Carol și Elena – Dragoste în exil

În articolul anterior -  ‹‹Carol și Elena – Idila››  - am citat primele dezvăluiri ale Elenei Lupescu din intimitatea legăturii ei cu Carol al II-lea – dezvăluiri date publicității cu ajutorul trustului de presă american „Hearst” în luna septembrie 1927. Astăzi urmează un al doilea articol din această serie, publicat pentru publicul din România în aceiași “Ediție specială: Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927:

‹‹ Oriunde, eu și Carol, am fost în decursul iernii 1926, fuga noastră era vestită totdeauna prin ziare. Se publicau poveștile cele mai fantastice și toate erau crezute. La Veneția – paradisul dragostei și al poeților – am găsit o clipă de odihnă. Adesea ne furișam noaptea târziu, când nu mai era nimeni care să ne spioneze, ca să facem o plimbare pe canalele mai dosnice ale Veneției, în gondolele conduse de oameni care habar nu aveau cine suntem. În legănarea bărcii nevinovate, sub razele reci ale lunei, pluteam fără scop și fără destinație, turburând arareori liniștea nopții cu câte o vorbă două, de abia șoptită, ambii cuprinși în suflet de pacea pe care o inspiram unul altuia și care este cea mai dulce formă a prieteniei omenești.


Prințul spunea: „Înțeleg că sunt țapul ispășitor. I-am dezamăgit: știu că mă vor numi laș și dezertor, mă vor deplânge ca pe unul care cutreieră fața pământului, ca pe un alungat, fără familie și fără țară!” La acestea îi șopteam: Poți să te înapoiezi; nu încerca să îndrepți singur lucrurile, se vor îndrepta de la sine. Oricând te poți reîntoarce, dacă socoți că e bine. Nu te necăji.” El niciodată nu răspundea la aceasta și o simțiam bine că el se necăjește, fără să spună vreo vorbă. „Dânsa suferă”, spunea el, și eu știam că se gândește la mama sa, Regina Maria. Știam și eu că dânsa suferă și că Prințul meu nu poate face nimic spre a-i alina întristarea. De aceea, cea mai mare parte din timp tăceam și prin tăcere îl făceam să înțeleagă că îi împărtășeam grijile. Nimeni nu se poate încrede în intrigile meschine care înconjură tronul. Lumea dinafară nici nu bănuiește cât de multiple sunt aceste conspirațiuni.





DORINŢA DE A RĂMÂNEA ASCUNŞI

De la Veneţia, care a însemnat pentru noi amândoi pace și romantism, Carol şi cu mine am plecat la Nizza, Monte Carlo și Cannes. Ne-am amestecat în lumea de petrecere a Cazinoului şi am încercat să ne pierdem pe noi şi toate grijile noastre pe mesele de joc, pe plajele și prin cafenelele de lux. Dar totdeauna ochii iscoditorii ne urmăreau şi limbile viclene cleveteau. Eram însetaţi de dorinţa arzătoare de a ne izola, ca să fim numai noi amândoi, doi inşi care se iubeau într’adevăr, şi care voiau să se ascundă de ura şi învălmășagul lumii. Un prieten ne-a considerat odată că am fi în „luna de miere”. Am zâmbit cu amărăciune, gândindu-mă la această caracterizare a timpului pe care îl petreceam în atâtea griji. Totuşi noi aveam iubirea. Nimeni nu ne-o putea răpi.
Să încercăm la Biarritz”, a sugerat odată Prinţul.
Ideea a fost bună, pentru că pe coasta Bască am putut să ne pierdem în lumea de spanioli, francezi, italieni, greci şi argentinieni. Am locuit la Hotel Palace şi petreceam ceasuri întregi pe ţărmul mării. Amândorura ne place baia de mare şi aici am căpătat cei doi câini, ai noştrii, perechea minunată de Schnauzer-Pincers, pe care îi avem cu noi la Neuilly. De fapt, avem o familie numeroasă de câinii care mă iubesc şi mă privesc fără mustrare în ochii lor. Câinii au însuşirea să te înţeleagă cu inima, şi nu judecă după legile şi calapoadele omeneşti. Sunt o adâncă mângâiere pentru mine.
Cea mai multă vreme am stat la Biarritz. Când a sosit primăvara şi a început să fie prea cald şi cei mai mulţi oameni plecau în ţinuturile de la nord, am fost cuprinşi de dorinţa să ne întoarcem la Paris. „Să mergem şi să ne adăpostim într’o casă liniştită, departe de mulţime, şi să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor...”. Această idee a venit de la Prinţul meu, dar n’aş putea fi sigură că nu am exprimat şi eu aceeaşi dorinţă. „Da...” şi de fapt nu ştiu care dintre noi a dat acest răspuns. Astfel „luna noastră de miere” a luat sfârşit.
 
