Mărturii din infernul roșu: refugiați ruși în Bucureștiul interbelic (I)
Suntem în Bucureștiul anului 1931. Vom
merge împreună să ne petrecem seara pe terasa unui restaurant cu specific
rusesc. Restaurantul se numește „La urs” și este „instalat” pe terasa unui uriaș block-house din Piața Senatului. Găsim
acolo refugiați ruși dansând, cântând sau plângând, "unii pentru bucurii trecătoare,
alții pentru dureri neștiute...”: „Într’o aripă a restaurantului, lumea dansează.
În clar-obscurul sălii perechile urmează tactul unui jazz discret. Până și saxofoanele
- de obicei atât de stridente - scot glasuri potolite, armonioase, cu un ciudat
timbru omenesc. Este un calcul precis de efecte care poartă toată această lume
înfierbântată de șampanie, într’un fel de reverie uluitoare... Ochii febrilitând
de patimi și de dorinți neîmplinite se privesc cu înfrigurare și așa cum apar și
dispar în timpul dansului, par jocul ochilor de pisică în întunericul nopții...”.
Pare o lume feerică. O lume a pasiunii și a
plăcerilor. Aflăm însă curând că am pășit într’o lume plină de oameni care
vorbesc despre fericirea pierdută: e lumea refugiaților ruși din Bucureștiul interbelic.
A celor care au reușit să scape din infernul roșu.
Garderobierul e Costeneţzki e un fost
avocat renumit din Kiev. Directorul restaurantului e Vladimir Gerutzki – un
fost ofițer al armatei țariste. La
o masă doi foști generali din armata rusă discută cu aprindere chestiuni
politice. Bătrânul de la masa vecină a fost unul dintre cei mai bogați oameni
din Nikolaewski. A trecut într-o noapte Nistrul înot împreună cu cele doua fete
ale lui de 5 și de 6 ani. Soția, fratele și cumnații i-au fost uciși într-o
noapte de groază. Chelnerul e poate un fost conte rus. Iar cei de aici sunt cei
mai fericiți dintre cei evadați din Rusia roșie. „Câți duci, conți, prinți,
profesori, avocați sau moșieri din Rusia de altă dată nu sunt astăzi decât
numai niște simpli șofeuri, restauratori, dansatori sau lucrători de uzine?
Câte mâini delicate de contese nu spală rufe în foburgurile Parisului, sau la
periferiile Berlinului ? Câte figuri glorioase ale vechei Rusii nu cerșesc în
trista lor pribegie?”
Vom încerca să devoalăm împreună câteva dintre destinele refugiați ruși aduși de soartă în Bucureștiul interbelic. Cel care ne deschide drumul în lumea aceasta a disperării este reporterul Ion Tik pe care îl cunoaștem deja. Să începem cu:
VLADIMIR GERUŢZKI – FOST OFIȚER AL ARMATEI RUSE
„Domnul
cu părul argintiu, extrem de amabil, de simpatic, care „primește lumea",
este directorul restaurantului „La Urs". Se numește Vladimir Geruţzki, fost
ofițer în armata rusă. Îl poftesc la masă și-l rog să îmi spună câte ceva
despre refugiații ruși...
- Despre
refugiați? Alege orice refugiat la
întâmplare și viața lui este un roman trăit, plin de peripeții și de „întâmplări
extraordinare". Fiecare rus își are romanul pribegiei sale, plămădit din
lacrămi și amintiri grozave. Ai doar atâtea de auzit...
- Mi-ai
putea spune poate chiar despre d-ta...
Gerutzki,
care nu se aștepta la o asemenea propunere, avu un moment de ezitare; apoi,
pentru a-mi satisface dorința, începu să-mi povestească.
