POVESTEA CONCURSULUI "MISS ROMÂNIA" - 1929 (3 - Interviuri)

Citiți AICI  interviurile cu Miss Oltenia, Miss Muntenia și Miss Moldova

În articolul anterior ați citit primele interviuri acordate revistei "Realitatea Ilustrată" de trei dintre frumoasele și cultivatele domnișoare, câștigătoare în anul 1929 ale titlurilor de Miss Oltenia, Miss Moldova și Miss Muntenia. Trei personalități care proveneau din clase sociale diferite și care aveau imagini diferite despre locul pe care femeile credeau că ar trebui să îl ocupe în societate. În acest articol puteți să citiți alte patru interviuri. Le transcriu aici nu doar pentru că „interview-atele” de ieri au fost desemnate Miss Basarabia, Miss Dobrogea, Miss București sau Miss Maramureș, nici pentru a le compara cu vedetele media din zilele de azi, ci  pentru că sunt... interesante:

MISS BASARABIA: D-RA JULIA CEACHIR – FLACĂRĂ ȘI FUM

O plimbare prin parc a reporterului „Realității Ilustrate” – Tudor Ispravă – împreună cu frumoasa Julia Ceachir a dat naștere unui interviu spumos cu o tânără „suplă, gingașe, superbă ca și această primă zi de primăvară, întârziată și ea...”:

 

Miss Basarabia  - d-ra Julia Ciachir

"- Am auzit că mă cauți. Iartă-mă, că...

- Nu face nimic, răspund politicos. Mai bine mai târziu decât... prea târziu. Ne vom plimba - vremea e minunată - și vom sta puțin de vorbă. Sau poate că vrei mai bine să intrăm într’o cofetărie...

- Mulțumesc. Să-ți spun drept, nu-mi plac...

- Prăjiturile?

- Nu. Interview-urile. Ghicesc că vrei să mă „descoși" pentru "Realitatea Ilustrată". La ce bun - admițând că aș avea ceva de spus - să-mi transform sentimentele în cerneală și hârtie?

- În cazul acesta scriitorii, poeții celebri... Dar apropos de literați... Ce roman celebru preferi?

- Nici unul.

- Cum așa?

- Foarte simplu, fiindcă un roman celebru nu este totdeauna și un roman bun. În genere vorbind, nu sunt o admiratoare prea entuziastă a romanelor, fiindcă ele nu sunt niciodată expresia fidelă a vieții. Ador muzica. Sunt o admiratoare pasionată a lui Chopin...

- Dar Wagner ?

- În privința acestui compozitor sunt de părerea lui Nietzche. Wagner a îmbolnăvit muzica...

 

D-ra Ciachir se opri și mă privi cu privirea ei clară ce nu putea veni decât dintr’o inimă clară - ca și cum ar fi vrut să spună: „Nu-ți displace tonul meu atât de grav și de doctoral?

- Ce vrei - continuă cu o ușoară vibrare de duioșie în glas grațioasa mea însoțitoare - așa sunt eu, cam... filosoafă. De mică încă mă țin minte înclinată spre contemplație și reverie. În preajma sătucului meu natal, din regiunea numită a Codrului, era o pădure bătrână, înaltă și foarte deasă, care foșnea și fremăta necontenit, ziua și noaptea. În după amiezile lungi de vară ședeam pe prispa casei, priviam sus, spre cerul înalt pe care lunecau nouri mulți și mari și ascultam la svonul ce venia din pădure, unde scrâșnia ferăstrăul și bocănea toporul.

- Ce-i sgomotul ista? - întrebam pe tata.

- Se doboară copaci, prostuțo! - îmi răspundea el.

- Dar de ce-i doboară? - continuam să întreb și tata îmi răspundea blajin:

- Când ai să crești mare, ai să știi...

- Și acuma știi? - o întrebai pe „Miss Basarabia", oarecum mișcat de această evocare de o tristeță atât de dulce.