Pe plaja din Biarritz
Am venit la Paris şi am găsit această casă. A fost nevoie de mult curaj spre a ne afişa în faţa lumii, ca o pereche de îndrăgostiţi - un soi de sinceritate eroică, căci ne dădeam seama că vom fi priviţi ca nişte oameni care păcătuiesc împotriva precedentelor sociale. Între timp s’a stârnit o adevărată furtună pentru noi, şi avalanşe de mustrări veneau furioase împotriva noastră, din România. Carol - niciodată nu voi putea insista destul - nu are acea însuşire aleasă care se numeşte tact. Dânsului îi repugnă să se ascundă îndărătul unei măşti de cuvinte ticluite şi de maniere dibace. Pentru dânsul aceste subterfugii înseamnă ne-onestitate. Toată viaţa lui a suferit de această lipsă de „savoir faire”.

Intrigi și bârfe...
Astfel, în urma nesfârşitelor dojeniri, Carol s’a oţelit şi sub impulsul mâniei a renunţat la drepturile sale la tron. După cum am mai spus, Primul Ministru Brătianu, care caută să stăpânească România, nu are nevoie de un om cu voinţă ca Prinţul Carol. Partidul său voieşte să-l scoată din linia de succesori ai tronului. Pentru aşi atinge acest scop, dânşii trebuie să rupă orice legătură între Carol şi familia sa. Dânşii i-au otrăvit mintea, înfăţișând „afacerile de iubire ale lui Carol” şi chipul în care el îşi „înjoseşte ţara”. I s’a dat ordinul să se înapoieze imediat la Bucureşti şi să semneze abdicarea sa. Dânsul a refuzat aceasta. Emisarii guvernului au promis că, dacă el va semna abdicarea, dânşii se obligă să ţină secret acest act mai multe luni, în timpul cărora el va avea timp să se răsgândească. Carol a semnat. Promisiunile au fost călcate în picioare. Imediat s’a anunţat în public actul, în vreme ce trimişii au căutat să interpreteze greşit, atât sentimentele lui Carol către familia sa, cât şi pe ale familiei sale către Carol.


„AM FOST LĂSAŢI ÎN PACE“

Din clipa semnării am fost lăsaţi într’o pace relativă. Aveau acum în mână ceea ce doreau - renunţarea sa la tron. Ceea ce mai rămânea de făcut pentru complotiștii din intuneric era să continue să prezinte, într’o lumină proastă, purtarea lui Carol, să-l arate ca nepăsător şi ingrat faţă de interesele României, precum şi viața sa „desfrânată” cu mine la Neuilly. Dintre pereţii muţi ai vilei noastre încerc să trimit lumii acest mesagiu de simplu adevăr.

