Furturi celebre: „Cloșca cu puii de aur”

Tezaurul de la Pietroasa - cunoscut și sub numele de „Cloșca cu puii de aur” – este considerat ca fiind una dintre cele mai prețioase comori pe care antichitatea a lăsat-o moștenire omenirii. Istoria tezaurului a fost una însoțită de mistere neelucidate complet nici până azi: morți suspecte, furturi, incendii, înstrăinări.

Descoperirea și primul furt al comorii

Cele 22 de piese care compuneau inițial tezaurul au fost descoperite, din întâmplare, în primăvara anului 1837 de doi țărani din satul Pietroasa - Ion Lemnaru și Stan Avram - lângă muntele Istrița din județul Buzău. Aceștia, crezând că este vorba de niște obiecte banale din alamă, le-au ascuns în podul casei lui Stan Avram. După aproape un an, tezaurul fost cumpărat cu 4.000 de lei (prețul unei perechi de boi frumoși în acele vremuri) de la țăranii care îl descoperiseră, de un antreprenor italian pe nume Verusi. Acesta știa bine ce târguise: un tezaur de 40 de kilograme de aur cu o valoare inestimabilă (doar greutatea aurului îi putea aduce 100.000 de lei). Din păcate, pentru a face piesele tezaurului mai ușor de transportat, Verusi a zdrobit cu toporul unele dintre piese mai mari. Comoara a luat apoi drumul Bucureștiului, unde câteva dintre piese au fost topite. 

 

Datorită unor indiscreții, autoritățile statului au aflat în vara anului 1838 de prețioasa descoperire de la Pietroasa și, prin stăruințele Banului Mihalache Ghica, piesele care mai rămăseseră din comoară (18 kilograme de aur), au fost recuperate și depuse la Muzeul de antichități din București. Ancheta dosarului “Cloșca cu pui” a durat până în septembrie 1839. Ion Lemnaru și Stan Avram au murit în beciurile Agiei în timpul interogatoriilor. Verusi însă a fost absolvit “de orice osândă”. Cel mai probabil pentru că mituise autoritățile cu ajutorul aurului celor 10 piese cărora nu li s-a dat de urmă.

Satul Pietroasa de la poalele muntelui Istrița

Al doilea furt al comorii

Anii care au urmat au consolidat statutul de vedetă al Tezaurului de la Pietroasa. Acesta a fost expus la Paris cu ocazia Expoziției Universale din anul 1867. Tot atunci a fost comandată o vitrină specială care – datorită unui mecanism ingenios de închidere - se putea transforma în seif pe timpul nopții. Iarna anului 1875 aduce din nou faimoasa comoară pe prima pagină a ziarelor. Micii vânzători de ziare strigau din toți rărunchi pe străzile Bucureștiului: “S-a furat Cloșca cu puiiiiii !!!!!!!!!!” Constantin Bacalbașa menționa - în volumul “Bucureștii de altă dată” - povestea furtului:

“Muzeul de antichități era instalat în palatul Universității. De cu ziuă un tânăr, numit Pantazescu, s’a ascuns într’una din sălile Senatului, situată deasupra sălei în care se afla vitrina Cloșcei cu pui. O santinelă se plimba întotdeauna în coridorul de jos, pe dinaintea ferestrelor acestei săli. Pantazescu începu operația când viscolul sufla mai tare; tăie tavanul și făcu o gaură atât de mare cât să poată intra o umbrelă închisă. Din cauza viscolului sentinela nu auzi căderea micilor bucăți de tencuială. Apoi deschise umbrela și lărgi gaura atât cât să poată trece corpul său. Acum bucățile cele mari de tavan cădeau în umbrelă și nu mai era nici un pericol să facă zgomot. Când deschizătura fu destul de mare cât să poată trece un om, Pantazescu trase umbrela sus, legă o frânghie de piciorul uneia dintre mesele cele grele, apoi, fiind un bun gimnast, scoborî în muzeu. După ce luă toate piesele Cloșcei se urcă din nou cu puterea brațelor, introduse piesele în ambii pantaloni pe care îi legă jos, iar a doua zi dis de dimineață, ieși din palat. Lucrurile furate le-a dus acasă la dânsul și le-a ascuns în pian."