- Am
fost ofițer activ în armata rusă, la Petrograd. Mi-am petrecut tinerețea în
capitala Rusiei, unde mi-am făcut studiile. Trăiam liniștit fără să cunosc alta
decât îndatoririle mele ostășești. A venit războiul. Am luptat cum au luptat
toți bunii ruși care își iubeau țara. A intervenit revoluția - balaurul care și-a înghițit proprii copii. A venit a
doua revoluție, mai profundă și mai grozavă. Cine le-a văzut și le-a trăit pe
amândouă își poate da seama de ce'nseamnă schimbare de regim politic... Am
luptat în urmă în armata lui Vranghel, ca ofițer, cu conștiința împăcată că îmi
fac datoria. Ce am pățit în acest interval și ce am suferit noi cari luptam
pentru o idee, nu-ți voi povesti, pentru că ar fi să-ți răpesc o noapte întreagă...
Gerutzki se opri un moment și își trecu mâna pe
frunte, ca și când ar fi vrut să-și aducă aminte de lucruri depărtate...”
PE UN GER CUMPLIT DE - 23°
„– Dacă viața pentru mine nu mai cântărea
nimic, soarta familiei mele mă chinuia amarnic. Soția mea născuse un copil și
așa cum era fără hrană și fără adăpost, într'o noapte de iarnă a trebuit să
fugă pe jos de frica morții, care o amenința la tot pasul... Închipuește-ți o femeie purtând la sân un
prunc de-abea născut, fugind în toiul iernii, pe un ger cumplit de -23°, pe drumurile însângerate din Sfânta
Rusie spre granița pe care n'o văzuse niciodată. Înnebunită de groază, soția urma acel drum al morții rămas de
pomină, pe care l-au urmat atâtea mii și sute de mii de ruși, alungați de furia
luptelor și a măcelurilor fără nume. N'a
murit înghețată de frig, nici ea nici pruncul, printr’o minune dumnezeiască. Într'un
târziu, după un lung sir de ani, i-am revăzut pe pământ străin. Îi credeam
morți. Îi socoteam adormiți pe câmpia largă a Rusiei însângerate, adormiți
pentru totdeauna alături de frații lor care au plătit cu viața evenimentele din
ultimii ani. Soția
mea mi-a povestit marșul morții, în iarna cumplită a anului 1920, marșul pe
care nici o minte omenească nu și-l poate imagina:
- Țineam
tot timpul copilul la sân pentru a-i da ceva din căldura trupului meu și
lihnită de foame cum eram, n'aveam nici pic de lapte. Mergeam zile și săptămâni
de-a rândul pe jos, pe jumătate înghețată de frig, printre ruinele Rusiei. Odată,
am căzut în nesimțire cu copil cu tot,
la marginea unui sat care era în flăcări. M'am pomenit după două zile adăpostită
între pereții unei locuințe pe jumătate dărâmată, încălzindu-mă la cărbunii
rătăciți în cenușa casei incendiate. O bătrână,
„nebuna satului" mă îngrijea veghind
la căpătâiul meu. Era singura supraviețuitoare de prin partea locului care
mi-a putut da o mână de ajutor... Am ajuns în cele din urma la graniță și de
acolo, cu sprijinul oamenilor milostivi am scăpat din marele infern".
VAPORUL MORȚII
“Gerutzki
îmi povesti apoi cum a luptat în armata lui Vranghel, și cum, în cele din urmă,
a trebuit să se refugieze cu ultimul vapor care mai putea pleca din apele sovietice.
Lupta celor ce voiau să-și salveze viața
agățându-se de vaporul care urma să-i transporte în altă țară a fost groaznică.
Vaporul era supraîncărcat și oamenii stăteau claie peste grămadă. Pe mal era
un furnicar de oameni intelectuali, nobili, burghezi, funcționari, cari
încercau să ia cu asalt vaporul, singura salvare. Femei, copii, bătrâni învinși
în lupta de a putea ajunge la vapor, țipau îngrozitor. Mulți s'au înecat în mare, încercând să înoate până la vapor, sau căzând
de pe scările lui, în lupta cu cei cari încercau să le ia locul. A fost o
luptă pe viață și pe moarte care s'a sfârșit prin plecarea vaporului și
printr'un mare număr de oameni înecați... A
fost - cum i s'a spus în urmă - vaporul morții care a salvat viața unora distrugând
pe a altora.”
