pamfile – 1915). Vechiul Bucureşti nu a fost lipsit nici el de prezenţa acestor năluci. Legendele urbane le semnalau prezenţa prin diferite locuri de taină:


POVESTEA STAFIILOR DIN „HANUL DE LA GURA LUPULUI”

Unul din locurile „bântuite de stafii” din vechiul Bucureşti era hanul şi grădinile de la „Gura Lupului”. Cei care treceau prin preajma hanului povesteau despre stafiile care bântuiau locul şi despre un parfum aparte care te învăluia: “Cu legenda hanului ăstuia umbrit de salcâmi bătrâni, aplecaţi peste acoperiş, scoborâm adânc într’o sumbră istorie a Bucureştilor. Apariţia lui acolo a premers chiar construcţiei bisericii Isvorul Nou, care se ridică la câteva sute de metri mai la dreapta, pe şoseaua Mihai Bravu. Aşezarea, faţa şi magnetica pe care o radiază şi astăzi, se prezintă destul de interesantă şi prin faptul că e singura clădire veche din oraş, ale cărei ferestre cocoşate privesc mioape de după sticle colorate şi borcane de vişinată bătrânească, înspre o câmpie cenuşie şi neagră din faţă, ce-a rămas cu desăvârșire neschimbată peste dinţii sutelor multe de ani (…).

Strada Dristor fosta Gura Lupului
Se găseşte intact, pe un mal, în vârful unor scări lungi de piatră, acoperit de ramuri verzi şi ferit de arşiţe printr’un umbrar de şindrilă înegrită, la numărul 372 al Şoselei Mihai Bravu, cu o latură a grădinii şi o fereastră deschisă înspre capătul străzii Dristorului, fostă după cum arată şi tăbliţa albastră, Gura Lupului. Pe vremea când a fost ridicat, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea de către Ioniţă Lupu, de unde-i vine şi numele, hanul “La gura Lupului” („la gura” pentru că se găsea chiar la deschizătura de atunci a străzii numită azi a Dristorului) era încojurat de o câmpie cu viţe de vie fără altoi care dădeau aşa numitul pe atunci  „vin de grădină”. Chiar în pustietatea lui de la 1789, era bine aşezat hanul acolo, pentru că actuala şosea Mihai Bravu lega Bariera Iancului, capătul Călăraşilor, Oborul vechi, cu drumul Dudeştilor şi cu toate căile spre Dunăre, pe unde mai toată ziua hodorogeau harabele încărcate, tălpuite cu şini grease. Dincolo de vii se albeau căsuţele de cărămidă sau de pământ, care constituiau punctele mărginaşe ale oraşului.

Intrarea în vechiul han de la Gura Lupului
Împrejurarea iniţială care-a determinat pripăşirea vedeniilor în grădina şi’n încăperile hanului e foarte confuză. Unii susţin că pe locul acesta, între vii, ar fi fost înfrântă de mult o armată care se retrăgea spre Dunăre. Morţii ei ar zace şi-acum în adâncimile de sub han. Alţii afirmă că totul se datorează lui Ioniţă Lupu care căutând să afle taina apariţiilor tăcute şi îngândurate din grădină, ar fi sfârşit prin a deveni şi el o umbră, care vine în fiecare noapte în hanul lui, scoboară în pivniţă şi mişcă boloboacele, uruind şi tocănind şi plângând şi că apoi, cu obrazul în mâini urcă din nou în sus, rămânând până la cântecul cocoşului, în camera dinspre curte. Încăperea este lungă de vreo nouă metri şi lată cam de trei (...).” Locul în care se spunea că se adăposteau strigoii în timpul zilei era o fântână acunsă in fundul grădinii, ocolită cu teamă de trecători şi pe care toţi o ştiau ca fiind  “Puţul cu stafii”. În afară de stafiile care bântuiau locul, casa şi grădina hanului mai ascundeau o ciudăţenie: “un miros, o vibraţie. Nu de verdeaţă, nici de fructe, nici de pământ. Un miros pe care nu l-ai simţit niciodată. Mai repede o aromă fricoasă, veche.”

