Mirajul apei de aur (povestea unei escrocherii de altădată)

O să vă povestesc în acest articol despre una dintre celebrele escrocherii care au pasionat societatea românească la sfârșitul secolului al XIX-lea: afacerea cu “apa de aur” gândită pe la 1887 de doi escroci ai vremii, frații Sion Andronic și Gherei. Escrocheria era construită mizând pe credulitatea și pe lăcomia unor oameni. Ca mai toate înșelătoriile de altfel...

 

Cei doi frați le vindeau naivilor proveniți din rândul negustorilor, funcționarilor sau chiar din rândul clerului o apă care transformă în aur orice alt metal. Reporterul Alex F. Mihail ne povestește întreaga tărășenie: 

Afacerea Andronic și "secretul fabricării aurului"

 

Spre sfârșitul secolului trecut, am avut și noi la București un șarlatan, un fel de “alchimist", care pretindea că poate să prepare aur. Credem că va interesa pe cititori reamintirea evenimentelor, petrecute acum vreo cincizeci și ceva de ani, când mulți bucureșteni și diferite persoane din provincie, au căzut victime cu prilejul așa zisei “afaceri Andronic". 

 

Cine era acest Andronic, nu prea știm bine. Probabil, că ziarele de pe vremuri vor fi publicat biografia lui amănunțită. Dar detaliul nu are importanță. Fapt e că faimosul escroc, pripășit în Capitală, s'a stabilit într'un apartament luxos. Acolo avea un salon cu mobilă aurită. Pe acea vreme, mobilele bronzate nu ajunseseră nici la modă și nici nu erau cunoscute, astfel că “salonul aurit", sau poate numai bronzat, al lui Andronic, a făcut o colosală impresie. Se svonise că proprietarul mobilelor a descoperit apa de aur, cu ajutorul căreia transformi orice în nobilul metal.

Andronic, care pe cât se pare era foarte inteligent, și-a alcătuit o bandă bine organizată în care fiecare ins avea un rol determinat pentru a-și face o reclamă discretă, calculată cu preciziune în efectele ei mai depărtate sau mai apropiate. Și astfel au fost atrași în casa escrocului foarte mulți oameni bogați și bine văzuți, din București și din provincie.

 

E interesant că mai toți cei care au fost convinși că Andronic posedă secretul fabricării aurului și au căzut victime ale escrocului fiind jefuiți, au tăcut și nu s'au prezentat la procesul ce-a urmat și nici nu au făcut vreo reclamație spre a nu se vedea compromiși. S'au mulțumit numai cu paguba materială avută nedorind să-și vadă numele târât în noroi. De altfel, parchetul a pus mâna pe escroc, dar asupra averii sale a rămas o taină; nici azi nu se știe cine au fost complicii deținători ai sumelor escrocate. Deci păgubașii care s'ar fi constituit ca parte civilă, nici unul n'ar fi avut de unde să fie despăgubit.

MAȘINA DE FABRICAT BANI

În primul rând clientul era adus în vizită la “boierul" Andronic, de vreun “amic" comun. Acolo, în palatul luxos al acestuia, naivul vizitator se pama în fața “mobilelor de aur". Peste câteva zile i se făcea favoarea excepțională ca să asiste la experiența preparării monedelor.

 

Andronic avea o cameră secretă, fără ferestre, unde era un fel de mașinărie complicată, cu care pretindea el că fabrică bani. Punea la topit vreo câțiva napoleoni de aur, împreună cu alt metal banal, stropind totul cu “apa de aur". Spre surprinderea vizitatorului, ieșeau din mașină un număr dublu de monede de aur, noi nouțe.

- Poftim, poți lua și d-ta câteva... pe mine nu mă costă aproape nimic! – spunea “boierul" Andronic noului său prieten, cu multă amabilitate.

 

Uimit, neștiind ce să creadă, vizitatorul pleca cu monedele în buzunar. Încerca să le plaseze, vedea că le primește oricine. Mai cerceta la vreun bijutier, acesta îi confirma că monedele sunt bune, din aur curat.

Napoleoni de aur din vremea excrocheriei
cu "apa de aur" a fraților Andronic

Încrederea prozelitului era complet câștigată și el se simțea îndemnat să cumpere cel puțin o sticluță de “apă de aur" cu care să facă singur încercări de fabricație. Sticla se plătea foarte scump și bineînțeles că ucenicul alchimistului român nu reușea niciodată să prepare aur. Escrocii dădeau mereu vina pe victimă:

- Nu știi să lucrezi. Noi cum reușim? Nu faci cum trebuie...

 

Lumea povestea o anecdotă în legătură cu această afacere. Se spune că într'o zi Andronic l-a invitat pe un negustor din Podul Iloaiei să procedeze astfel:

- Vei lua părți egale de pilitură de fier și praf de pucioasă. Vei turna sticluța cu “apă de aur" deasupra și vei amesteca mereu, până se va preface totul în aur. E însă o condiție principală: să nu fie nimeni de față și să nu te gândești de loc la cuvântul “rinocer"...

