Mirajul apei de aur

O să vă povestesc în acest articol despre una dintre celebrele escrocherii care au pasionat societatea românească la sfârșitul secolului al XIX-lea: afacerea cu “apa de aur” gândită pe la 1887 de doi escroci ai vremii, frații Sion Andronic și Gherei. Escrocheria era construită mizând pe credulitatea și pe lăcomia unor oameni. Ca mai toate înșelătoriile de altfel. Cei doi frați le vindeau naivilor proveniți din rândul negustorilor, funcționarilor sau chiar din rândul clerului o apă care transformă în aur orice alt metal. Reporterul Alex F. Mihail ne povestește întreaga tărășenie



Spre sfârşitul secolului trecut, am avut şi noi la Bucureşti un şarlatan, un fel de “alchimist", care pretindea că poate să prepare aur. Credem că va interesa pe cititori reamintirea evenimentelor, petrecute acum vreo cincizeci şi ceva de ani, când mulţi bucureşteni şi diferite persoane din provincie, au căzut victime cu prilejul aşa zisei “afaceri Andronic". Cine era acest Andronic, nu prea ştim bine. Probabil, că ziarele de pe vremuri vor fi publicat biografia lui amănunţită. Dar detaliul nu are importanţă. Fapt e că faimosul excroc, pripăşit în Capitală, s'a stabilit într'un apartament luxos. Acolo avea un salon cu mobilă aurită. Pe acea vreme, mobilele bronzate nu ajunseseră nici la modă şi nici nu erau cunoscute, astfel că “salonul aunt", sau poate numai bronzat, al lui Andronic, a făcut o colosală impresie. Se svonise că proprietarul mobilelor a descoperit apa de aur, cu ajutorul căreia transformi orice în nobilul metal.

Andronic, care pe cât se pare era foarte inteligent, şi-a alcătuit o bandă bine organizată în care fieceare ins avea un rol determinat pentru a-şi face o reclamă discretă, calculată cu preciziune în efectele ei mai depărtate sau mai apropiate. Şi astfel au fost atraşi în casa excrocului foarte mulţi oameni bogaţi şi bine văzuţi, din Bucureşti şi din provincie. E interesant că mai toţi cei care au fost convinşi că Andronic posedă secretul fabricării aurului şi au căzut victime ale excrocului fiind jefuiţi, au tăcut şi nu s'au prezentat la procesul ce-a urmat şi nici nu au făcut vreo reclamaţie spre a nu se vedea compromişi. S'au mulţumit numai cu paguba materială avută nedorind să-şi vadă numele târât în noroi. De altfel, parchetul a pus mâna pe excroc, dar asupra averii sale a rămas o taină;nic azi nu se ştie cine au fost complicii deţinători ai sumelor excrocate. Deci păgubaşii care s'ar fi constitutit ca parte civilă, nici unul n'ar fi avut de unde să fie despăgubit.

CUM PROCEDA ANDRONIC ?

În primul rând clientul era adus în vizită la “boierul" Andronic, de vreun “amic" comun. Acolo, în palatul luxos al acestuia, naivul vizitator se pama în faţa “mobilelor de aur". Peste câteva zile i se făcea favoarea exceptională ca să asiste la experienţa preparării monedelor. Andronic avea o cameră secretă, fără ferestre, unde era un fel de maşinărie complicată, cu care pretindea el că fabrică bani. Punea la topit vreo câţiva napoleoni de aur, împreună cu alt metal banal, stropind totul cu “apa de aur". Spre surprinderea vizitatorului, ieşeau din maşină un număr dublu de monede de aur, noi nouţe.
- Poftim, poţi lua şi d-ta câteva... pe mine nu mă costă aproape nimic ! – spunea “boierul" Andronic noului său prieten, cu multă amabilitate.
Uimit, neştiind ce să creadă, vizitatorul pleca cu monedele în buzunar. Încerca să le plaseze, vedea că le primeşte oricine. Mai cerceta la vreun bijutier, acesta îi confirma că monedele sunt bune, din aur curat.


