Povești din lumea circului de altădată

Circul în România de altădată

Paragrafe:

• De vorbă cu Nino, Vincent și cu d-ra Irène
• Eterna paiață care râde...
• Pepino, clown-ul la Sidoli
• Povestea circului Sidoli

  “După cum bucureștenii nu puteau concepe Crăciun fără sarmale și purcel pe varză, tot astfel nimeni nu ar fi putut crede că ar fi posibil un Crăciun fără circ. 

- Unde mergem de Crăciun? 

- La circ! 

  Nici nu se putea altfel. Toată lumea mergea la circ în sărbătorile Crăciunului. Chiar dacă s’ar mai fi dus poate cineva la vreun spectacol: la teatru sau la cinema, la circ însă trebuia să meargă numaidecât. Așa au apucat toate generațiile încă din veacul trecut, precis din anul 1880, anul proclamării regatului, când italianul Teodor Sidoli a venit, pentru prima dată cu circul lui la București.” 

   

   De-a lungul timpului, spectacolele de circ organizate la noi au fost însuflețite de vedete ale arenei precum frații „Patru Dumitrescu“, trapeziștii Stroici, clovnul Toni Mărculescu, primul dresor român de elefanți - George Mateescu, Franz Krateyl, clownii Victor Mono Ciacanica și Tonino Milea. Iar bucureștenii erau nelipsiți de la spectacolele circului. 

  

   Artiștii din arena circului (acrobați, jongleri, dresori de animale, contorsioniști și clovni) sunt cei care creează o magie cu totul aparte - magie care face ca inerentele drame din viața lor să rămână ascunse publicului. Tocmai de aceea, are un farmec aparte articolul semnat de Sandu Vornea și publicat în numărul din 23 ianuarie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”, care reușește să ne ofere câteva instantanee din spatele cortinei:

“- Care este deosebirea dintre lună și soacră? 

- ?!... 

- Luna este un astru, soacra un dezastru! 

  Galeria face explozie. 

  Jos, în arenă, August, mic, în costum grotesc cu paiete sclipitoare, cu gura lărgită de carmin până la urechi, l-a păcălit pe Gogo, cel cu capul ca de gips. August se tăvălește prin nisip de bucurie; Gogo s'a bosumflat irezistibil. 

  Spirituali, de-o inteligență tot atât de sclipitoare ca și costumele pe care le poartă, cu mintea la fel de agilă ca și trupul, clownii, cele mai frumoase jucării ale copiilor, sunt mari artiști, mari acrobați.”

---

---

   De vorbă cu Nino, Vincent și cu d-ra Irène

 

  „Dintr'o cabină ieși un tânăr brun, cu figura serioasă, cu o distincție juvenilă, simpatică. Un alt tânăr, pe culoar, îl zorea: 

  - Allons donc, Nino! 

  Sunt ei, clownii spoiți pe față, care acum și-au dat jos fardul și sunt de nerecunoscut. Nino, mai scund, are un aer de șiretenie inteligentă. E vioi. Vincent e mai visător. Sunt amândoi francezi, ca și d-ra Irène, partenera lor, care acum, după reprezentație, are silueta suplă și cochetă a unei mici pariziene, în taior. 

  - Ce grea meserie aveți! 

  - E mai mult ingrată - spune Nino, care are o poftă nebună de vorbă. Artistul de teatru, când are talent, își face un nume și câștigă o avere. Dar un acrobat niciodată nu câștigă glorie sau avere, oricât de grozav ar fi. 

  - Cum ați ajuns parteneri? 

  - Născându-ne. 

  - !?... 

  - Vincent și Irène sunt verișorii mei; patronul mi-e unchi. El a ajuns în timpul războiului în România, cu circul. 

  - În această călătorie perpetuă cu circul ai regretat vreodată vreo femeie din public, la plecarea într’un alt oraș?... 