Peste câteva zile Andronic s'a pomenit cu cinstitul negustor din Podul Iloaiei:

- Bine coane Andronic, m'am încuiat în pivniță, ca să nu vie nimeni și am tot amestecat, cum ai zis d-ta,' de m'au trecut nădușelile... Dar cine te pusese să-mi spui ca să nu mă gândesc la cuvântul “rinocer"? Că mie nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Și acum vorba asta nu-mi mai iese din minte...

- Apoi de, ce să-ți fac? Dacă nu știi să te stăpânești! - i-ar fi răspuns Andronic.

 

Unii înțelegeau în cele din urmă că escrocul își bate joc de dânșii. Dar cum să reclame poliției și să se denunțe ei singuri ca falsificatori de aur sau de monede? Preferau să tacă.

ESCROCHERIA CEA MARE

Dar escrocheria cea mare a lui Andronic era alta și a repetat-o de mai multe ori. Victima era convinsă să-și vândă o casă sau moșia, spre a avea bani mulți de aur, a căror cantitate să fie apoi dublată. Spre a îmboldi victima, complicele lui Andronic, care punea la cale isprava, spunea că acesta “și-ar fi făcut suma" și că fiindu-i frică de poliție, vrea să distrugă minunata mașină de fabricat aur.

- E o ultimă ocazie de care se mai poate profita: cea din urmă dată când în casa “boierului" Andronic se vor mai fabrica monede de aur! – spunea mijlocitorul.

Și norocul acesta excepțional îl avea, pentru ultima dată, acela căruia i se adresa șarlatanul. Victima, prinsă în laț, venea cu săculețul de napoleoni și galbeni în seara fixată. Preparativele preliminare se făceau în cea mai mare taină și toți se încuiau în camera secretă dosnică.

 

Momentul era solemn! Sacul cu banii de aur se răsturna în vasul special... Se pregăteau sticlele cu “apa de aur" precum și plumbul și fierul ce urmau să se topească împreună. Deodată, spre consternarea și spaima generală se auzeau bătăi puternice în ușă și o voce energică striga:

- În numele legii, deschideți! E poliția!

 

Andronic și ajutorul lui se reped să strângă totul. Bagă în grabă câte ceva pe sub pat... Dar cum este posibil de ascuns mașinăria? Victima zăpăcită nu știe ce să facă...  Ar vrea să sară pe fereastră; caută în dreapta, în stânga... dar toate ferestrele sunt zidite!

- Deschideți sau spargem ușa! - se aude o voce poruncitoare de afară.

În clipa următoare se sfarmă ușa; afară se zăresc uniformele a doi ofițeri de poliție, care țin revolverele îndreptate spre cei dinăuntru.

- Mâinile sus! – comandă unul dintre oamenii poliției.

Andronic și ceilalți se supun. Reprezentanții autorității intră în camera de fabricat bani falși și îi declară arestați pe toți cei de acolo. Sergentul începe să puie cătușele. Scena e dramatică…

Cel dintâi care începe să se roage e “boierul" Andronic; el oferă o sumă importantă, promițând că nu va mai falsifica bani și că va distruge mașina. Victima naivă, tremurând îngrozită de perspectiva de a se vedea compromisă în societate, târâtă la judecată și poate înfundând ocna, cu toată averea confiscată, oferea de bună voie jumătate din conținutul săculețului cu napoleoni, numai să nu i se consemneze numele în procesul verbal.

- Eu n'am fabricat nimic! - plânge bietul om - sunt bănișorii mei cinstiți... pot dovedi că  nu-s falși... mi-am vândut moșia... dar, haide, dau bucuros jumătate...

În cele din urmă victima era lăsată să plece cu săculețul golit pe jumătate. Cititorii vor fi ghicit desigur că total nu a fost decât o îndemânatecă înscenare. Comisarul și sergentul erau complicii discreți ai lui Andronic, îmbrăcați în uniforme polițienești, complici care își primeau și ei partea lor importantă de câștig. Adevărata poliție habar nu avea de cele ce se petreceau în casa lui Andronic.

 

A doua zi, tâmplarul făcea o ușă nouă, iar banda se punea în căutarea altei prade bogate. Victimile nici nu îndrăzneau să crâcnească despre misterioasa lor aventură nocturnă, bucuroși că au scăpat numai cu atât. Cei mai mulți nu s'au prezentat la procesul făcut în urma denunțurilor unora, care bineînțeles că s'au făcut de râs fiindcă toate ziarele de pe vremuri au scris săptămâni întregi povestind în amănunt cele întâmplate.”

O viață de poveste

în Bucureștiul interbelic

Sursa: articolul “Apa de aur – un alchimist din România” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 24 august 1933 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor