Inelul de logodnă (istoric, obiceiuri, superstiții)

Inelul de logodnă (verigheta) - materializarea promisiunii pe care și-o fac viitorii miri că își vor fi fideli unul altuia și că se vor căsători în viitor – are o istorie milenară. Având forma unui cerc – fără început și fără de sfârșit – inelul de logodnă este un “simbol al credinței conjugale, al legăturii spirituale și trupești între două ființe întovărășite pentru toate fericirile și durerile vieții.”(1)

 

 

Inelul de logodnă (verigheta) se poartă azi, de cele mai multe ori, pe degetul inelar al mâinii stângi. Există însă și țări europene în care inelul de logodnă se poartă pe inelarul mâinii drepte sau în care se ține în perioada logodnei pe mâna stângă, fiind mutat pe inelarul mâinii drepte în timpul ceremoniei căsătoriei.

De ce a fost ales cel de al patrulea deget de la mână pentru a purta acest simbol al comuniunii? Pentru că “a existat multă vreme credința că de la degetul inelar (degetul al patrulea) pornește o venă de sânge direct la inimă (vena amoris) și de aceea inelul a fost un semn de iubire.” (1).  

 

Inelul de logodnă - scurt istoric

Nu a fost însă întotdeauna așa: “La care deget nu s'a purtat inelul? În timpul Renașterii inelul se purta în degetul cel mare. În Franța se purta inelul în degetul arătător - precum îl purtau și evreii de altădată – iar în Evul Mediu se purta inelul în degetul al patrulea  al mânei drepte (inelarul de azi) numai de cavalerul care era împotriva căsătoriei și voia să arate astfel, în chip public, ca ține la desăvârșita lui libertate.” (1).

Verighete cu poveste aici...

Istoria inelului de logodnă începe – se pare -  în Roma antică. Enciclopedia Universală Britannica menționează că: "dăruirea unui inel de logodnă era un vechi obicei roman. Inelul era probabil un simplu angajament, "pignus", că va fi încheiat un contract. În timpul lui Plinius (cca. 70 d. Hr.), obiceiul conservator încă cerea doar un simplu inel de fier.”(2) Cel mai vechi inel de logodnă creștin a fost găsit tot în catacombele Romei și datează din secolul al II-lea.

Logodna Fecioarei Maria - Rafael

 

În trecut, inelul de logodnă (verigheta) era confecționat din “fier, os, cristal, fildeș sau lemn, acoperit de numeroase gravuri: la evrei un templu sau numai chivotul legei, la romani o cheie, care arăta că bărbatul e păzitorul casei. (…) Toate legendele spun că inelul de căsătorie al lui Iosif dulgherul cu fecioara Maria, era de onix și ametist, iar puterea lui de-a face miracole s'a dovedit neîntrecută. Astfel că numeroase biserici s'au pomenit, stăpânitoare ale “adevăratului" inel”. (1) Abia pe la mijlocul veacului al XVIII-lea obiceiul de a confecționa inelul de logodnă în forma pe care o cunoaștem astăzi – un cerc subțire din aur -  devine comun tuturor europenilor.

 

 

Inelul de logodnă (verigheta) - obiceiuri europene

 

Obiceiurile și ritualurile legate de oferirea și de purtarea verighetei au diferit de la țară la țară:

“ În Islanda inelele erau de os, de fier sau de lemn și uneori atât de mari încât încăpea prin ele mâna toată. Logodnicii își dădeau mâna printr'un inel uriaș, fixat pe un stâlp.

După ritualul bisericii ortodoxe orientale inelul de logodnă se poartă la mâna dreaptă și e schimbat de trei ori de la locul lui înainte de a rămânea definitiv în “inelar". S'ar putea să fie aici o legătură cu rolul pe care-l joacă numărul 3 în toate legendele și miturile Rusiei: părinții au totdeauna trei fii, eroii trec prin țări în număr de trei ori nouă, cei mai voinici au 33 de ani și toți își ajung țelul la a treia încercare.

Citește și: Despre sărut...

La Greci e obiceiul să se schimbe la logodnă două inele: unul de aur și altul de argint. La Armeni, când două mame se'nțeleg că urmașii lor (în vârstă de doi-trei ani) să se căsătorească - ceea ce părinții admit, la rândul lor, fără mare greutate - mama băiatului, întovărășită de două femei în vârstă și de un preot, se duc la părinții fetei și oferă copilei un inel, în numele viitorului soț. Băiatul e adus și el, popa citește câteva versete din Biblie, binecuvântează pe logodnici și micul logodnic e obligat, până la căsătorie, să dăruiască în fiecare an micei logodnice, câte o rochiță nouă.

Inelul de logodnă al Sfintei Ecaterina

 

Aceste obiceiuri există și în Europa, în familiile princiare. Inelul cel mai mic a fost confecționat și și-a jucat rolul la logodna lui Henric al VIII-lea, pe atunci prinț moștenitor. “El" era în vârstă de 8 luni, iar “ea", prințesa Mary, în vârstă de 2 ani. Un reprezentant al prințului a vârât în degetul “logodnicei" un mic inel, acoperit de diamante și slujba religioasă a avut loc cu toată solemnitatea.

În Anglia și America se obișnuiește a se împărți tinerilor și fetelor care au luat parte la o logodnă, câteva fărâmituri din prăjitura comună, trecute prin inelul de logodnă, ca să le puie la căpătâi și să aibe vise plăcute.

În ziua sfântă de 6 Octombrie e obiceiul în nordul Angliei ca trei fete să facă o prăjitură din făină, apă, zahăr și sare. O răsucesc de trei ori în cuptor, o taie în trei părți egale, fiecare parte în alte nouă felii, iar din una din felii se taie un inel. Se culcă toate trei într’un pat cu inelele atârnate în dreptul fiecăreia și sunt sigure că vor vedea în vis pe logodnicul ursit.” (1)

Românii și inelul de logodnă (credințe, superstiții)

 

Românii au considerat întotdeauna inelul de logodnă ca având puteri magice. El îi unește pe cei doi logodnici dar are și puterea de a alunga spiritele rele din preajma lor sau de a se opune farmecelor sau vrăjilor. Artur Gorovei a menționat în lucrarea sa “Credinți și superstiții ale poporului român” câteva dintre credințele românilor legate de inel:

“Dacă pierde unul dintre logodnici inelul de logodnă sau dacă se frânge, apoi se crede că logodna se va desface curând.” De asemenea se credea că cei care își uită inelele acasă atunci când merg la biserică pentru logodnă sau pentru cununie vor fi “nefericiți în viața lor”. Se spunea și că nu e bine “să ții inelul în degetul din mijloc, că n’ai noroc în dragoste.”

“E bine ca tot omul să aibă inel în deget, ca să nu se lege blestemurile de el, sau de alții, ale lui.” De asemenea “ca să nu se prindă blăstămul de copii, femeile să poarte inele și cruci, de care, în acest caz se lipesc.” Cu toate acestea “la muncă e bine să ții inelul atârnat de o viță, de brâu” pentru a-l proteja. Pentru a avea noroc în dragoste “când se întâlnesc două fete care sunt logodite, să schimbe câte un ac, inel sau flori între ele.” Prin unele părți ale țării era obiceiul ca mireasa să se uite prin inelul de logodnă când sosea mirele la casa ei, ținând un ochi închis, “ca să n’o doară ochii la bătrânețe.” (3)

Surse:

(1) articolul “Inelul de logodnă – tradiții din toate timpurile și toate locurile” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 14 decembrie 1929

(2) Enciclopedia Universală Britannica

(3) Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – 1914