Am
evitat până acum să aduc vorba pe blog despre Lipscani – poate cea mai celebră stradă
din București. De ce? Pentru că spațiul virtual e plin de informații și de
fotografii ale Lipscaniului de altădată și credeam că un articol în plus nu
poate aduce nimic nou în acest amalgam. M-am răzgândit însă atunci când am citit un reportaj publicat în numărul din 24 februarie 1932 al revistei “Ilustrațiunea Română”. Nu este un articol care rescrie istoria legendarei ulițe sau care povestește despre clădirile și magazinele
Lipscaniului.
Subiectul principal al reportajului este “societatea aparte” care își ducea veacul prin
magazinele cu vitrine strălucitoare ale acestei bătrâne străzi negustorești. O
societate pestriță, alcătuită din clienți de toate categoriile, din negustori și din vânzătoare, din manechine și din “vânători… de manechine”. Un articol – aproape o nuvelă
- care vă va capta atenția încă de la început. Pentru că știu că nu
iubiți introducerile prea lungi, o să vă las acum în compania reporterului "P. B. M.”, care o să vă spună poveștile lui fermecătoare despre lumea Lipscaniului de altădată:
“Pe
Lipscani, după ce am trecut de “Cafeul Elite”, aud deodată niște urlete
grozave:
- Dar
ce’i d-le? - ar putea întreba un necunoscător în tainele acestei străzi. S’a
mutat vreo grădină zoologică aici?
- Nu,
sunt negustorii ambulanți care își strigă marfa.
Înșiruiți
pe marginea trotuarului, micii negustori cu marfa răspândită dinainte, țipă din
răsputeri:
- Ciorapi
- 3 perechi 100 de lei; genți de damă luate de la faliment. Grăbiți-vă, să
nu pierdeți chilipirul! O pereche mi-a mai rămas! Le-am dat drumul!
Strânse,
presate ca icrele în cutie, sgomotoase, târându-și alene pașii, cucoane se
duc, vin, se opresc în fața vitrinelor, intră, ies din magazine, toate cu
aceiași intenție: să vadă ultimele noutăți. Trotuarele sunt pline de lume,
dar și în mijlocul străzii, prin șirul lung de mașini și de trăsuri, la
dreapta, la stânga, pretutindeni, cucoanele se strecoară.
Ce
hărmălaie!
Ce
de încurcături, pe cari agentul de circulație, șeful de orchestră al
vehiculelor, cu bastonul într’o mână, gesticulând și vociferând, încearcă să le
reglementeze."
CLIENTE ȘI... CLIENTE
"Ceea ce e mai grozav
e că, la această lume care se înghiontește, numai o persoană la zece dintre
cele care vizitează magazinele Lipscaniului cumpără ceva. Celelalte nouă o fac
din alte motive: sunt cumpărătoare platonice și care, de multe ori sunt mai
bine informate decât vânzătoarele magazinelor.
Atunci ce fac aceste platonice?
Nimic. Și tocmai aceasta e plăcut și înduioșător. Ele vin să aleagă marfa pe
care ar alege-o, dacă ar avea bani. Totuși ele intră prin magazine, răscolesc,
întreabă, dând vânzătoarelor speranța unei cumpărături regale. Iată, de pildă, doamna
aceasta care străbate magazinul cu aerul cuiva care știe precis ce vrea și unde se duce. Cu toate acestea, se oprește la toate raioanele. În sfârșit,
cheamă o vânzătoare, o face să deschidă douăzeci de cartoane, caută, ezită, își
schimbă părerea, se duce să vadă sub lumina electrică, cere de zece ori aceiași
informație, repetă de douăzeci de ori „dar
nu aveți alta cu o mică bandă bleu?”.
VÂNZĂTOARELE DIN LIPSCANI
"Între o cumpărătură și alta, la ora când magazinele sunt încă goale, vânzătoarele își fac între ele
confidențe:
- Știi brunul
acela slab care m’a urmărit ieri…
Dar ușa se deschide.
Vânzătoarele și premiera se reped la ușă. Intră o doamnă în vârstă, cam grasă,
îmbrăcată într’o blană bogată de vison. Se duce imediat la raionul rochiilor.
Zărește o vânzătoare mai nostimă:
- Nu e așa,
duduie, că rochia asta îmi vine mai bine? Dar e greu să-ți dai singură seama.
Dacă ești drăguță, vrei s’o încerci și d-ta?
Vânzătoarea se
execută. În câteva clipe și-a desfăcut rochia, gata s’o încerce pe cea nouă.
Dar, în cămășuța’i modestă și scurtă, clienta o privește ca o cunoscătoare,
examinează calitatea sânilor, rotunjimea umerilor, bogăția șoldurilor.
- Ah! da, într’adevăr
e foarte frumoasă. O iau. Da ce bine știi d-ta duduie să porți o rochie! Îți
place rochia asta? Ți-o dăruiesc.
