Despre conflictul dintre generații (de ieri și de azi)

“Ehei, pe vremea noastră era altfel!” - spun bătrânii oftând. Nimic nu le mai place azi: “orașul e murdar și neîngrijit, tinerii nu studiază, lumea-i neserioasă, femeile-s frivole, funcționarii nu-s cinstiți, poliția ocrotește prostituția și jocurile de noroc, negustorii dau marfă proastă, bancherii nenorocesc lumea cu falimentele lor, oamenii politici nu-s patrioți și umblă numai după căpătuială, ziariștii spun minciuni...” Dacă ar fi să asculți pe un bătrân, toate aceste rele nu existau “pe vremea veche", iar acum ar constitui un dezastru. Totuși unii bătrâni de azi, care au memorie mai bună, mărturisesc cu sinceritate că se minunează de multe progrese ce s'au făcut. Ei își mai amintesc că în tinerețea lor se auzeau aceleași regrete, la adresa trecutului. Perspectiva depărtării înnobilează și poetizează toate. Din vârful unui munte, valea cea mai banală apare feerică. Iar creasta Ceahlăului cu stâncile greoaie, bolovănite, pleșuve și lipsite de orice vegetație, apare plutașului, alunecând pe valea repede a Bistriței, ca o dantelă fină și delicată de fildeș, străbătută de razele soarelui, ce apune.”

Acesta este primul paragraf al articolului “Generațiile vechi și noi – De când există lupta între cele două generații” – publicat de Alex F. Mihail în numărul din 25 martie 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”. Concluziile reporterului interbelic sunt încă actuale, la mai bine de opt decenii de la publicarea acestora. 

 

Un alt articol – semnat “B. Madeleine” - publicat în același număr al revistei “Realitatea Ilustrată” dedicat luptei între generații - analiza astfel acest aspect:

“Omenirea evoluează și e probabil că tendințele și mentalitatea generației de azi să fie alta decât a generației de ieri. Nimeni dintre cei câți sunt în viață nu poate judeca dacă această mentalitate înseamnă sau nu un progres. Singură posteritatea va putea hotărî. Bătrânii sunt prin definiție conservatori. Ei au tendința să creadă că epoca tinereții lor a fost cea mai strălucită și o dată cu părerile de rău după o vitalitate în scădere, ei sunt plecați să arunce umbra regretului și asupra stărilor actuale. Bătrânii văd vremurile prezente cu ochelari cenușii, în vreme ce trecutul le apare în culorile roze ale amintirii. De la omul cavernelor până'n vremurile noastre, numai experiența celor bătrâni, împreună cu avântul celor tineri, au putut aduce progresul. Omenirea lipsită de avânt și de îndrăsneală, uneori necugetată, n'ar fi putut face nici un pas înainte. Precauțiunea care temperează faptele necugetate - tot așa cum pământul poros domolește forța dăunătoare a nitroglicerinei formând în amestec cu dinamita folositoare - își are, bineînțeles, importanța ei. Dar, fără îndrăzneală, Lindberg n'ar fi trecut oceanul în sbor; cu precauțiuni prea multe și fără mica doză de necugetare n'ar mai exista nici una din invențiile actuale. Prea multă cumpănire taie aripile. Viața a creat în omenire o simbioză fericită între experiența celor bătrâni și nesocotința avântată a celor tineri, ori de câte ori e vorba să se întreprindă ceva nou și să se înfăptuiască o lucrare mare.”

În continuarea articolului “Generațiile vechi și noi – De când există lupta între cele două generații”, ziaristul Alex F. Mihail încearcă să facă o analiză a modului în care au evoluat relațiile dintre generațiile succesive care au alcătuit societatea românească de-a lungul timpului:

CUM ERA ÎN LUMEA VECHE

“Cum era în vremea veche? În piesele de teatru ale lui Alecsandri vedem uneori pe candidatul la însurătoare, pe care “babacul” îl ia de mână spre a-l duce la mireasa lui. Acum o jumătate de secol, și chiar mai târziu, mai era moda, mai ales în Moldova, ca băieții și fetele “să pupe mâna tatei” înainte de culcare. Azi nu se mai sărută mâna nici măcar mamei...”

CUM ERA ACUM DOUĂ SUTE DE ANI

„Împrejurările cu totul grele prin care au trecut bunicii și străbunicii noștri, oprimarea sub care a trăit neamul românesc, au făcut ca conflictul dintre generații să fie mai atenuat, sau chiar sa nu se manifeste de loc. În acele timpuri grele, o familie era nevoită să admită un șef căruia să i se supuie, fără opunere. Atât femeia cât și copiii trebuiau să asculte pentru că, în caz contrar, se dărâma totul. Astfel, de pildă, erau unele familii boierești pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul celui de al XIX-lea, care aveau pretenții feudale. Unele dintre casele lor erau mici cetăți, un fel de stat în stat: nici poliția, nici justiția domnească nu îndrăsneau să treacă pragul porții unui Ban sau Vornic - ne spune Ion Ghica. E adevărat că un asemenea drept nu era scris nicăieri; totuși chiar încă de acum câteva decenii, un polițist sau un perceptor risca să fie dat afară din slujbă sau să mănânce bătaie de la argații boierului dacă ar fi îndrăznit să pășească pragul casei sale. (...) Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost în special pentru București un amestec de învălmășeli grozave: zavera de la 1821, invazii de turci, ruși, nemți, apoi secete, ciuma, cutremure, focuri, când se prăpădeau sute de case, holeră... În vârtejul acestor evenimente, tineretul de atunci nici nu avea timp să se răsvrătească sau să se gândească să apuce alte căi.”