- Da, acuma știu - îmi răspunse cu un zâmbet specific copila cu chip de înger ce pășea alături de mine, pe stradă, în amurg - și mai știu încă atâtea altele. Îmi spuneai adineauri: „să ne plimbăm"... Îți spun drept, cuvântul m’a isbit într-un anumit fel. Acuma nimeni nu se mai plimbă, acuma se fac... tururi. Suntem cu toții raționali, până la capriciile cotidiene. Pretindem în permanență un „scop" ți o „țintă". Ne extaziem de pildă în fața unei figuri ca aceea a lui Casanova, o găsim pe Iulie de Lespinosse extrem de mișcătoare, dar acestea sunt legende și rarități. Dacă s’ar ivi, astăzi, un Casanova, ar fi arestat ca excroc... Dacă „Don Juan" ar ști - ca să sar de la una la alta - ce-i trebuie unei femei ca să fie într’adevăr fericită, l-ar părăsi numaidecât puterea de a fi un Don Juan. Numai din neobrăzarea lui stupidă și-a tras forța de a rămâne Don Juan victorios... în istorie.

 

- Constat - spusei oarecum uimit de atâta maturitate de gândire la o fată de 21 de ani - că „Miss Basarabia" are idei cam pesimiste despre iubire. Gândiți totdeauna în felul acesta?

D-ra Ciachir se gândi puțin, apoi răspunse încet, măsurându-și parcă vorbele:

- Sistemul nostru nervos nu este nicidecum responsabil pentru impresiile sale momentane. Fiecare clipă își are ciudățeniile ei. Acuma e 7; întreabă-mă la 8, ce fel de ființă am fost cu o oră mai înainte? Poate superioară, poate mai...

- Am ajuns aproape de casa d-tale d-ră și peste o clipă mă vei părăsi; spune-mi, te rog, ce crezi despre iubire... despre iubirea bărbaților îndrăgostiți...?

- Știu și eu...? Cum să-mi formulez mai bine gândul? Cred că din o sută de îndrăgostiți, 99 habar n’au din ce este făcută o femeie, zise d-ra Ciachir. Iubirea adevărată nu aceea din gura fiecăruia, este ceva enorm de rar, un fenomen tot așa de superb și demn de admirație ca și geniul. În epoca noastră sportivă și mecanică flacăra sacră a iubirii s’a stins...

- În cazul acesta, ce ne-a mai rămas?

- A rămas... fumul! - îmi răspunse „Miss Basarabia" peste umăr, închizând portița.

Am plecat, fredonând agale, gândindu-mă tot drumul la marea diferență dintre flacără și fum... “.

MISS TRANSILVANIA: D-RA JEYA MAIOR – O FATĂ CA-N POVEȘTI 

„La noi sunt fete ca-n povești/ Cu ochi frumoși de zâne.” Aceste rime se amestecau cu gândurile reporterului  N. Ionescu în drumul său spre Cluj din anul 1929, drum făcut cu scopul de a a întâlni pe „d-ra Jeya Maior, frumoasa frumoaselor din Transilvania, cea cu ochii negri ca mura, gura... o cireașă, părul... pana corbului.” O găsește și o "interview-ează" în căminul studențesc sin Cluj în care locuia:

 

Miss Transilvania - d-ra Jeya Maior

"- Ca să nu pierdem timpul cu întrebări și răspunsuri inutile îți voi face o mică descriere a vieții mele: Am văzut lumina zilei  la Blaj. Copilăria mea nu a fost din cele mai fericite. Ca români în țară străină, părinții și frații mei aveau mult de suferit. Aceste suferințe din jurul meu își găseau reflexul și în sufletul meu de copil. Război! Griji! Lipsă! Erau noțiuni pe care eu, la vârsta aceea fragedă, nu le pricepeam, dar o tristețe instinctivă mă copleșia. Îmi amintesc de acele zile memorabile din toamna anului 1918 când tot orașul era în sărbătoare. Venise ceasul desrobirii. Pentru prima oară vedeam un alt tricolor decât cel unguresc fâlfâind pe toate casele. Era o toamnă frumoasă, scăldată într’un soare întârziat. Și în sufletul meu, până atunci întunecat de griji pe care nu le știam, pătrunse pentru prima oară o rază de soare. Mă simțeam și eu fericită.

