Citiți aici prima
parte a poveștii de dragoste: ‹‹ CLICK AICI ››
În
prima parte a articolului ați aflat începutul poveștii de dragoste
dintre „voievodul de bronz” basarabean Vasile din Ustea și o frumoasă prințesă
evadată din Rusia sovietică. O poveste tulburătoare, aproape neverosimilă
dar... adevărată. O poveste a cărei continuare veți afla acum:
"Nimeni și nimic pe lume
nu-mi putea consola durerea. Cu sufletul
sfâșiat îmi târam zilele ca un vierme
netrebnic, fără să mai pot înțelege ceva din viață. Aș fi murit mai bine de o
mie de ori decât să mai trăiesc o singură clipă viața aceea păcătoasă de amărăciune
și de pustiu fără sfârșit. Și totuși – așa e făcut omul - m'am deprins cu gândul
că trebuie să trăiesc așa cum ma găsise Prințesa, în Ustea mea, muncitor liniștit,
fără alte visuri decât pâinea cea de toate zilele și sănătatea pe care, din
cauza sbuciumului sufletesc, mi-o vedeam sdruncinată. Îmi
regăsisem vechiul meu fel de trai și aproape că mă obișnuisem cu ideea că ciudata și frumoasa femeie a fost o simplă
arătare, o încercare a Diavolului, care a voit să mă pedepsească pentru
cine știe ce păcat.
Regăsirea
Într’o
seară ședeam în poarta casei. Depănam, ca de obicei în minte firul amintirilor
încă destul de vii pentru ca rana pe care o atingea veșnic să sângereze... Retrăiam puternic imaginea femeii care îmi dăruise fericirea
pământească, când, din pământ, apăru în fața ochilor mei, icoana Mariei
Constantinovna, prințesă de Cristi.Aș fi crezut că visez cum am mai visat de
atâtea ori dacă un țipăt de bucurie și o îmbrățișare fierbinte nu m'ar fi făcut
să mă conving că prințesa se găsea iarăși în brațele mele.Dumnezeule
mare! Cum de n'am înebunit de o asemenea bucurie?
Prințesa
avea părul vâlvoi, hainele rupte și frumoasele-i mâini sfâșiate de zgârieturi
care mai sângerau încă. De emoție n'am putut scoate nici eu, nici ea un singur
cuvânt. Am stat așa, îmbrățișați, multă vreme. Într'un târziu, Maria Constantinovna,
mi-a povestit împrejurarea care a făcut-o să mă părăsească: ofițerul bolșevic îi
era logodnic. A amenințat-o cu moartea și a silit-o să se repatrieze pe
celălalt mal al Nistrului, unde își avea garnizoana. Deși logodită, gândul ei
era tot timpul la “Vasile din Ustea", fără de care nu putea trăi.
Într'o
zi, după câte mi-a spus, de dragul meu, a trecut Nistrul înfruntând moartea.
Știam ce înseamna să treci granița sub ploaia de gloanțe românești sau rusești,
de aceea, hotărârea ei de a se reîntoarce în coliba mea din Ustea nu mai putea
fi un simplu capriciu de femeie. Am reînceput viața fericită de altă dată, fără
să mă gândesc la ceea ce ar putea aduce ziua de mâine. Un singur nour amenința traiul
nostru: pedeapsa legilor noastre care prevăd închisoare pentru cei ce trec
clandestin granița.
Ce
e drept, nourașul nu întârzie să ne întunece pentru o clipă fericirea: autoritățile au arestat-o și au trimis-o în
fața judecății. Consiliul de război din Chișinău a condamnat-o la trei luni
închisoare, pedeapsă pe care și-a ispășit-o în același oraș. Au trecut alte
trei luni de suferinți, de chinuri, de așteptare. Trei luni care mi s'au părut
o veșnicie. Nu știu ce s'a petrecut în închisoare. Știu doar atât că prințesa, deși mulțumită că se reîntoarce la coliba
din Ustea, nu mai avea nimic din voioșia de altădată... Rămânea gânditoare
ceasuri întregi, fără să scoată o singură vorbă. Se petrecuse - lucru sigur – o
schimbare în sufletul ei. Am încercat să desleg taina. Cu neputință. Ocolea cu dibăcie
orice răspuns care mi-ar fi putut da vreo lămurire. Cu atât mai puțin despre
trecutul ei, pe cât de ciudat pe atât de aventuros. O femeie misterioasă, totuși
îndeajuns de fermecătoare pentru a-mi dărui fericirea pe care nimeni alta nu
mi-o putea da.
Secrete
Trecutul
ei din Basarabia, unde probabil se născuse, sau din Rusia sovietică, unde-și încropise
dragostea și unde o aștepta un presupus logodnic, puțin mă interesa. Mă mulțumeam
cu ceea ce-mi putea da din sufletul ei svăpăiat, înțelegător și iubitor; din
acel suflet care m'a făcut să simt ceea ce nici o altă bucurie și nici o altă
mulțumire pământească nu mi-o putuse da; din
acel suflet ciudat în care vibrau pasiuni clocotitoare...
Odată
mi-a mărturisit împrejurarea care a făcut-o să se aciuiască în coliba mea și să
mă iubească, cu toată pasiunea unei femei la treizeci de ani...