Vila din Neuilly
Mulţimea trece prin faţa casei noastre şi priveşte îndelungat la dânsa, închipuindu-şi scenele care se petrec înlăuntru, perechea veselă care se desfătează în dragostea nepermisă, într’o atmosferă sensuală - o femeie îndrăzneață, rea, care a înlănţuit şi ţine în ghiarele ei ascuţite un Prinţ de neam regesc, exilat din ţara sa, o victimă a dragostei!
Cât de deosebite sunt faptele!
În casa noastră se găseşte puţină veselie, afară doar când suntem în disperare şi încercăm să râdem şi să glumim, spre a nu ne cufunda prea mult în marea întristării. Actualmente trăim la fel cu cu mii de tineri căsătoriţi, înconjuraţii de respect, fiindcă au fost fost binecuvântaţi de biserică şi au aprobarea societăţii.
Menagiul nostru este simplu. Avem trei servitori: camerierul care totodată conduce şi automobilul lui Carol, când nu şi-l conduce singur, o cameristă şi o bucătăreasă, toţi trei români. Am avut un bucătar francez, dar ne place bucătăria românească - ostropel de pui, plăcintă cu carne şi altele asemenea - şi n’am putut învăţa vre’un bucătar francez să ni le facă, poate pentru că parizienii socot că arta lor culinară e cea dintâi în lume. Noi însă ţinem la bucătăria noastră din ţară.


CAROL ŞTERGÂND TACÂMURI

Când am închiriat vila, nu ne-am putut găsi servitori. Timp de şase săptămâni nici nu am avut vre'un slujitor şi Prinţul, împreună cu mine, făceam toate treburile casei. Eu nu sunt o gospodină rea - mama mea sa îngrijit de aceasta - şi cu plăcere am văzut de curăţenie, am şters praful, am pregătit mâncarea și am spălat vasele. Prinţul mă ajuta cu voie bună, făcându-şi toată partea lui de lucru, în facerea paturilor, măturatul odăilor, ştergerea tacâmurilor şi a farfuriilor şi deschizând uşa dacă suna cineva. Dacă, cu umerii săi largi, lovea vre’un vas, sau cu degetele neobişnuite, strica vre’o farfurie, râdeam amândoi şi eram mândră de dânsul, cum ar fi fost oricare femeie când îşi vede bărbatul că-i sare într’ajutor. Comandam tot ce ne trebuia la telefon, dar uneori mergeam singură să târguiesc carnea, fructele şi legumele, după cum ar fi făcut oricare soţie de funcţionar. Îmi  plăcea aceasta. Şi dacă n’aş fi urmărită cu atâta insistenţă aş face-o şi acuma.
Ce lucru minunat este să iubeşti şi să descoperi aceasta în viaţa intimă! Nu am gusturi extravagante; Carol nici el. Îi place autoturismul şi sborul, dar în afară de aceste două sporturi costisitoare, socot că dânsul ar putea trăi fericit, cu 12 mii de dolari pe an, în America.


PRINŢUL PLĂTEŞTE 265 DOLARI CHIRIE PE LUNĂ

Întrucât mă priveşte pe mine, şi desigur mă vor crede toate femeile, declar că mai bucuros aş fi femeia iubită a unui om sărac, într’o casă mică și a noastră, cu perdele albe curate, cu o mică grădină în jurul ei, în tovărăşia copilaşilor şi a căţeilor, care să se joace iarna în preajma focului, decât să fiu o regină nefericită - şi numai Dumnezeu ştie că toate reginele sunt nefericite.
Voi încerca acum să zugrăvesc, în cuvinte, casa noastră „plină de păcate” şi o zi oarecare din viaţa noastră „destrăbălată”. Prinţul Carol plăteşte chirie 80 mii de franci pe an pentru vila sa din Neuilly. Cred că aceasta reprezintă cam 265 dolari pe o lună, în banii voştrii, americani. Este o casă simplă şi era parțial mobilată când am ocupat-o. Am mai adus şi noi câteva lucruri personale - cărţi, tablouri, tapiţerii, bibelouri, lucruri salvate din prăbuşirea casei mele de mai înainte, inclusiv un piano mare. Am brodat un şal cu motive româneşti, pe care l’am întins peste piano şi pe care aşez fotografiile pe care le preferă Carol: copilaşul său Mihai, Regina Maria, fratele său Nicolae, surorile sale şi tatăl său mort, Regele Ferdinand. Mai am atârnate nişte colivii de păsări în faţa ferestrelor odăii de culcare, de unde o pereche de canari ne înveselesc cu cântecul lor, şi o draperie simplă încreţită.