Au urmat anii de școală care nu mi-au lăsat amintiri mai deosebite de cele ale altor școlărițe. Am fost, întotdeauna, o elevă bună și de multe ori am luat premii la sfârșitul anului. Mi-a plăcut să învăț, cu toate că niciodată nu mă oboseam prea mult. Am terminat liceul și iată-mă la universitate, unde m’am dedicat Literelor. Probabil că tristeței - care mi-a copleșit copilăria - îi datoresc faptul că azi nu sunt la fel cu celelalte fete de vârsta mea. Nu-mi place să dansez, nu-mi place să flirtez, în schimb cuget, cuget mult... În școală orele de literatură erau pentru mine o recreere. Pot spune că aproape toate cuvintele profesoarelor mele mi-au rămas întipărite în minte. În orele libere în loc să mă duc să măsor „corso-ul“ la fel cu toată „jeunesse doree“ a urbei mele natale, consultam clasicii și modernii, pe cât posibil în limba originală. Mai târziu, am început să citesc pe Kant, Schopenhauer și Nietsche. Multă plăcere mi-a procurat lectura lui „Faust“ de Goethe. O mare parte din preceptele după care mă conduc astăzi în viață le datoresc acestei opere nemuritoare. Azi, când cea mai mare parte a anului o petrec în Cluj, îmi împart timpul liber între lectură și cugetare de o parte și artă de cealaltă. Pictura și muzica îmi plac mult. Culorile vii mă atrag și de aceea le aplic și la îmbrăcăminte. A doua patimă a mea, pe lângă literatură, e muzica. Nu jazz-bandul și muzica ușoară, ci Wagner, Beeţhowen, Mahler, Haydn, Mozart, Grieg. În privința aceasta consider radio-ul și gramofonul ca două invențiuni cum altele până azi n’au fost mai bine făcătoare pentru omenire. Cum altfel am putea noi să ascultăm în colțurile îndepărtate ale țării noastre o orchestră bună, o simfonie sau o arie din „Lohengrin", „Meistersinger", „Nunta lui Figaro”?

Planurile mele de viitor? Vreau să ajung profesoară, căci îmi plac copiii. Nicăieri nu mă simt mai bine ca în mijlocul lor. Aceste mici făpturi naive și nevinovate te mai fac sa uiți răutatea celor mari, care te înconjoară. De aceea îmi consacru viața educației generațiilor viitoare și voi avea cel puțin mulțumirea sufletească de a fi făcut tot ce mi-a stat în puteri, pentru a scoate din copiii încredințați mie, alți oameni mai buni decât cei de azi. Voi reuși oare?....

- Știți domnișoară, că după câte mi-ați spus, nu pricep cum v’ați decis să vă prezentați la concursul nostru de frumusețe?

- „Vanitas Vanitatum!" - fu răspunsul laconic al frumoasei Jeya.

Am plecat încântat de acele puține momente petrecute cu „Miss Transilvania", dar cu regretul că meseria m’a obligat să-i răpesc timpul cu atât mai prețios, cu cât se află acum în preajma examenelor. Trenul gonește iarăși peste munți și ape, peste câmpii și văi și în gând îmi reveniră versurile:

„La noi sunt fete ca’n povești

Cu ochi frumoși de zâne ...”

MISS MARAMUREȘ: D-RA MELANIA IUGA  – MUNCA-MI ESTE VIAȚA

Drum lung, cu trenul personal,  al reporterului  „Realității ilustrate” din București până în îndepărtatul Sighet, orașul de obârșie al Melaniei Iuga – fata cu „părul de culoarea spicelor coapte de grâu”. Reporterul "Realității Ilustrate" o "interview-ează" în grădina casei părinților ei de pe malul Tisei:

 

Miss Maramureș - d-ra Melania Iuga

"- Iertați-mă, domnișoară, că vă tulbur siesta atât de necesară, dar deoarece sunteți „Miss”, nu puteți fi o-miss-ă din rândul celor semiobligate a ne face declarații.

- Și  v’ați deplasat dv. tocmai de la București...

- Drumul mi-a făcut plăcere domnișoară. Și pentru c’am venit la Tissa, vreau s’aud ce-mi spune Miss-a.