Camera bântuită de stafia lui Ioniţă Lupu
După Ioniţă Lupu, hanul a fost cumpărat de popa Gheorghe din Popeştii de pe moşia Grecenilor. Dar nici popa n’a putut să-l stăpânească din pricina duhurilor care se abăteau. Preoteasa într’o noapte a fost furată de o dihanie albă. Ai găsit-o a treia noapte, dormind lângă puţ, cu mintea scrântită.” Urmarea a fost că popa Gheorghe a vândut hanul lui Iordan Dumitrescu. Şi acesta este nevoit să îl închidă în 1890 “din nu se ştie ce cauze”. Hanul a fost redeschis prin anul 1907. Prin 1923 locul a fost cercetat chiar de poliţie. Fără nici un rezultat. Ultima întâmplare pusă pe seama “stafiilor care bântuiau locul” a avut loc în anul 1935: “anul trecut, în iarnă, după întunecare, un trecător a murit subit chiar în faţa hanului, în josul treptelor de piatră.

ZINCUL DIN CALEA RAHOVEI

“Prin 1884, pe Calea Rahovei, dincolo de linia Giurgiului, cam din spatele caselor aruncate ici şi colo, în dreapta, se defăcea o baltă adâncă spre Ghencea. În stânga şi înainte, câmp şi gropi cu maluri înalte. La numărul de astăzi (notă: din 1939), în casele din faţă care se mai ţin pe picioare, locuia o fată minunată care mai târziu a fost poreclită Tinca Nebuna. Cam pe atunci s-a îndrăgostit de un străin, de un italian pare-se, cu care a dus o legătură un timp scurt. Părăsită, s-a apucat de farmece. Din 1884 şi până în 1890, când fata îşi pierdea mintea, vecinii şi trecătorii auzeau în fiecare noapte un vuiet care ţâşnea din nouri, scurgându-se strălucitor pe coşul caselor de la nr. 394. Ani întregi zgomotul se producea noapte după noapte, aproape la aceiaşi vreme. Bătrânele, pe atunci copile şi care acum moşmolesc coji de pâine pe băncile din feţele caselor, istorisesc că’n miezurile de noapte de sâmbătă spre duminică, în curtea Tincăi, se săvârşea o lumină intensă, largă, care ţinea până ce înceta vâjâitul. Lumea anilor de atunci atribuia zgomotele astea sosirii diurne a unui smeu, care era adus cu zgomote grele.În 1890 zgomotul a încetat în noaptea de Crăciun. Nimeni nu îl mai pomeneşte. Tinca Nebuna a murit în anii trecuţi.”

STRIGOIUL DIN CIMITIRUL CALVIN

La a doua staţie de autobuz de pe Şoseaua Giuleşti, în dreapta podului Grant, se găseşte spre stânga, împrejmuit de-un gard înalt, cimitirul Calvin. Unul dintre groparii actuali, Alexandru, un ins cu dinţi de platină, cu mustaţa blondă şi cu un trecut agitat, îmi spunea că (...) prin 1912 între gardurile înalte ale cimitirului, a avut loc o întâmplare care se lungise până în Crângaşi, în Sârbi şi în Ciurel, deşteptând tulburări mari în suflete: în anotimpurile când furtunile şi ploile sunt prevestite şi însoţite de tunete, în nopţile sfâşiate de fulgere mai cu seamă, se auzeau din cimitir ţipete lungi, de om înjunghiat (…). Ţipetele repetate în furii de apă şi’n descărcări prelungite pătrundeau ferestrele, plezneau urechile, încremeneau inimile, înspăimântând somnul copiilor. Ceea ce umbrea cadrul, încrustându-i accentele de realitate şi de manifestări supranaturale, era faptul că ţipetele se auzeau clare, sfâşietoare în tot cartierul, şi numai în nopţile furtunoase hăulite de tunete şi trăznete (...).

