Din Bucureștii care s-au dus: Bătrânele străzi Colței, Bărăției și Bazaca

Bătrâna Stradă a Colței a fost una din cele mai importante artere comerciale ale vechiului București. În vremurile ei de glorie, micuța stradă croită în prelungirea luxosului Bulevard al Colței, traversa Piața Universității și se termina în Piața Sf. Gheorghe. 

 

Necesitatea modernizării orașului a făcut ca și acest vechi colț de București să fie azi șters de pe harta capitalei: 

”Partea ei nordică, spre Str. Clemența, a fost desființată, cu prilejul croirei primei părți a Bulevardului Brătianu, care prin mărimea lui, prin block-hausurile impunătoare și recenta prelungire, e menit să devină artera principală a Bucureștilor moderni. Vestita stradă a Colții a fost osândită definitiv, fără nici un drept de recurs. Târnăcoapele cad nemiloase peste ultimile clădiri, rămase pe mica porțiune dintre spitalul Colții și biserica Sf. Gheorghe. Casele bătrânești privesc cu jale și neputincioase cum li se smulg din țâțâni ușile și ferestrele. Dispare un trecut glorios. Numele “uliței Colții" e menit să fie uitat, poate mai repede decât credem, fiind aruncat în grămada străzilor vechiului București despre care se va pomeni doar prin cronici.”   

Reporterul Alex F. Mihail a consemnat în articolul “Bucureștii cari se duc” publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 14 august 1935 câteva dintre poveștile acestei străzi:

---

---

Vechiul negoț bucureștean

În trecut, Ulița Colței constituia un punct nevralgic al comerțului bucureștean, concentrat în mare parte în „Târgul-din-Năuntru”, în detrimentul celui de „Sus”. Conform mărturiilor păstrate de la generațiile trecute, orașul întreag trăia momente de sărbătoare ori de câte ori carele cu mărfuri venite de la Lipsca își făceau apariția în piețele capitalei: 

"Abia în primul an al descălecării domnitorului Carol I, s'a construit cea dintâi linie ferată, București-Giurgiu, care pe calea Dunării ne punea în legătură cu Apusul. Până atunci călătorii veneau la București cu poștalionul, iar mărfurile se aduceau cu carele cu boi. Pe vremea lui Cuza Vodă nu era nici un kilometru de cale ferată în țară. Bătrânul morar Assan, tatăl cunoscuților frați Assan, a trebuit să construiască diferite poduri solide peste râuri când a adus în țară  primul motor greu, cu aburi, pentru moara întemeiată de dânsul pe șoseaua Ștefan cel Mare. Toate aceste care cu mărfuri ale toptangiilor, ca și vaporul minunat al lui Assan (de la care a rămas până azi numele unei străzi de prin partea locului, “Strada Vaporul lui Assan"), toate aceste vehicule erau aduse mai întâi la Carvansaraua domnească, pentru vămuire."

După cum ne spune V. A. Ureche - citat de Gheorghe I. Gion: 

"Carvansaraua, înainte de 1778, era vagaboandă, mutându-se din loc în loc, pe diferite maidane dimprejurul Târgului-de-Sus și Târgului-din-Năuntru. Egumenul de la Colțea, om deștept, avea pe aceea vreme un maidan, destul de întins, pe locul ocupat azi de aripa dreaptă a Spitalului, cam pe unde e expoziția de fructe. Un maidan care se întindea poate și dincolo de Bulevardul ce-a fost croit după răsboiul din 1877. Egumenul a clădit acolo niște odăi, pe care le-a închiriat Marelui Vameș, care-a hotărât că din acel moment, Carvansaraua să nu se mai strămute mereu pe toate maidanele, ci să rămână aici stabilă, unde-și rânduiseră și slujbașii condicile lor, prin rafturile din odăile egumenului."

Tinichigiu, vânzător de halviță și chivuțe în Bucureștiul interbelic

Mărfurile descărcate la Carvansaraua din strada Colții erau mutate la Hanul Sfântului Gheorghe-Nou. Acolo, toptangiul (marele negustor, spre deosebire de micii comercianți „cu paralâcul”) vestea oficial ziua în care, după vămuire, lăzile aduse de pe maidanul caravanseralei urmau să fie deschise și puse în vânzare. 