Vila noastră se găseşte pe Bulevardul Binneau, în fundul curţii, şi un zid de piatră desparte grădina din faţa vilei de trotuar, având o poartă de fier care se deschide pe un drum pietruit, care conduce la verandă. Avem un salon, o bibliotecă, o sufragerie, toate la parter, cu bucătărie, cămară şi toate celelalte dependinţe în partea dinapoi, pe unde se poate ieşi în grădină şi la garaj. La etaj avem 6 camere - apartamentul nu se deosebeşte cu nimic de camerele hotelelor obişnuite în care locuiesc călătorii comuni, cu familiile lor. Carol primeşte lunar, din România, bani, venituri ale imobilelor, castelelor şi moşiilor sale, moştenite de la tatăl şi unchiul său.
Rareori ne sculăm dis de dimineaţă, fiind obişnuiţi să ne culcăm târziu, dejunul îl luăm în camera mea  - cafea cu brioşe (un fel de cozonac) şi fursecuri. Aceasta, de obicei, cam pe la amiază. Ne îmbrăcăm apoi spre a primi pe vizitatori. Câteodată, de dimineaţă, ieşim şi mergem călare la „Bois de Boulogne”. Vara trecută am jucat din când în când tennis, anul acesta ne lipseşte însă energia necesară. La început, eram vizitaţi de puţini oameni. Acum vizitatorii s’au înmulţit, în mare parte aviatori români, printre care Carol are mulţi prieteni. Ne place să avem oaspeţi, dar noi nu ne ducem la nimeni. Prinţului îi place să facă lungi călătorii cu automobilul şi să călătorească.


„EU NU MĂ PLÂNG"

În timpul după amiezii ies uneori la plimbare cu câinii şi mă joc în fiecare zi cu dânşii în grădină, căci sunt atât de drăguţi. Adesea avem la masă oaspeţi aleşi, din numărul restrâns de amici care ne iubesc şi care nu vin ca să ne spioneze şi să ne critice. Printre aceştia este un scriitor francez, un deputat din Franţa şi o artistă româncă: Elvira Popescu - care actualmente uimeşte Parisul. Nu ne obosim jucând cărţi, îndeosebi bridge. Partidele noastre se termină noaptea târziu. După aceea mâncăm, cu puţin vin, dar cu multă voie bună. Nu discutăm chestiuni grave şi nici afaceri politice, despre care Carol se opreşte să vorbească de când aceasta l’a înstrăinat de familia sa Regală.
 
"Perechea minunată de Schnauzer-Pincers,
pe care îi avem cu noi la Neuilly"
Acei care îl numesc pe Carol încăpăţânat, rigid şi sfidător, ar trebui să-l vadă serile acasă, fericit, între prietenii săi, simplu, binevoitor, iubitor şi făcând tot ce poate spre a nu intrista pe prietenii săi cu grijile sale. Ceea ce îi lipseşte lui Carol este o mamă iubită, care să-l inţeleagă. Şi uneori sunt în situaţia ca să-l tratez, ca şi când ar fi un copil, iar eu mama sa. Încerc să-i îndrept gândurile şi conversaţia și,  în oarecare măsură, mă ascultă. Aceasta a dat naştere poveştilor despre influenţa
mea” şi „acapararea mea vicioasă“ asupra sa. Este natural ca mulţimea să fie pornită împotriva unei femei care s’a devotat din iubire, încercând să mângaie pe un om, în nenorocire.
Nu mă plâng. Eram de la început pregătită la sacrificiu şi la suportarea oprobiului public pentru Carol. Sunt gata să înfrunt orice adversitate ce mi s’ar pregăti. Între acestea pentru mine e o fericire să fiu cu Carol, care este un om al culturii şi un gentleman adevărat. Ce se numeşte un gentleman? Un om de creştere aleasă, cu consideraţie, îndrăzneală şi fidelitate în principiile sale. Aceasta e ideea mea despre un gentleman şi aceasta este Prinţul Carol.