FAMILIA VECHE

„Sunt rare jupânițele care au ieșit în viața publică. Cei ce au studiat viața în familiile vechi românești ne arată că jupânesele duceau o viață casnică în adevăratul sens al cuvântului. Fata muncea înainte de măritiș, apoi muncea și ca nevastă. Fie ca Domniță, ori ca jupâniță, făcea pânză, broda, cosea:

Cămășuța nunului,

Sangalia mirelui,

Gulerașul vornicului,

Și basmaua taică-său.

Toate astea le pregătise încă de pe când era fată! Ca nevastă, poetul poporan ne spune că era:

Doamna bună curților,

Stăpâna argaților,

Chelăreasa banilor,

Stăpâna averilor.

Femeia avea tot atât de puțină independență ca și copiii, cu toți trebuind să asculte. La rândul lui, boierul ori cât de mare era, nu putea fi de capul lui: astfel, de pildă, nu putea să iasă din țară decât cu învoirea Domnului, care se amesteca și în alte hotărâri intime de familie. Din această pricină, în secolul al XVIII-lea au fost puțini români care au trecut granița. Abia în secolul trecut tinerele odrasle boerești au început să plece, mai ales la Paris. În asemenea împrejurări conflictul dintre generații lua un caracter înăbușit.”

DISPARIȚIA AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI

“E de observat că dispariția autorității părintești, emanciparea femeii și conflictul între generații coincide cu introducerea bicicletelor și a automobilelor, invenții technice care desvoltă spiritul de individualitate, de autodeterminare și conducere în viață. Găsim și într'un roman al lui Emil Zola o observație asemănătoare. De altfel, este lesne de înțeles, că nu putea rămâne același sufletul femeilor românce, îmbrăcate în rochii grele și pietrării scumpe, având înfățișarea unor prințese bizantine sau icoane, închise în dosul unor ziduri înalte și ne luând parte la mesele și la petrecerile bărbaților. La un moment dat, a dispărut “femeia gospodină” și a apărut aceea care “vorbește și citește cărți franțuzești", “cântă la piano” și se'mbracă decent. Poeții cântau un vârf de picior, ce apărea de sub rochie.

Acum pianele stau închise, cărțile de asemeni. Femeia joacă tenis, conduce automobilul, ține discursuri. De asemeni a dispărut “coconul și feciorul de curte”, tânărul îmbrăcat cu anteriu lung, ce-i da aspect de cucoană, și cu un ilic greoi în cap, ce nu-i permitea o mișcare mai sprintenă. Tinerii aceștia se mai vedeau încă acum o sută de ani preumblându-se, cu un bețișor subțire în mână, pe “podul Beilicului” (Calea Șerban Vodă de azi), ulița pricipală a alaiurilor domnești, care veneau de la mănăstirea Văcărești spre Curtea Domnească (Piața Florilor de azi). Pe acea vreme începuse “să se puie caldarâm” în București, se făceau experiențe de luminare a orașului cu felinare în care se puneau lumânări de seu. Iar lumea era foarte mândră de “marile progrese”.

Aceste aspecte pitorești au dispărut, după cum nu mai există azi nici tipul femeii și al fiului supuși fără cârtire autorității “șefului familiei”. Ultimul mare răsboi, prin consecințele sale, a venit să desăvârșească opera socială firească a evoluției economice. Mașinismul și desvoltarea producției capitaliste proletarizase o mare parte a omenirii. Răsboiul a pauperizat populația diferitelor țări, gonind de acasă, la muncă, pe femeie și pe copil. S'a ajuns din această pricină la slăbirea legăturilor de familie, la dărâmarea dictaturii paterne și la accentuarea conflictului dintre generații. Credem că au dreptate bătrânii, care se plâng că odinioară copiii erau mai ascultători și că acum au luat-o razna. Conflictul acesta dintre generații pare că nu există. Cel puțin în România, el este de origine recentă, ca urmare a evenimentelor economice și politice, care prefac întreaga lume.” (extrase din articolul “Generațiile vechi și noi – De când există lupta între cele două generații” – semnat Alex F. Mihail - publicat în numărul din 25 martie 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”).

CUM ERA ACUM O SUTĂ DE ANI?