Napoleoni de aur din vremea excrocheriei
cu "apa de aur" a fraților Andronic
Încrederea prozelitului era complet câştigată şi el se simţea îndemnat să cumpere cel puţin o sticluţă de “apă de aur" cu care să facă singur încercări de fabricaţie. Sticla se plătea foarte scump şi bineînţeles că ucenicul alchimistului român nu reuşea niciodată să prepare aur. Excrocii dădeau mereu vina pe victimă:
- Nu ştii să lucrezi. Noi cum reuşim? Nu faci cum trebuie...
Lumea povestea o anecdotă în legătură cu această afacere. Se spune că într'o zi Andronic l-a invitat pe un negustor din Podul Iloaiei să procedeze astfel:
- Vei lua părţi egale de pilitură de fier şi praf de pucioasă. Vei turna sticluţa cu “apă de aur" deasupra şi vei amesteca mereu, până se va preface totul în aur. E însă o condiţie principală: să nu fie nimeni de faţă şi să nu te gândeşti de loc la cuvântul “rinocer"...
Peste câteva zile Andronic s'a pomenit cu cinstitul negustor din Podul Iloaiei:
- Bine coane Andronic, m'am încuiat în pivniţă, ca să nu vie nimeni şi am tot amestecat, cum ai zis d-ta,' de m'au trecut năduşelile... Dar cine te pusese să-mi spui ca să nu mă gândesc la cuvântul “rinocer" ? Că mie nici prin gând nu mi-ar fi trecut. Şi acum vorba asta nu-mi mai iese din minte...
- Apoi de, ce să-ţi fac ? Dacă nu ştii să te stăpâneşti ! - i-ar fi răspuns Andronic.
Unii înţelegeau în cele din unmă că excrocul îşi bate joc de dânşii. Dar cum să reclame poliţiei şi să se denunţe ei singuri ca falsificatori de aur sau de monede? Preferau să tacă.

EXCROCHERIA CEA MARE

Dar excrocheria cea mare a lui Andronic era alta şi a repetat-o de mai multe ori. Victima era convinsă să-şi vândă o casă sau moşia, spre a avea bani mulţi de aur, a căror cantitate să fie apoi dublată. Spre a îmboldi victima, complicele lui Andronic, care punea la cale isprava, spunea că acesta “şi-ar fi făcut suma" şi că fiindu-i frică de poliţie, vrea să distrugă minunata maşină de fabricat aur.
- E o ultimă ocazie de care se mai poate profita: cea din urmă dată când în casa “boierului" Andronic se vor mai fabrica monede de aur ! – spunea mijlocitorul.
Şi norocul acesta excepţional îl avea, pentru ultima dată, acela căruia i se adresa şarlatanul. Victima, prinsă în laţ, venea cu săculeţul de napoleoni şi galbeni în seara fixată. Preparativele preliminare se făceau în cea mai mare taină şi toţi se încuiau în camera secretă dosnică.
Momentul era solemn! Sacul cu banii de aur se răsturna în vasul special... Se pregăteau sticlele cu “apa de aur" precum şi plumbul şi fierul ce urmau să se topească împreună. Deodată, spre consternarea şi spaima generală se auzeau bătăi puternice în uşă şi o voce energică striga:
- În numele legii, deschideţi! E poliţia!
Andronic şi ajutorul lui se reped să strângă totul. Bagă în grabă câte ceva pe sub pat... Dar cum este posibil de ascuns maşinăria ? Victima zăpăcită nu ştie ce să facă...  Ar vrea să sară pe fereastră; caută în dreapta, în stânga... dar toate ferestrele sunt zidite!
- Deschideţi sau spargem uşa! - se aude o voce poruncitoare de afară.
În clipa următoare se sfarmă uşa; afară se zăresc uniformele a doi ofiţeri de poliţie, care ţin revolverele îndreptate spre cei dinăuntru.
- Mâinile sus! – comandă unul dintre oamenii poliţiei.
Andronic şi ceilalţi se supun. Reprezentanţii autorităţii intră în camera de fabricat bani falşi şi îi declară arestaţi pe toţi cei de acolo. Sergentul începe să puie cătuşele. Scena e dramatică