- Și eu fac versuri domnule, în orele libere. Dar, din păcate, am prea puține, pentru a mă putea ocupa de poetică. Am citit toată poezia națională, de la Eminescu până la Topârceanu, și comparativ cu versurile străine pe care le-am cetit, versul românesc îmi face impresia - atunci când e bun - a unei muzici duioase care încântă urechea.

 

- Ce impresie v’a făcut concursul  "REALITĂȚII  ILUSTRATE"?

- Minunată, Domnule. Alegerea mea ca „Miss Maramureș“ a fost o surpriză, chiar pentru mine însumi, care m’am prezentat în urma stăruințelor familiei. Primirea care mi s’a făcut la București precum și organizarea concursului central au fost admirabile. Balul celor mai frumoase fete din țară, organizat în cel mai select salon al Bucureștilor, „Cercul Militar", mi-a făcut cea mai profundă impresie. Iubesc revista dv. și mi-ar lipsi ca un "ce" absolut necesar, dacă n’aș citi-o în fiecare săptămână.

 

- Ce proiecte aveți pentru viitor ?

- Muncă, domnule, căci munca-mi este viața. Am părinți săraci, suntem copii mulți și munca mi-a devenit o distracție instinctivă și necesară totodată. Trebuie să depun câteva examene pentru a putea intra ca institutoare la școala normală, căci intenția mea este să împrăștii cât mai multă lumină în jurul meu. Filosofez realitatea așa cum este și așa cum o văd eu, și cred că nu greșesc dacă afirm că un popor nu se poate ridica decât prin cultură.

 

- Ce distracții preferați ?

- V’am mai spus că am timp prea puțin pentru distracții, dar când se nimerește câte odată, îmi plac sporturile, teatrul și cinematograful.

- Sunt informat domnișoară că vă trageți dintr’o familie cu vechi rădăcini în istoria neamului nostru.

- Da, dar n’am făcut niciodată caz de aceasta. Actualul prefect al județului, d-l Gavril Iuga, rudă cu familia noastră, este în posesiunea unui hrisov scris pe „pchiele de câne" prin care Regele Ludovic cel Mare al Ungariei întărește în secolul al XlV-lea, pe un strămoș al meu, cu titlul de „Juga de Seliște ” - o comună pe apa Tisei, în fundul Maramureșului - contând printre cei mai mari nobili ai vechei Ungarii. „Juga de Seliște” era un nepot al Voevodului Dragoș-Vodă, ale cărui moșii erau în proprietatea sa. Numele familiei noastre este pomenit și în câteva vechi hrisoave domnești aflate în arhivele statului la București, iar unul din străbunicii mei a comandat o legiune de voinici maramureșeni în luptele lui Ștefan cel mare, contra turcilor.

 

Orele sunt înaintate. Blonda mea interlocutoare cată melancolică în apele Tisei, care se rostogolesc tulburi pe la picioarele noastre. O privesc din nou și mă întreb cum poate sălășlui atâta energie și dor de muncă într’un corp atât de delicat...

...Și figura ei, cu liniile clasice și părul de culoarea spicelor coapte de grâu, mă urmărește tot drumul, spre București..."

MISS BUCUREȘTI: D-RA MARIA DANACU – O FATĂ CARE A VRUT DOAR SĂ  FIE FERICITĂ

Cea mai frumoasă blondă a Bucureștilor era o domnișoară deosebit de comunicativă și... era deja logodită:

 

Miss București - d-ra Maria Danacu

"Atmosfera intimă a camerei  în care sunt introdus este probabil un reflex al comunicativității ce caracterizează pe frumoasa Bucureștilor.

- Abia peste câteva zile îți voi putea da o fotografie bună a mea, mă întâmpină dânsa, ghicind scopul vizitei mele.

- Domnișoară, te rog să mă scuzi dacă te-am sustras de la alte ocupațiuni.

- Nu, domnule, mă scol foarte devreme, așa că la ora aceasta, dacă nu mă duc să-mi fac obișnuita preumblare pe jos sau cumpărăturile, lucrez perne sau cânt la pian.