Descoperirea furtului a pus autoritățile pe jar. În zilele următoare numeroase stampe, lucrate sub conducerea profesorului Alexandru Odobescu, au fost împrăștiate prin toată țara pentru a se putea da de urma făptașului (câteva dintre aceste stampe le puteți vedea înserate în articol). Descoperit din cauza unor indiscreții, Pantazescu a fost condamnat la 6 ani de închisoare. Tezaurul a fost recuperat doar în parte. Din păcate, una dintre piesele importante fusese deja topită de un bijutier-ceasornicar din strada Șerban Vodă. În numărul din 13 februarie 1876 revista “Albina” consemna:

 

“Din tesaurul de la Pietroasa s'au aflat prin poliția din București și ultimele două bucăți ce lipseau de la tava cea mare. Ele s'au găsit la argintariul din București, Costache Costandinescu, carele mărturisi că brățara cu inscripțiunea - care lipsește încă - ar fi topit'o și ar fi vândut'o la un turc. Din acestea se vede dară, că acest argintariu trebuiește să fi fost complice furului Pantazescu, căci altcum el nu ar fi topit brățara cu inscripțiunea, după ce toți argintarii fuseră avizați îndată după înstrăinarea tesaurului, ca să nu topească nemica din el, dacă li-ar veni ceva la mână.”

Pantazescu și blestemul comorii

Condamnat la doar 6 ani de închisoare pentru că a colaborat cu poliția în timpul anchetei (gurile rele spun că datorită bunurilor furate în timpul unor jafuri anterioare), Pantazescu a fost închis mai întâi în penitenciarul din Bisericani. De unde a încercat (bineînțeles…) să evadeze:

 

“Vestitul Pantazescu iar era să scape. Voind să evadeze din penitenciarul Bisericani, unde era închis pentru a'și face pedeapsa, a spart peretele din magazia spitalului, cu un singur cuțitaș mic. Spargerea s'a efectuat în noaptea de 16-17 August curent. A doua zi a fost surprins asupra faptului, găsindu-se făcută o spărtură de 1 metru lungime și un metru lățime, cu ieșirea în pod. S'au găsit la d-sul șuvițe de pânză preparate, cu care avea de gând să-și dea drumul din pod în câmp liber. “Corespondența provincială” din Piatra, care relatează faptul, arată că prinderea dibaciului fur al Cloșcei cu puii, se datorește în mare parte comandantului garnisoanei, care a știut să dejoace toate planurile banditului.” (“România Liberă” din 31 august 1878)

Pantazescu este mutat pentru continuarea ispășirii pedepsei la peniteniarul din Cozia. Aici este întâlnit în vara anului 1884 de reporterul “Don Lorenzio” al ziarului “România liberă”: “Între cei închiși aici, se află și renumitul Pantazescu, cel cu Cloșca de la muzeul d’antichități. Pantazescu lucrează toată ziua; lucrează și ceilalți, dar el ține de lucrări fine. La toți vizitatorii Pantazescu inspiră simpatii. Nimănui nu i se înfățișează ca un criminal. Figura lui, purtarea lui, și chiar fapta pentru care a fost condamnat, te face să vezi întrînsul un fantezist cleptoman, dar nu un criminal. E ceva poetic, fin, măiestru în firea acestui om. Eu l’aș grația.” (“România Liberă” din 10 august 1883) 

Autoritățile chiar analizau în acea perioadă posibilitatea grațierii lui Pantazescu. Cu atât mai mult pare neverosimilă tentativa lui Pantazescu de a evada din penitenciarul Cozia din vara anului 1884, încercare de evadare în timpul căreia a fost împușcat: “Nefericitul Pantazescu, împușcat când ar fi încercat să fugă din temniță, era tocmai să fie grațiat. Procurorul general, având în vedere buna lui purtare în penitenciar, blândeța și stăruința cu care lucra la strungărie, ceruse grațierea lui de cele 9 luni ce’i mai rămăsese din osândă. E într’adevăr de mirat, cum Pantazescu s’a hotărât să evadeze.” (“România Liberă” din 23 august 1884)

Alte legende încep să se țeasă în jurul “nefericitului Pantazescu”: “O versiune foarte acreditată a pretins că Pantazescu a fost asasinat; unii spun din ordin superior, alții pretind de către directorul închisoarei căruia Pantazescu îi încredințase secretul unor ascunzători unde s’ar fi aflat produsul numeroaselor lui furturi.” (Constantin Bacalbașa - “Bucureștii de altă dată”). 