-
Ești un “bronz" cu ochi scânteietori ca stelele nopții; un bătrân mai
voinic decât un flăcău, care porți în persoana ta ceva din măreția conducătorilor
de popoare. Ai putea fi, Vasia al meu,
voevod al țiganilor, pe care să-i strângi laolaltă într'un pământ al lor și
să-i conduci. Apoi mi-a povestit cum în copilăria ei s'a îndrăgostit de un țigan
pribeag, pe care-l poartă și acum în minte... Avea păr negru ca păcatul și ochi
negri ca văpaia... Țiganii! Țiganii
nomazi înfrățiți cu soarele, eu luna, cu durerea și cu drumul...
Când
i-am deslușit că nu sunt țigan nomad, a râs cu poftă, m'a apucat de grumaji ca
de obicei, și mi-a spus: totuși, poți fi,
oricând și oriunde... voevod al țiganilor...
Mă
desmierda apoi ceasuri întregi ca pe un copil răsfățat. Câteodată încercam cu
destulă viclenie să-i destram cutele adânci ale sufletului, acolo unde o viață
aventuroasă ascundea multe taine... Mania Constantinovna răspundea invariabil:
-
Zadarnic încerci, Vasia, să pătrunzi în
firele vieții mele destul de încurcate. Nu te mulțumești că-ți dau tot ceea
ce-ți poate oferi o femeie și o prințesă la 30 de ani? În coliba ta sunt mai
fericită decât în palatele mele!
Sătenii
din Ustea - prieteni sau dușmani - vorbeau pe socoteala prințesei vrute și
nevrute. Legende dintre cele mai curioase treceau din gură în gură, pe șoptite,
așa cum prinde svonul întâmplărilor extraordinare. Dar nici oamenii, nici legendele
nu isbutiseră să mă înstrăineze de această minunată femeie, care mă robise cu
totul. Din contra, dragostea noastră
prinse rădăcini și mai adânci, ceea ce mă făcu să-i spun hotărât că, oricare
i-ar fi planurile de viitor, eu nu mai pot trăi fără dânsa. Prințesa mă
privi lung și drăgăstos ca pe un copil naiv care spune, fără să vrea, o vorbă
de duh sau un adevăr. Drept orice răspuns, mă copleși cu drăgălășenii femeiești,
care-mi risipiră orice bănuială că dragostea noastră n'ar putea fi fără sfârșit.
Nenorocirea cea mare
Dar într’o zi, veni nenorocirea cea
mare. Prințesa
dispăru ca prin farmec. Unde? Dumnezeu știe ! Nebun de durere am căutat-o
pretutindeni, după cum o caut și acum. Câteva luni - este drept - n'am mai
știut ce vorbesc, ce fac... Într’o zi m'am înapoiat la Ustea și mi-am distrus coliba
blestemată, cuibul din care sburase Zeița fericirii mele... La Ustea nu mă mai întorc niciodată.
Sunt un vagabond, voevod al țiganilor, sau iubitul unei prințese vagaboande... “.
Așa
se încheie povestea - aproape neverosimilă - de dragoste dintre Vasile din
Ustea și prințesa Maria Constantinovna. Sau poate că doar atât din poveste a
ajuns până la noi. Cine știe? Poate că totuși prințesa cu sânge năvalnic s-a
reîntors cândva la prințul ei de bronz. Sau poate că nu?
Sursa:
articolul “Dragostea unei prințese –
Ciudata întâmplare din Ustea” – semnat Ion
Tic – publicat în revista “Ilustrațiunea
română” - numărul din 9 ianuarie 1935 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a
Bucureștilor
foarte interesant
RăspundețiȘtergereInteresant si...plin de culoare, nu-i asa ? :)
RăspundețiȘtergereAventura unei vieți, trăită pe repede înainte! Foarte faină povestea! :)
RăspundețiȘtergereO poveste cum numai in vremuri deosebit de tulburi se poate intampla, nu-i asa ? Te mai astept pe...aici, Gigi !
RăspundețiȘtergere"...hotărârea ei de a se reîntoarce în coliba mea din Ustea nu mai putea fi un simplu capriciu de femeie..."
RăspundețiȘtergereCat de frumos!
Sigur a fost dragoste, dar trecutul a urmarit-o! Pacat de final!
Dar povestea ramane tot frumoasa, pentru acele vremuri!
Pentru aceste vremuri, de acum, ramane un vis...
Multumesc,... ever!
Frumoasă poveste! Mulțumim!
RăspundețiȘtergereMulțumesc și eu. Te mai aștept pe blog, Nelu!
RăspundețiȘtergereFoarte frumos!
RăspundețiȘtergereSă mulțumim reporterului interbelic pentru acestă poveste. Te mai aștept pe blog, Achim!
Ștergere.... completăm cu ...strunele nebune ...ale unei balalaice care sfâșie inimile cu sunetele ei năvalnice ! ....frumoasă poveste !
RăspundețiȘtergereSa fie si tanguitul trist a balalaicei... Te mai astept pe blog, mMriana!
ȘtergereSuperb articol! O poveste care putea fi adevărată!
RăspundețiȘtergereNu se știe niciodată ce este în mintea unui om. Indiferent dacă e bărbat sau femeie, nu ești sigur niciodată că mâine va simți la fel ca astăzi. Mai ales că nu-i cunoști trecutul. Așa că eu cred că a dispărut frumoasa Maria, indiferent că era prințesă sau nu, nu există posibilitatea să știi ce ascunde un om în sufletul lui.
RăspundețiȘtergere