La rândul ei, “B. Madeleine” făcea o analiză a stării de fapt existentă în perioada interbelică în ceea ce privește “lupta între generații”:

„Azi apreciem sufletul curat și neartificial al femeii care iubește necăsătorită, deschis și desbărată de ipocrizie. Mamele s'au obișnuit prin forța împrejurărilor și prin multiplicarea exemplelor din jurul lor, să tolereze fără zadarnice moralizări viața dusă de copii. Frământările așa zise “de opinii” s'au mai potolit, limpezite de drojdia așezată la fund. Dar încordarea persistă. De o parte și de alta. De pe vremea când ea a început s'a mai adăugat o generație. Lupta continuă, surdă, între trei categorii de vârstă. Și această luptă nu se mai duce acum pentru menținerea moravurilor care după efervescența primelor libertăți cucerite brusc, s'a statornicit și s'a potolit cu aspecte de normal și de trăinicie, adaptate la un ideal nou. Poate bătrânii, săraci cu prezentul, hrăniți cu amintirile unor “vremuri mai bune” pentru că tinerețea și munca le luminaseră viața, poate acești rumegători ai trecutului lor idealizat, fără bucurii actuale, să găsească în viața modernă pricina tuturor nemulțumirilor întemeiate, datorită vârstei lor. Dar între generațiile nedistanțate, încordarea este alta.

După ce victoria a fost câștigată și după ce entuziasmul s'a tocit prin însăși realizarea deplină a dorințelor noastre, ne aflăm față în față cu dreptul de a ne câștiga existența, cu asprele ei exigențe materiale. În căutarea unor ocupații sau în exercițiul funcțiunii obținute, încordarea dintre generații se menține evidentă, dar inegală în manifestări. Tineretul este dus la disperare și repede descurajat. În multe instituții se caută persoane “serioase și cu experiență”. Elementele tinere sunt înlăturate fără o prealabilă examinare, considerate din oficiu inapte pentru încredințarea unui post cu o oarecare răspundere. Tradiționalismul înlătură cu un gest categoric al mâinii împrospătarea puterilor de muncă prin începători harnici, capabili de ascensiuni rapide. Tinerețea privită cu simpatie și invidie în toate celelalte manifestări ale vieții, întâmpină rezerve din partea colegilor sau superiorilor mai în vârstă. Este o povară descurajatoare pe umerii tineri afișarea vârstei fragede care ar trebui să însemne dimpotrivă: elan și speranță.

Exceptând starea actuală anormală de șomaj, tânăra sau tânărul se isbește ca și în trecut de o altă formă a barierei dintre generații. Ea se manifestă la fel de autoritar și de inegal ca și pe vremea când părinții uzau acasă la ei de drepturile asupra soartei copiilor. Pe de altă parte, persoanele trecute de patruzeci de ani se plâng că sunt înlăturate de egoismul tinerilor. O dactilografă, o vânzătoare, o manechină, o secretară, trebuie să poarte aureola castanie sau aurie, care să încadreze un obraz plăcut, surâzător, ceea ce este sinonim cu nervi sănătoși și o privire nedecepționată. Valul de frăgezime și de energii netocite aduce voioșie și trezește simpatia în dauna celor ce după încercările vieții, mai trebuie să-și câștige traiul.

Sunt instituții care evită încetineala bătrânilor, inadaptarea lor la mediu, personalitatea lor prea evidentă și incomodă. Ierarhia, în schimb, este dușmana tinereții, care privește cu revoltă la locuri câștigate prin lungimea anilor de funcționare. În proporție inversă cu calitățile celor ajunși în grad. Și astfel, antagonismul dintre generații se menține ca și în trecut, sub o formă mai concretă și mai materială, usturătoare în consecințele ei, acută și fără leac. Dar să nu ne închipuim că pe vremea aceea a fost mai bine. Spusele generației de atunci sunt prea subiective, iar bătrânii de azi retușează, inconștient sau intenționat, sentimentele de revoltă și împotrivirile pline de risc avute pe vremea lor, sub altă formă, față de cei născuți cu două-trei decenii mai devreme decât dânșii.

Dreptatea cui s'o dăm? Imparțial nu poate fi nici un judecător, de vreme ce fiecare face parte dintr'una din generații, potrivnică celeilalte. Dar timpul, făcător de minuni, va schimba aspectul acestei învrăjbiri, înnoind-o sub o altă denumire, cu alte scopuri și principii. Așteptăm începerea acestui ciclu nou și ne întrebăm cu cine vom fi atunci? Cu întâia, a doua sau a treia generație?” (extrase din articolul “Lupta între generații” – semnat “B. Madeleine” - publicat în numărul din 25 martie 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”).

Surse:

- articolul “Generațiile vechi și noi – De când există lupta între cele două generații” – publicat de Alex F. Mihail în numărul din 25 martie 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”;

- articolul “Lupta între generații” – semnat “B. Madeleine” - publicat în numărul din 25 martie 1934 al revistei “Realitatea Ilustrată”

 

(articol publicat în: februarie 2021; ultima actualizare: decembrie, 2022)