Cel dintâi care începe să se roage e “boierul" Andronic; el oferă o sumă importantă, promiţând că nu va mai falsfica bani şi că va distruge maşina. Victima naivă, tremurând îngrozită de perspectiva de a se vedea compromisă în societate, târâtă la judecată şi poate înfundând ocna, cu toată averea confiscată, oferea de bună voie jumătate din conţinutul săculeţului cu napoleoni, numai să nu i se consemneze numele în procesul verbal.
- Eu n'am fabricat nimic! - plânge bietul om - sunt bănişorii mei cinstiţi... pot dovedi că  nu-s falşi... mi-am vândut moşia... dar, haide, dau bucuros jumătate...
În cele din urmă victima era lăsată să plece cu săculeţul golit pe jumătate. Cititorii vor fi ghicit desigur că total nu a fost decât o îndemânatecă înscenare. Comisarul şi sergentul erau complicii discreţi ai lui Andronic, îmbrăcaţi în uniforme poliţieneşti, complici care îşi primeau şi ei partea lor importantă de câştig. Adevărata poliţie habar nu avea de cele ce se petreceau în casa lui Andronic.
A doua zi, tâmplarul făcea o usă nouă, iar banda se punea în căutarea altei prade bogate. Victimile nici nu îndrăzneau să crâcnească despre misterioasa lor aventură nocturnă, bucuroşi că au scăpat numai cu atât. Cei mai mulţi nu s'au prezentat la procesul făcut în urma denunţurilor unora, care bineînţeles că s'au făcut de râs fiindcă toate ziarele de pe vremuri au scris săptămâni întregi povestind în amănunt cele întâmplate.”

Sursa: articolul “Apa de aur – un alchimist din România” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 24 august 1933 – citit din colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor
  

18 comentarii :

  1. La fel ca si in zilele noastre, dar cu alte metode si la alta scara, Ingenios, escrocul! Creduli si naivi se gasesc pe toate gardurile, in orice epoca, din pacate.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu as baga mana in foc ca astazi - cu povestea usor modificata si adaptata la tehnologiile de azi - o asemenea excrocherie nu ar prinde pe ici pe colo....

    RăspundețiȘtergere
  3. Interesant, foarte interesant!!!

    RăspundețiȘtergere
  4. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  5. Este la modă expresia că numărul fraierilor este constant, ei trebuie doar bine căutați! Iată că tocmai am aflat că este adevărată de foarte multă vreme! :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Intr-adevar, se pare ca suma dintre numarul de fraieri si numarul excrocilor este constant. Din pacate...

    RăspundețiȘtergere
  7. Tare si povestea si bancul!Felicitari pt.documentatie!Pacat,s-ar fi putut face un film
    dupa story-ul asta!D-le Chisca,esti foarte bun!Jur!

    RăspundețiȘtergere
  8. Multumesc pentru cuvintele frumoase, Cazimir. Jur... :) Si te mai astept pe blog.

    RăspundețiȘtergere
  9. Sa-i indemnam pe cei de la BNR sa fabrice aur...

    RăspundețiȘtergere
  10. Sau poate sa mai recupereze cate ceva din Teazaurul Romaniei plecat pe alte meleaguri:

    http://deieri-deazi.blogspot.ro/2014/05/se-va-mai-reintoarce-tezaurul-de-la.html

    RăspundețiȘtergere
  11. frumos articol,m-am distrat!ce creduli si naivi pot fi oamenii indiferent de timpuri

    RăspundețiȘtergere