  - Visuri de o clipă... Nu sunt posibile decât căsătoriile între artiști. Și părinții mei au fost acrobați. 

  - Tradiția asta nu se rupe? 

  - Aproape niciodată. De altfel, eu am temperament de clown, n'aș putea să fac altceva. De mic copil cea mai mare bucurie a mea era să sparg pălările oamenilor. Cum vedeam o pălărie pe un scaun, mă așezam pe ea. O pălărie turtită are un ridicol care și acum mă amuză la nebunie... De asemeni, fac tumbe fiindcă îmi place... Mi-au plăcut întotdeauna, așa că îmi vine să cred că primul gest pe care l-am făcut venind pe lume a fost tumba peste cap... 

  - O, Nino! - se îngrozește d-ra Irène. 

  - Să vii o dată - urmează Nino - să-ți fac pe Charlot: să-mi spui d-ta dacă nu sunt mai autentic decât el! Am vrut să mă fac mai întâi artist de cinema. Am stat 12 ani în America. Am fost în toate țârile Europei, știu 6 limbi și sar peste 10 cai. După cum vezi, singurul meu cusur e că sunt clown... Dar mă consolez, fiindcă și acest Vincent atât de serios, e tot clown... 

  - Il rève... Il aime trop la musique! (visează, îi place prea mult muzica -șoptește zvelta franțuzoaică). 

  Dar într-o zi, când Nino veni să mă viziteze la redacția unei gazete la care lucram pe atunci, mi-a spus taina tristeții partenerului său. În seara zilei când i-a murit o ființă iubită, cu sufletul strivit de durere, clown-ul muzical a trebuit să joace în arenă. Nici un spectator nu a bănuit ce se întâmplă în sufletul băiatului. Paiața fusese sclipitoare, plină de vervă ca întotdeauna. Dar, de atunci e taciturn și cântă în singurătate la vioră nu știu ce valse lente, demodat...”

   Eterna paiață care râde...

  „Tot așa, mi-l aduc aminte pe Mărculescu jucând, într’o seară, într'un superb costum cu sclipiri violete, când acasă copilul său avea 40 de grade... Clownul muncea, ca să poată rupe acea tradiție de fier despre care he vorbea Nino. 

  - Nu vreau, spunea Mărculescu, ca fiul meu să se faca clown: e prea trist. 

  Am văzut anul acesta trei copii, trei cazaci minusculi. Fetița avea brațele subțiri și fragede, ca niște tulpini de crin. Cine permite o crimă atât de barbară împotriva copiilor? Nu există nici o lege pentru protecția copiilor-acrobați? Sau poate, în adevăr, tradiția de fier a circului nu se poate sfărâma?.... 

Cei "trei cazaci minusculi" în arenă

  Și Pepino a fost cândva paiața îndurerată care râde. Îi murise în seara aceea partenera. O, nu era îndrăgostit de partenera sa, care nu era decât o biată maimuță dresată să umble pe bicicletă și să mănânce cu lingura. Dar era o camaradă din lumea lor, a circului... 

  Maimuțele surmenate de la circ, în clima noastră rece, mor de ftizie. Plăpânda parteneră a a lui Pepino, după o bronșită cronică, ce-i prodicea febră în fiecare seară, muri scâncind în brațele clownului ca o minusculă și grotescă “Damă cu camelii”. 

  „Iată-ne, Pepino, în cel mai pur romantism. Și tu, care spuneai că circul se depărtează de romantism. Și tu, care spuneai că circul se depărtează de romantismul teatrului, îndreptându-se spre lipsa de patos a music-hall-ului. 

  Dar cine altcineva ne-ar putea readuce zâmbetul pe buze, decât tot clownii?... Vă spuneam, la începutul acestui reportaj, cum August se tăvălea prin arenă, de bucurie că a păcălit pe Gogo. Dar Gogo i-a pregătit revanșa: 

  - Ce deosebire este între un accident și o nenorocire? 