Varianta oficială, mult discutată în acea perioadă, a fost aceea că Pantazescu ar fi încercat să evadeze pentru a-și întâlni iubita. Articolul “Omorul lui Pantazescu” - publicat în numărul din 9 iulie 1885 al ziarului “Voința Națională” - consemnează: “Șeful telegrafului din Cozia avea în serviciu său o doică anume Paraschiva Ioan Vacii; această femeie de un esterior foarte plăcut, trecea adeseori pe dinaintea ferestrelor penitenciarului. Pe acolo o văzu Pantazescu și se înamoră de dânsa. Lucrul merse astfel până ce într’o zi Pantazescu băgă de seamă că și doicii i se bătea inima la vederea lui; fericirea lui Pantazescu era deplină acum dar, ca orice lucru pe pământ, nu putea ține mult. Din momentul când se știu iubit Pantazescu nu mai avu decât un singur scop: să se întâlnească cu doica. Vom vedea mai la vale prin ce împrejurare își ajunse acest scop.

În penitenciarul Cozia se afla un gardian anume Tudorache Ionescu; acesta din urmă nu putuse nici dânsul vedea pe Paraschiva fără a se simți mișcat de grațiile sale; relațiuni amoroase se stabilise între dânsul și doică, femeie foarte darnică după cum se vede; lucrurile puteau urma liniștit astfel când deodată Ionescu, gardianul, băgă de seamă că nu numai iubita lui avea aplicare pentru Pantazescu dar chiar i-l prefera lui; atunci o ură nebună îl îndemnă să piardă pe Pantazescu, rivalul său. Zilele treceau dulci pentru Pantazescu, amare pentru Ionescu.”

Dornic să își întâlnească iubita, Pantazescu a apelat tocmai la serviciile rivalului său neștiut. Acesta se pare că a găsit în rugămintea deținutului oportunitatea de a-l înlătura din calea iubirii sale: “Printre soldații atașați la penitenciar se afla un soldat anume, Gheorghe Crivăț care trăgea foarte bine. Pe acesta’l corupe Ionescu pentru suma de 50 lei. Ionescu și Crivăț se înțeleg ca escortând pe Pantazescu, care era să fie scos din temniță sub pretext de a scrie o scrisoare și apoi de a culege pietre de pe marginea Oltului, să simuleze o evadare și să tragă într’ânsul; astfel se și petrecură lucrurile.”

 

Pantazescu a fost ucis în 19 august 1884 de soldatul Crivăț, pe un câmp aflat la câteva sute de metri de penitenciar. Cei doi (gardianul Tudorache Ionescu și soldatul Gheorghe Crivăț) au declarat în timpul anchetei că deținutul încercase să evadeze și că au fost nevoiți să-l împuște. Crima ar fi putut să nu fie descoperită dacă o servitoare, Spiridoana Angheluță, nu ar fi asistat în mod accidental la comiterea ei. Comandantul închisorii din Cozia, bănuit și el că ar fi participat la înscenarea evadării lui Pantazescu a scăpat de acuzațiile aduse. Curtea cu juri a pus asasinatul doar pe seama gardianului Tudorache Ionescu și a soldatului Gheorghe Crivăț care au fost condamnați la ani grei de închisoare.

Povestea continuă

Povestea Tezaurului de la Pietroasa nu se încheie însă odată cu furtul din 1875. În primăvara anului 1884 – anul morții lui Pantazescu – sala din Palatul Universității în care era expusă “Cloșca cu puii” a fost cuprinsă de flăcări. Pentru a fi salvate, piesele care compun tezaurul au fost aruncate pe geam – de la etaj – de pompieri. 

 

 

În anul 1900, tezaurul este din nou cap de afiș al pavilionului României organizat în cadrul Expoziției Universale Jubiliare de la Paris. În cele 6 luni cât a fost expus au fost înregistrate zeci de incendii în acea aripă a palatului Luvru. Se spune că cele­brul arheolog și academician francez Ed­mond Pottier, șef al Secției de Conservare a Muzeului Luvru ar fi spus după plecarea tezaurului: "Am scăpat, Doamne, de piaza cea rea!". (articolul “Un roman polițist: Cloșca cu puii de aur” – publicat de revista “Formula AS”)

Citește și: Se va mai reîntoarce tezaurul de la Moscova?

În anul 1917, “Tezaurul de la Pietroasa” a fost trimis în Rusia, împreună cu tot tezaurul României. A fost recuperat parțial de statul român (10 piese din cele 12 rămase după nenumăratele peripeții prin care a trecut) în anul 1956. Începând din 1971, “Tezaurul de la Pietroasele” – așa cum mai este numit - este expus în cadrul expoziției “Tezaur Istoric” a Muzeului Național de Istorie a României.