Iată pe cele două
femei, cumpărătoare și vânzătoare, camarade, aproape complice.
- Vino să mă
vezi, domnișoară. Îmi ești foarte simpatică. Voi face ceva pentru d-ta... E
păcat să te pierzi aici!...
Se va duce? Nu se va
duce? Nu pot s’o spun. Nouă din zece se abțin. De altfel, meseria de
vânzătoare este una dintre acelea unde întâlnești mai multe tentații. De
pretutindeni, ele asaltează femeile. E contactul cu podoabele minunate, cu
toaletele seducătoare, pe care vânzătoarea nu le va avea niciodată. Și mai e
apoi clientela cochetă, în fața căreia totul se închină, mirajul unei vieți
elegante și ușoare, pilda celor care au părăsit magazinul și revin cu cliente
suverane în aceleași raioane unde au fost vânzătoare supuse.
- Ești proastă,
fetițo; fă cum am făcut și eu!
Apoi sunt
solicitările bărbaților: cei cari le-au remarcat și vin în fiecare zi,
elocvenți și presanți în mutismul lor; acei mai puțin timizi, care le acostează
pe stradă, la ieșire, cei cari le șoptesc fel de fel de promisiuni ispititoare. Așa, am intrat într’un
mare magazin de confecțiuni, unde sunt cunoscut, și întreb pe o
vânzătoare:
- Clienții sunt
totdeauna respectuoși cu dv.?
- Da, răspunse
moale Mimi, vânzătoarea.
- Dar craii?
Arunc eu întrebarea așa, într’o doară.
- Oh, mă amuză
grozav! Se destăinuiește Mimi. Îmi aduc flori și bomboane, pe cari mi le dau în
ascuns, să nu vadă șeful... Și zău, asta nu-mi face decât plăcere.
Glasul
fetei devine mai grav.
- Și
apoi sunt clienți buni... Și pe timpul ăsta de criză. Uite, anul trecut, un
colonel în retragere simpatic venea să mă vadă în fiecare zi. Venea dimineața,
când e mai puțină lume și putea să-mi vorbească. Ei bine! Ce crezi dumneata? A
cumpărat o mulțime de lucruri, de care, sincer să-ți spun, cred că nici nu avea
nevoie... Apoi
conchise cu duioșie:
- Era
drăguț… Foarte drăguț...
- Și
după aceia? - hazardez eu întrebarea.
- Ce?
Ce vrei să spui?
-
În sfârșit, după această simpatie manifestată zilnic prin fel de fel de
târguieli?...
- Oh!
Dar cine mă iei? Spune ea indignată. Nu cred că-ți închipui că eu și bătrânul
ăla!... Ha, ha! Știi că ai haz!
Dar
iată că întâmplarea pare s'o dezmintă pe Mimi. Un tânăr de vârstă mijlocie,
îmbrăcat „á quatrẻ ẻpingles”, vine și cere o pereche de mănuși,
întinzând o mână pe care un inel îl arată că a trecut pe la ofițerul stării
civile. E însă foarte simpatic, așa că vânzătoarea trece cu vederea acest
amănunt de mică importanță.
- Doriți
de piele de Suedia?
- Da,
duduie...
“Duduia”
se simte obligată să roșească, se fâstâcește și răstoarnă cutia cu mănuși. Tânărul
se apleacă s’o ajute și poate să-i admire astfel o pereche superbă de
picioare:
- Lasă
gluma, d-le, nu vezi că sunt ocupată?...
Dar
tânărul nu se lasă așa de lesne: figura plăcută a vânzătoarei l-a prins.
- Duduie,
aș ține mult să vă văd...
- D-le,
te rog... Vrei să termini? Dacă te-ar auzi soția d-tale...
- Soția
mea? - își revine clientul - E plecată...
- A,
e plecată? Probabil că te plictisești!... Pardon, un moment să încerc mănușa.
Și
ia mâna tânărului, care o strânge pe a ei. I-a șoptit probabil ceva, căci
vânzătoarea răspunde roșind:
- Ah,
glumiți d-le… Nu, nu pot; mănânc acasă…
Acest
asalt de scrimă, care aduce în munca încordată a vânzătoarei o notă de veselie și de parfum de aventură, se termină de cele mai multe ori cu o întâlnire."
PE LIPSCANI, CÂND SE ÎNSEREAZĂ
"Ora
7. S’a întunecat. Casele s’au învăluit în pânzele uriașului păienjeniș al înserării. Ferestrele deschid în noapte dreptunghiuri luminate. Obloanele
magazinelor cad obosite. Vitrinele și-au pus fardul: luminile, chemările
diavolului, ispita femeilor care pornesc spre casă, fiecare cu câte un pachețel
pe deget. În fața magazinelor de la „Dermata”, puternic luminate, doi șomeri, vagabonzi, cu fețele speriate și nerase, cu picioarele vârâte în niște
petece de piele cu pretenții de încălțăminte, privesc cu jind la zecile de
perechi de încălțăminte.