"Era atunci o adevărată bursă în jurul carelor. Toptangiul, cu catastiful în mâini, era înconjurat de negustorii cei mici. Se vindea marfa cu prețul pe care-l hotăra el, toptangiul, după învoiala ce făcuse cu ceilalți toptangii, pentru care-și deteseră și zapise la mână, unii altora. Un adevărat cartel, după cum observă Gion în “Istoria Bucureștilor". De crâcnea negustorașul și zicea că e cam scump, toptangiul nu-i mai dădea de loc marfă, ba îl făcea “mojic ori budală”, cuvânt de origine turcească (prostănac sau năuc). După asta, vechiul angrosist își muia pana de gâscă în călimara de la brâu, fără să-i pese de văicărelile și de rugămințile celor refuzați de dânsul, și scria lăzile pe numele altor negustori, grav și impasibil ca un judecător de la Divanul Sultanului."

Turnul Colței
pe la mijlocul secolului al XIX-lea

Gârlița Bucurescioara

 

Conform mărturiilor, Bucureștiul de odinioară era presărat cu numeroase bălți mlăștinoase. Acestea erau fie consecința capriciilor cursului instabil al Dâmboviței, care își modifica frecvent albia, fie rezultatul prezenței gârlei Bucurescioara – astăzi dispărută – sau a cursului insalubru al pârâului Colentina: 

"Prin secolul al XVIII-lea, una dintre aceste bălți era pe lângă Carvansaraua din str. Colții și se numea “Lacul Șuțului” sau “Balta de la Carvansarai”. Gârlița Bucurescioara, atât de iubită de săpunarii, măcelarii și pescarii veacurilor trecute, isvora din “Lacul Icoanei”, trecea pe lângă actualul spital Colțea, spre a forma balta arătată mai sus, și apoi se despărțea în două: o parte o lua spre podul Târgului-de-afară, pe lângă Hotelul Londra de azi. 

 
Cealaltă ramură curgea spre Sud-vest, prin Târgul Cucului, trecea pe lângă o moară de apă, vestită pe vremuri, și cobora apoi prin Bazaca, spre Dâmbovița. Balta era înconjurată cu trestii și sălcii. Aproape de dânsa - cam în coasta grădinii Sf. Gheorghe de azi - se făcea târgul sau piața. Acolo se vindeau rogojine, osii și spițe de roate; iar pe de laturi se înșirau scaunele de pescării, măcelarii precum și tarabe cu manufacturi. Din sălcii, bucureștenii auzeau, în fiecare primăvară cântecul cucului până pe la 1800. De aici numele de Târgul Cucului." 

---

---

Străzile Bărăției și Bazaca 

 

Vechile ulițe Bărăția și Bazaca au fost sortite pieirii în perioada interbelică cu prilejul execuției lucrărilor de prelugire a Bulevardului Brătianu.  

"Prin Bazaca trecea odinioară, după cum am arătat mai sus – gârlița Bucurescioara, spre a se arunca în Dâmbovița, râu carpatin care-și croise albia neregulată în spatele Hanului Manuk ale cărui ziduri bătrâne, aproape nemodificate, alcătuiesc în zilele noastre “Hotelul Dacia", din str. Carol, fosta “Uliță franțuzească”. Chiar în dosul lor, curgea Dâmbovița cu maluri noroioase, pe locul unde cum sunt străzi pavate și prăvălii multe. Albia ei a fost mutată și canalizată după 1877, fiind tăiata în apropiere de biserica Brâncoveanu, unde o știm cu toții. O vor căuta însă zadarnic strănepoții noștri, căci a fost înmormântată și ea acum, sub stratul de beton recent turnat, planșeu care a unit și nivelat ambele splaiuri ale gârlei.”  

Strada Bazaca în anii '30

Sub presiunea noilor necesități urbane, întregul labirint de prăvălii și pavilioane care defineau odinioară aceste străzi vechi își trăiau în anul  1933 ultimele clipe. Peste pavajul glorios al ulițelor de altădată s-a așternut un bulevard grandios; o transformare ce promitea, alături de restul modernizărilor, să ridice Bucureștiul la rangul de metropolă de prim rang a Balcanilor și a întregului Orient European.

 

Citește aici mai multe Povești din Bucureștii care s-au dus: Cronica interbelică a unor locuri uitate. Și dacă doriți să continuați această incursiune în spiritul fascinant al acelei epoci, vă invit să parcurgeți articolul: Bucureștiul interbelic: Eleganță, șantiere și curiozități. 

 

(Sursa: articolul "Bucureștii care se duc Agonia străzii Colței", semnat Alex F. Mihail, publicat în revista "Realitatea ilustrată", numărul din 14 august 1935)