Îi plac cărţile ştiinţifice. Îmi amintesc de o seară, care a urmat unei zile de grele încercări, în care toate se păreau că au mers pe dos. Dânsul şedea în odaia din etaj, tăcut, descurajat, cu totul abătut, ţinându-şi capul în mâini, în semiobscuritatea lămpii de masă. Servitorul a adus un pachet, care pentru mine nu prezenta nici un interes şi l-am lăsat nedesfăcut. Ochiul obosit al lui Carol a căznit asupră-i şi, desfăcând pachetul, s’a înviorat ca electrificat. M’am apropiat să văd ce-l poate interesa atât de mult. Şi ce era? Nimic alta decât două volume, scrise de un aviator francez, asupra mecanicei, pilotajului şi construcţiei aeroplanelor. Carol a stat până la trei dimineaţa, absorbit de ele, nepăsător la tot ce-l înconjura, inclusiv la mine.
Citeşte mult şi englezeşte, gazete şi reviste. Adesea îl invidiez văzând cât de bine stăpâneşte o limbă de care eu am atât de puţină cunoştinţă. Îmi place literatura românească, istoria ţării mele şi folklorul; citesc uneori şi nuvele franţuzeşti. Îmi place, în mod deosebit, Maurice Dekobra. Acasă, în mod obişnuit, vorbim cu Carol franţuzeşte, limbă care poate fi socotită drept grai de societate în România. Toţi românii cu educaţie vorbesc franceza, germana şi uneori engleza. Engleza pe care o vorbeşte Carol e foarte frumoasă. Câteodată stă cu mine de mă învaţă englezeşte.
Viaţa noastră e atât de liniştită! Hotărât că nu suntem fluturi sociali, eu nu mai mult decât Carol.››

Sursa: revista “Realitatea Ilustrată” - ediția specială “Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927

2 comentarii :

  1. Multi au asemanat relatia lor cu cea dintre Edward al VIII-lea si Wallis Simpson! si declaratiile Elenei din acest articol confirma acest lucru. Atat Carol cat si Edward au avut parte de putina atentie din partea mamei (o relatie de serviciu ca sa spun asa, spartana, oricum Maria era prea ocupata cu multele ei amoruri extraconjugale) ca si in cazul britanic se considera ca o relatie rece, cazona cu parintii era potrivita pentru un viitor rege. tatii nu si-au laudat niciodata acest fii, pentru nimic. Au in comun o mare nevoie de afectiune si intelegere, cu o latura materna, pe care cele doua femei, in mod separat au avut istetimea sau sinceritatea (asta nu se va stii niciodata) de a o oferi ...Frumoasa poveste, anyway! si multa patrundere psihologica din partea Elenei, a caracterului lui Carol, lucru care nu i se poate contesta. Pentru ca multi, in epoca si mai tarziu, nu au inteles in ce consta atractia si motivul loiaitatii lui. Ea ia supravietuit vreo 10 ani dupa ce el a murit de inima, in strainatate. Desi ea era un pic mai mare decat el.

    RăspundețiȘtergere
  2. Povestea de dragoste dintre Carol si Elena Lupescu nu a fost in mod cert o ratacire de moment - deceniile care au urmat dovedesc asta. Relatarile din presa americana au insa si partea lor de subiectivism - e normal - fiind de fapt o incercare de reabilitare a imaginii publice. Reactia societatii românești a fost însă mai dură și pentru că - spre deosebire de momentul amorului pentru Ioana Lambrino - în 1925 Carol era căsătorit și avea un copil.

    RăspundețiȘtergere