UN OFIȚER AJUNS BIRJAR, GRĂDINAR, PORTAR DE HOTEL
„În
pribegie, am făcut de toate. Am fost,
rând pe rând, birjar, grădinar, portar de hotel, slujbaș la compania de vagon-lits.
Ce nu face omul pentru a-și câștiga cinstit bucata de pâine! Ți se pare ciudat
ca un om care se bucura de o situațiune
destul de bună la Petrograd să fie birjar la București. Dar așa este. Le-am
încercat pe toate cu speranța că într'o zi lucrurile se vor schimba sau că voi putea găsi o ocupație corespunzătoare aptitudinilor și cunoștințelor mele. Au
trecut ani după ani, și lucrurile nu s'au îndreptat. Am rămas în cele din urmă,
în comerț, în acest post unde conduc treburile restaurantului, proprietatea d-lor
Iohana și Gilis, de asemeni doi refugiați.
- Totuși,
schimbarea de îndeletniciri, în lupta pentru existență, trebuie să fie până la
un punct, destul de interesantă.
- Într’adevăr schimbarea de îndeletniciri – spuse Geruţzki -
este până la un punct un sport plăcut atunci când ai existența asigurată. Dar,
când n'o ai și ești nevoit să muncești orice și oriunde, duci viața de câine pe oare o duc toți pribegii…”
Continuarea aici: Povestea unui cerșetor - milionar
Sursa:
- articole
din seria „Sus pe terasa Ursului – din
tragediile refugiaților ruși” – semnata Ion Tik – publicate în „Ilustrațiunea Română” – numerele din 1 și 8 ianuarie 1931 - citite din colecția Bibliotecii Digitale a Municipiului București
(articol publicat în iunie 2014; ultima actualizare martie 2023)
Ce mult se aseamänä fuga Rusilor albi din tara "Sovietelor libere in strânsä Uniune", cu cea a românilor cotropiti tot de reprezentantii acesteia. Câti români au incercat sä treacä inot Dunärea si au fost ciuruitzi de gloantele gränicerilor? Dacä ar mai fi träit Strauss-fiul, ar fi scris Marsul Funebru - Dunärea Rosie, nu valsul Dunärea albasträ. Câti români nu au murit la Canal, Gherla, Fägäras, Aiud etc. pt. cä au PÄCÄTUIT fiind intelectuali, fiind din familii fruntase ale tärii, având ENORMUL päcat sä fie fosti boieri, mosieri, tärani cu stare, sau pur si simplu oameni mai modesti, care s-au opus VALULUI ROSU.Si câti români lucreazä si acum, in lumea intreagä, unii pe salarii mai mult decât modeste in tzärile respective, dar infinit mai mari decât cele ale doctorilor, profesorilor, salariatzilor din România ? Doar cä in timp ce România se scufundä in mizerie, si tinde sä disparä ca natziune, indicele demografic scäzând vertiginos de la an la an (chiar cu contributia ESENTZIALÄ a Rromânilor), In Rusia creste numärul milionarilor, care pe bani grei isi cumpärä cetätzenii sträine "invadând" sub o formä "pasnicä" pämântul. Sä fie asta rezultatul "dezvoltärii in spiralä, EI in sus si "noi in jos"? Minunate retrospective istorice, vä multzumim pt. ceea ce ne oferitzi, pt. cultura noasträ generalä si mai ales pt. suflet.
RăspundețiȘtergereRelatarile din presa interbelica despre Rusia sovietelor, precum si relarile despre refugiatii rusi erau avertismente care prevesteau ceea ce avea sa se intample mai tarziu. Din pacate lumea "democratica" din acea vreme nu a tinut cont de aceste avertismente si a facut "pactul cu diavolul". Tot ei sunt cei care acum "ne dau lectii' de fair-play si de ...democratie. Dar cand interesul lor a fost altul, ne-au vandut si pe noi si pe toti cei din jur. Asa ca nu as arunca vina doar inspre rasarit....
RăspundețiȘtergere