Cavou vechi din cimitirul Calvin
În cele din urmă, locuitorii dimprejur zdruncinaţi de spaimă, de nesomn, de ne-trai, anunţară poliţia prin iulie 1912. Un comisar şi câţiva sergenţi cu tesacuri groase şi cu cizme fură trimişi să culeagă informaţii şi să facă cercetări.
Oamenii începură cu o gardă pe care o fixară în casele din fund, mai apropiate de ţipete, apoi o prelungiră împrejurul cimitirului, apoi chiar în cimitir. Câteva nopţi la rând. Înclinarea anotimpului adusese însă o lună de secetă. Ploile încetară. Cu ele tunetele, fulgerele şi... ţipetele. Bravii poliţişti nu putură să constate nimic cu propriul lor auz. Pentru că... nu se auzea nimic.
După luna asta de încetare cei din vecinătate mai prinseră puţină inimă. Se potriviră apoi şi câteva nopţi luminoase, calde, minunate, de vară. Aşa că fiecare începu să-şi vadă ca mai înainte de treburi, uitând încet-încet. Asta cam până la mijlocul lui august, când se petrecu altceva, mai neaşteptat, care sfărâmă aproape toată liniştea mugurului de voie bună care se înfiripa de bine, de rău (...).” Trecătorii care îşi scurtau drumurile prin cimitir au văzut “furişându-se într’un cavou o făptură albă, fricoasă, un fel de arătare luminoasă, spun unii. Care nu ţipa, nu vorbea, nu săvârşea nimic. Fugea numai dinspre poartă scurgându-se în cavou. Un cazangiu de la atelierele căilor ferate, voinic şi mai cu sânge rece, încercă într’o noapte să‘i taie drumul. Primi o lovitură năpraznică în creştet, care-l doborî peste un mormânt, unde zăcu toată noaptea. Găsit spre dimineaţă de gropari, povestea, printre cucuie, că arătarea avea pieptul păros şi că mirosea a vin. Fu anunţată din nou poliţia, care se găsea de data asta în faţa unei dovezi palpabile, asupra căreia nu se putea îndoi. Din nou gardă îndoită, cu agenţi experimentaţi de la prefectură. Chiar după primul rond zăriră şi ei clar, distinct, precis, umbra. Alerga printre cruci, într’un fel de salturi. A doua noapte n’o mai văzură. În 22 august însă identificară şi cavoul unde intra. Era al lui Selomon Janosz, un ungur bogat, care fusese îngropat de vreo câţiva ani, mort aproape de bătrâneţe de o boală de inimă.
La 23 august, la miezul nopţii, poliţia era în faţa cavoului. Vedenia de abia intrase în el de câteva minute, ţipând speriată. Poliţiştii, cu revolverele încărcate, o somară să iasă afară. Nu se mai simţea nimic. Ascultau şi ecoul cuvintelor lor, printre frunze. Repetară somaţia, izbind de mai multe ori în uşa cavoului cu patul armelor. Se auzi un glas din adâncime:
- Ies… dar să nu vă speriaţi!
Câteva zgomote, ceva care se răstoarnă, ca un coşciug, şi o făptură albă, înaltă, se ridică încet, gemând, în întunericul cavoului. Un sergent de la comisariatul de pe Crângaşi, leşină horcăind acolo, de spaimă. Era un tânăr nears de mult, numai în cămaşe şi indispensabiliş Beat. Era fiul lui Selomon Ianosz, mortul din cavou. Risipind tot ce-i lăsase tatăl său, plin de datorii, în cele din urmă nemaiavând unde să se adăpostească, se refugiase în cavoul bătrânului, unde dormea de vreo câteva luni. El ţipa în nopţile ploioase, bubuite de tunete şi sfâşiate de fulgere. Beat. Şi de frică…”

Sursa: articolul “Fantome din Bucureştiul de altădată”  - semnat I.M. Tomescu – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 11 iulie 1939 – citit din colecţia Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca



5 comentarii :

  1. Bine că nu e noapte. Deja mă simt... înfricoșată...Acestea sunt poveștile de groază care ne aparțin, nouă românilor, ele nu se prea găsesc la alte popoare, englezii au fantome in vechi castele, noi avem strigoi și stafii. Și uneori impostori. Și, probabil, sunt pe tot cuprinsul țării fel de fel de istorii care să - ți facă parul măciucă (!!!)...

    RăspundețiȘtergere
  2. Bine că nu e noapte. Deja mă simt... înfricoșată...Acestea sunt poveștile de groază care ne aparțin, nouă românilor, ele nu se prea găsesc la alte popoare, englezii au fantome in vechi castele, noi avem strigoi și stafii. Și uneori impostori. Și, probabil, sunt pe tot cuprinsul țării fel de fel de istorii care să - ți facă parul măciucă (!!!)...

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-a plăcut ultima poveste întâmplată în cimitirul Calvin mai ales că eu locuiesc în cartierul Crângași și nu am auzit până acum despre această poveste foarte interesantă despre stafii.Aș dori să mai citesc și despre alte stafii și din alte zone ale țării.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tot pe blog:

      https://deieri-deazi.blogspot.com/2015/06/stafiile-de-altadata.html

      Ștergere