- Și
când te gândești, spune unul, că sunt unii care-și cumpără încălțăminte
adevărată...
Strada
Lipscani s’a însuflețit din nou: sunt vânzătoarele – midinetele noastre – și vânzătorii, care nu discută decât de cămăși, ciorapi de mătase, gulere și
noua modă a paltoanelor. La poarta de ieșire a personalului o mică mulțime
așteaptă. Grămadă. Și una câte una, fetele scoboară. De cum au ieșit pe stradă,
clipesc din ochi ca amețite de lumină și libertate.
Un tânăr s’a desprins
din umbră și mai departe la fel. Perechi, perechi, pornesc înlănțuite, poate fericite,
după o zi de muncă istovitoare. Întâlnești, la ora aceasta pe Lipscani, sute de
fete, și nu din cele mai urâte. Poate că cea de colo, cu capul Jeanettei
Mac Donald, va fi mâine, doamna elegantă și distinsă din „Packard-ul” care trece
în goană. Câte
din vânzătoarele și manechinele admirate ziua prin magazine, unde s’au învârtit
zâmbitoare, prin saloanele de modă, învăluite în catifea, argint și brocat,
trec apoi neștiute și neobservate de nimeni, în rochițele lor simple, pe
dinaintea atâtor trecători, nepăsători, în fața acestei frumuseți. Nu degeaba
poetul a cântat:
Drag Lipscani, în
vremuri grele,
Te slăvea tot
Ţarigradu’
Și veneau la Bagadele
Doamnele lui Vodă
Radu.
Astăzi ai doiniri de
harfă,
Iar de-a lungu-ți
manevrează
Cea mai căutată
marfă,
Pe Lipscani, când
înserează.”Surse:
- Articolul
“Lipscani – strada vanității” – semnat “P.B.M.” – publicat în revista “Ilustrațiunea
Română” – numărul din 24 februarie 1932
- Cărți
poștale disponibile în colecția „Bucureștii
în imagini” a Bibliotecii
Digitale a Bucureștilor
RăspundețiȘtergereEditaţi Anonim spunea...
Nostalgică şi romantică descriere a celei mai importante artere comerciale, de ieri şi de azi a Bucureştiului. E bine ca şi contemporanii care au cunoascut-o, ori intr-un permanent şi mizer, interminabil şantier, ori acum - un loc romantic, atracţei magnetică pt. turiştii străini şi pt. bohemii Bucureştiului (mai ales la orele serii), să ştie şi cum a fost în perioada interbelică fosta "Uliţa cea mare" atestată de istorie încă din 1589,cu ultima denumire Lipskani, dată datorită negustorilor de aici, care aduceau şi desfăceau marfă de la Lipsca - Leipzig. Uliţa cea mare a avut şi alte denumiri, pe diferite segmente ( între Şelari şi Podul Mogoşoaiei - se numea Şerban Vodă; în 1852 doar între străzile Şelari şi Smârdan se numea Lipscani, celălalte segmente purtau numele "Uliţa Marchitan", iar înspre piaţa Sf. Gheorghe - "Zarafii". Doar în a doua jum. a sec. XIX-lea s-a dat o denumire generală întregii artere comerciale - respectiv LIPSCANI.
Cândva am avut o colecţie FABULOASĂ de "Realitatea Ilustrată" şi alte reviste ale timpului, moştenită de la bunici şi părinţi. Era o adevărată delectare să descoperi o ALTĂ LUME. DAR, din păcate, TOATE au ajuns la gunoi... erau zeci, poate sute de kg. mult prea voluminoase şi grele pt. a lua calea exilului. Adrian Păunescu, în cartea sa "De la Bârca la Viena" numea cea mai cunoscută arteră comercială de aici - respectiv Mariahilferstrasse - Lipscanii Vienei.
Succinta si exacta completarea privind istoria Lipscaniului. E tocmai ce lipsea articolului publicat in “Ilustraţiunea română” - asa ca acum postarea de pe blog e intregita de comentariul tau - pentru care ii multumesc anonimei venetiene!
RăspundețiȘtergereCat despre colectia de reviste pirdute din perioada interbelica, ce sa zic... regret enorm ca nu ne-am cunoscut in acea perioada, sa le fi salvat de la dezastru. :)
Iti doresc sa nu mai parte de a alege intre amputare si moarte. Poate doar intre... Viena si Venetia, Anonima Vieneza ...
RăspundețiȘtergereSuperb!
RăspundețiȘtergereTare mult îmi place felul de exprimare și modul de gândire din acea perioadă.
Parfumul inconfundabil al epocii! :)
ȘtergereO fi citit, autorul articolului, o fi citit cartea lui Zola :,, La paradisul femeilor "? Nu zic nimic : e posibil să se fi întâmplat și pe Lipscani, poveștile din Parisul sfârșitului de secol XIX.
RăspundețiȘtergere