  De data aceasta August rămâne gură-cască. Și atunci, Gogo îi explică: 

  - De exemplu: Te plimbi pe stradă cu soacra. Un automobil îți calcă soacra, care e dusă la spital: astă e un accident. Dacă însă soacra se mai întoarce de la spital acasă, asta e o adevărată nenorocire!... 

  Și e rândul lui Gogo, acum, să se tăvălească de râs.”

    Pepino, clown-ul la Sidoli

   „Ce bine însă că nu-i pot vedea copiii înainte de machiajul din cabină, așa cum l-am zărit de pildă pe excelentul excentric Săulescu (Gogo)! E un om serios, lugubru de serios; un om aproape bătrân... Figura lui adevărată mi-a adus aminte de domnul Pepino, fost clown la Sidoli, îmbătrânit în arenă. Vârsta nu-i mai îngăduia să facă tumbe, nici salturi mortale peste șase cai. Dar Pepino rămăsese în circ, până la urmă, când, de slăbiciune și de bătrânețe, nu mai era bun nici să îndrepte, cu grebla, nisipul după prezentarea dresajului de cai. Era un om deștept și citit, dar mai ales un om cu suflet. Ultima oară l-am văzut după război; l-am dus după spectacol la o cafenea. Mâinile îi tremurau, părul îi albise, ca făina în care se mânjea pe față, odinioară. Și totuși, ultimele lui cuvinte au fost o apologie a circului - și un regret: 

Clown-ul Săulescu (Gogo) în cabină

  - Sunt la noi inteligențe sclipitoare, vitejii aglomerate, voințe și performanțe supraomenești. Ai observat că evoluează spre music-hall, în timp ce teatrul decade? Nu e de mirare ca în locul pantomimelor extraordinare, cum era odinioară Circul sub apă, când mii de metri cubi de apă inundau arena, dinadins cauciucată, să se introducă la circ revista music-hall-urilor. Programul de music-hall sau de circ, care se desfășoară în trei ore, conține atâta variație, o atât de rapidă succesiune de lucruri extraordinare, o concentrare atât de mare de primejdii mortale și curajuri uimitoare, încât pare chiar expresia vremurilor noastre de trepidație și cutezanță. Teatrul rămâne arta societății lente și romantice, de ieri. O dată cu isgonirea patosului din artă, preciziunea numerelor de music-hall, energia și stăpânirea rece de sine a artistului de circ, excentricitatea de jazz a clownului muzical, noutatea și mai ales senzaționalitatea, sunt tocmai elementele gustului modern. 

  - Pepino a murit? 

  - A murit! - îmi răpunse anul acesta domnul Adolf. 

  Și gândul mi s'a dus la cel mai iubit clown al circului Sidoli: la Mărculescu, cel cu nasul mare și roșu. Și la Nino, micul clown de la Proserpi, care ajunsese să sară peste zece cai, fără trambulină. Își făcea vânt și sărea cu o eleganță și ușurință uimitoare. În clipa aceea, când muzica tace și spectatorii șîi țin răsuflarea, ce simte micul clown? 

 

---

Citește și: Din lumea circului de altădată: povestea circului Sidoli

---

 

  Vincent a venit în arenă cu un instrument muzical nemaivăzur, un fel de vioară-trombon cu o rezonanță uluitoare, de un comic nemaipomenit. Cum e posibil ca acești băieți, cu măști de fard, care dovedesc atâtea însușiri, să nu încerce altă meserie, decât meseria de paiață? Pot fi ei întotdeauna veseli? Ei nu iubesc? Cu un roi de întrebări, fără răspuns în minte, întârziasem la reprezentație pe culoarul cabinelor, în mirosul fiarelor din cuști.”

Sursa: articolul De la circ la varieteu – semnat de Sandu Vornea – publicat în numărul din 23 ianuarie 1930 al revistei “Realitatea Ilustrată”

 

 

---