Și într’adevăr, pe divan zăresc munți de perne, de diferite mărimi, care mai de care mai frumoase.

- Te miri? Sunt toate lucrate de mine! Dar nu sunt numai acestea, mai am și altele.

Și o preumblare prin celelalte cartiere, mi-a dat o idee de pasiunea d-rei Danacu. Zăresc, pe pian, notele unui tango "en vogue“.

- Dacă nu mă’nșel, preferați muzica ușoară.

- Da! Ador muzica de dans și în special tango-urile, dar tot atât de mult îmi place să și dansez...

- Până în iarna trecută nu aveam voie să mă duc la serate şi la ceaiuri, şi acum, după primul carnaval, îmi pare rău că a fost atât de scurt.

- Dar  teatrul, cinematograful, nu vă atrag?

- Îmi place teatrul bun. Mă duc la toate spectacolele și mă pot lauda că de câțiva ani încoace nu mi-a scăpat nici o piesă care să fi meritat să fie văzută. În special mă atrag tragediile și repertoriul clasicilor. Totuși n’aş putea spune că-mi displace să asist la reprezentarea unei piese originale sau străine, contemporane, într’un cuvânt, teatru bun să fie! Cu toate acestea, nu neglijez nici cinematograful. Are atâtea posibilități de a-ți procura iluzii, de-a te amăgi, încât simpla curiozitate mă mână într'acolo, de câte ori aud de un film nou. Fastul și luxul văzut pe ecran îți dau o rază de speranță întru mai bine, trăiești, fără să vrei, scenele din luxoasele palate ale arhiducilor austrieci, timpurile apuse ale strălucirii rusești sau scenele scăldate în soarele veșnic cald al Coastei de Azur. 

- Dar cinematograful redă tot atât de bine și mizeria! - îndrăznii eu răutăcios, pentru a aduce un contrast la gândurile interlocutoarei mele.

- E drept. Filmele însă, care ne prezintă suferințele celor vitregiți de soartă, ar trebui să aibă darul de-a trezi în noi simțul milei pentru cei nevoiași. Generația noastră nu prea cunoaște acest sentiment. Și suferințele sunt atât de mari!!...

 

- V'aţi gândit vreodată să vă dedicați cinematografului?

- Am primit foarte multe propuneri de acest fel. Nu am fost însă niciodată curioasă să aflu dacă sunt aptă pentru arta mută. Am refuzat din capul locului orice propunere și chiar acum în urmă, un regizor de la Teatrul Național a căutat cu toate mijloacele de convingere să mă decidă să accept rolul principal într'un film românesc, care va fi realizat undeva în Carpați. A trebuit să renunțe în fața hotărârii mele. Totuși, nu de rare ori mă gândeam cu un fel de dor în suflet la țărmurile îndepărtate, la pustiile Saliarei, la orașele arabe din Nordul Africii, la soarele acela care te moleșește și te îndeamnă la „dolce farniente” și câteodată curiozitatea mă făcea să mă întreb care ar fi efectul apariției mele, o blondă, în mijlocul atâtor oameni negri. Poate că în astfel de momente de slăbiciune aș fi spus odată "Da". Însă imediat mi-aș fi dat seama că la faima unei Greta Garbo sau Vilma Banky, n’aş putea ajunge niciodată, așa că prefer să-mi propun un alt ideal.

- Dacă nu sunt prea indiscret?...

- Pentru că am alunecat pe panta aceasta, îți voi face o destăinuire: de ieri sunt logodită și prefer să gust din fericirea căsniciei, decât să duc viața sbuciumată a unui „star".

 

Aflasem prea mult. Trebuia să merg să împărtășesc tuturor această veste. M’am ridicat să plec, însă ușa nu mi-a fost deschisă până când n’am promis că în iunie voi reveni, de data aceasta însă nu cu o zi prea târziu, la nuntă.”

Continuarea aici...

 

 

Sursa  interviurilor  și a fotografiilor: Revista „Realitatea Ilustrată” – numere din aprilie – iunie 1929 - disponibile în colecția digitală a Bibliotecii Digitale a B.C.U. „Lucian Blaga” Cluj- Napoca