La „Junimea muzicală” – școala tinerilor lăutari

Fiind mereu în căutarea unor “instantanee” culese din cotidianul lumii interbelice, am fost încântat să citesc un articol în care era prezentată o inițiativă lăudabilă a "societății civile din acele vremuri”. Este vorba despre o școală de muzică destinată fiilor de lăutari, “o școala răsărită ca din pământ, fără fonduri, fără subvenții, fără un local propriu, cu singura bază de statornicie: sufletul pus la înfăptuirea ideii.” 

 

 

Realizată într-un timp în care “concurența acerbă a patefonului, a radioului și a cinematografului vorbit" începuse deja să își facă simțită prezența în lumea lăutarilor, școala de muzică “unde toți fiii de lăutari să învețe notele” își propunea să îi pregătească temeinic pe tinerii muzicanți. Inițiatorii acestui “proiect” sperau ca cei mai talentați dintre cursanți să pășească pe urmele unor lăutari consacrați precum Ghiță „Paganini”, Vlădescu, Jean Brumăreanu zis „Păsăraru”, Fănică Brânzoi sau Gavrilă Petrescu, care animau cu arcușurile lor vrăjite atmosfera din cârciumile și din tavernele cele mai cunoscute ale Capitalei.

Vă propun așadar să o însoțim pe Margareta Nicolau, reporter al revistei “Realitatea Ilustrată” prin anul 1933, în vizita ei prin mahalaua Dudești, acolo unde printre “firme de un comic sugestiv” precum „Gogoașa înfuriată” sau „La doi minori”, lângă farmacia din colț, era o mică cafenea în care își desfășura activitatea „Junimea muzicală”:

“Seara, târziu, întâmplarea te-a aruncat într’unul din restaurantele modeste ale Capitalei. Îți sorbi liniștit cafeaua și prin fumul de țigară întruchipezi calde imagini de vis. Tresari. Un bărbat cu chipul bronzat și vioara sub braț ți-a răsărit la câțiva pași. Se înclină. Pauza care urmează o socotește drept încuviințare și arcușul începe să alunece pe coarde lin, unduios, melancolic, îngăimând o poveste de iubire care nu mai poate reînvia decât pe note. Astfel trece cântărețul pribeag de la masă la masă și oamenii dornici de duioșie ascultă cu o frântură de religiozitate cântecul de dragoste, din poezia căruia se desprinde tot mai clar imaginea părinților sau a bunicilor noștri.

Dacă radio-ul a apărut ca un factor puternic de concurență, tradiția nu poate fi înăbușită. Ani îndelungați încă ne vor mai suspina la ureche cântecele de inimă albastră. Dar de pe urma prăbușirilor ies veșnic forțe noi la iveală. Cei care poartă beția melodiei în sânge nu vor să piară și s’au așezat la muncă. Fiii lăutarilor au astăzi un conservator al lor.

Veți bănui poate că la mijloc e o simplă glumă. Copiii și tineretul au început să învețe notele sub conducerea unui profesor și’n ochii lor negri, ca smoala, citești pasiunea țelului urmărit cu înfierbântare.

- La Viena, Budapesta și Londra sunt bande celebre de lăutari, plătiți regește. De ce să nu ne formăm și noi taraful nostru de pomină? - mi s’a destăinuit, cu dinții strânși, un muzicant.

Și-am pornit, nu fără curiozitate, să vizitez școala răsărită ca din pământ, fără fonduri, fără subvenții, fără un local propriu, cu singura bază de statornicie: sufletul pus la înfăptuirea ideii.”

Citește aici: Trei povești lăutărești

La „Junimea muzicală”

„O încrucișare de drumuri cu numirea “La pompă pe Dudești”. Se vede că acum un deceniu sau două de aici își furnizau apă locuitorii de pe Raion, Foișor, Barbă Rasă și alte străzi împrejmuitoare. Azi în acest loc e o stație importantă de vehicule. Tramvaiele fac o curbă și cu un vuiet metalic, prelung, pornesc din nou spre centru. Firme de un comic sugestiv răsar: la „Gogoașa înfuriată”, bodega „La doi minori”... Lângă farmacia din colț e o mică cafenea - locul de reuniune al lăutarilor de pe Dudești.

Am intrat înăuntru. Ochii negri plini de pătrundere m’au privit nu fără oarecare curiozitate. La mijloc o masă mare de biliard. Tachiștii și-au oprit o clipă jocul. Le-am cerut lămuriri despre școală. Cineva schițează un gest spre o încăpere de deasupra tavanului. O femeie grasă cu basma galbenă și gâtul împodobit cu o salbă mă conduce acolo. E cucoana Sița, stăpâna localului. Cum ieșim în tindă ne isbește zdrăngănitul arcușurilor pe coarde. S’ar crede că o mare de viori s’au luat la întrecere și scoate în același timp fiecare o notă diferită. Vocile copilărești pline de sonoritate și veselie măresc vacarmul.

"Viitorii ași ai vioarei"

O liniște profundă însă își face loc cum pășim pragul umilei încăperi, fără altă mobilă decât tabla, scaunele și suporturile notelor. Profesorul încearcă să-mi releve pe cel mai bun elev. După cum băiatul ține arcușul îl simți pe artistul din el. Instrumentul geme, suspină, înalță un imn liniștei și notele se pierd pe nesimțite spre zări depărtate.

- Cum a luat ființă Junimea muzicală? - întreb pe dascăl.

- Un muzicant de-al nostru, Nenea Fănică Niculescu, absolvent al conservatorului, văzând halul nenorocit în care trăiesc lăutarii de pe Dudești, s’a gândit să le vină în ajutor atât pe tărâm cultural cât și pentru ajutor la înmormântare, punând bazele unei societăți. Din cei de față fiecare a contribuit cu cât a putut și chiar în aceeiași seară ne-am prezentat bărbatului cucoanei Sița cu suma de 72 lei, ce reprezenta primul fond. Imediat am plănuit înființarea unei școli de muzică unde toți fiii de lăutari să învețe notele, alăturând și o secție pentru tineret și lăutari mai în vârstă pentru perfecționarea diferitelor bucăți muzicale. Fondul Junimei muzicale a prosperat și de la 72 lei - cum am pornit la drum - a ajuns în 1932 la suma de 49.567. Președinte de onoare l-am proclamat pe dl. Alfred Paximade, în urma ajutorului ce ni l-a adus.

Poate că dascălul ar mai fi urmat cu destăinuirile dacă pe la ușă nu s’ar fi ivit fel de fel de chipuri curioase.

- Sunt cei bătrâni, care învață și ei... Acum după amiază s’au adunat la ora de „ansamblu”.

Instantaneu din "clasa seniorilor" (stânga)
Lăutari pe Calea Victoriei (dreapta)

Cobor jos. În fundul cafenelei stau laolaltă tot felul de instrumente: viori, bas, țambal etc. Muzicanții vor să arate ce pot și tot sub conducerea profesorului atacă un marș. Șiragul notelor par strigăte de izbândă. Cu figuri aprinse și gesturi înfierbântate își continuă vijelios, cântarea. La final s’a făcut o tăcere largă, plină parcă de un suflu de măreție. Bogăția sângelui își arătase puterea.

- Dacă scrieți ceva despre noi... - mi s’a adresat unul la plecare - să nu ne exagerați mizeria. Ați servi atunci pe cei care venind să ne angajeze ne aruncă în nas că murim de foame și nu ne vindem munca pe prețurile de nimic, pe care ni le oferă.”

Citește aici: Povești cu lăutari de altădată

Sursa: articolul “Progresăm! Țiganii lăutari au un conservator” – semnat Margareta Nicolau – publicat în numărul din 6 aprilie 1933 al revistei “Realitatea Ilustrată”