Inelul de logodnă: un simbol milenar plin de istorie și superstiții

Inelul de logodnă (verigheta), un simbol al promisiunii și al iubirii eterne, are o istorie bogată, ce se întinde pe mii de ani. Având forma unui cerc – fără început și fără de sfârșit – inelul de logodnă este un “simbol al credinței conjugale, al legăturii spirituale și trupești între două ființe întovărășite pentru toate fericirile și durerile vieții." 

 

 

Deși astăzi este perceput ca un simbol romantic universal, istoria sa ascunde numeroase tradiții, credințe și superstiții fascinante, din vremurile de glorie ale romanilor și până în zilele noastre.

---

---

 

De ce se poartă inelul pe al patrulea deget?

În zilele noastre, inelul de logodnă se poartă, de obicei, pe degetul inelar al mâinii stângi. Această tradiție își are rădăcinile în credința romană antică că "de la degetul inelar (degetul al patrulea) pornește o venă de sânge direct la inimă (vena amoris) și de aceea inelul a fost un semn de iubire”. Această convingere a transformat inelarul în degetul perfect pentru a purta un simbol al legăturii sentimentale. Nu a fost însă întotdeauna așa:

“La care deget nu s'a purtat inelul? În timpul Renașterii inelul se purta în degetul cel mare. În Franța se purta inelul în degetul arătător - precum îl purtau și evreii de altădată – iar în Evul Mediu se purta inelul în degetul al patrulea  al mâinii drepte (inelarul de azi) numai de cavalerul care era împotriva căsătoriei și voia să arate astfel, în chip public, ca ține la desăvârșita lui libertate.”

Totuși, în unele țări europene, precum Germania sau Rusia, inelul se poartă pe mâna dreaptă, iar în altele, cum ar fi Brazilia, este mutat de pe mâna stângă pe mâna dreaptă după căsătorie. Aceste variații reflectă diversitatea culturală a obiceiurilor de logodnă.

 

Scurt istoric al inelului de logodnă

 

Istoria inelului de logodnă își are originile în Roma Antică, unde era oferit ca o simplă garanție a promisiunii de căsătorie. Enciclopedia Universală Britannica menționează că:

"Dăruirea unui inel de logodnă era un vechi obicei roman. Inelul era probabil un simplu angajament, "pignus", că va fi încheiat un contract. În timpul lui Plinius (cca. 70 d. Hr.), obiceiul conservator încă cerea doar un simplu inel de fier.”

Logodna Fecioarei Maria - Rafael

Inițial, aceste inele erau simple, realizate din materiale precum fierul. Abia mai târziu, în secolul al II-lea d.Hr., au apărut primele inele creștine.

"Toate legendele spun că inelul de căsătorie al lui Iosif dulgherul cu fecioara Maria, era de onix și ametist, iar puterea lui de-a face miracole s'a dovedit neîntrecută. Astfel că numeroase biserici s'au pomenit, stăpânitoare ale “adevăratului" inel”."

De-a lungul timpului, materialele și designul s-au schimbat constant. În trecut, inelele erau făcute din os, lemn, fildeș sau cristal, având adesea gravate simboluri precum o cheie (la romani) sau un templu (la evrei). Tradiția inelului de aur, subțire, așa cum îl cunoaștem azi, a devenit populară abia în secolul al XVIII-lea, devenind un standard în întreaga Europă.

Inelul de logodnă (verigheta) - obiceiuri europene

 

Obiceiurile și ritualurile legate de oferirea și de purtarea verighetei au diferit de la țară la țară:

“ În Islanda inelele erau de os, de fier sau de lemn și uneori atât de mari încât încăpea prin ele mâna toată. Logodnicii își dădeau mâna printr'un inel uriaș, fixat pe un stâlp.

După ritualul bisericii ortodoxe orientale inelul de logodnă se poartă la mâna dreaptă și e schimbat de trei ori de la locul lui înainte de a rămânea definitiv în “inelar". S'ar putea să fie aici o legătură cu rolul pe care-l joacă numărul 3 în toate legendele și miturile Rusiei: părinții au totdeauna trei fii, eroii trec prin țări în număr de trei ori nouă, cei mai voinici au 33 de ani și toți își ajung țelul la a treia încercare."

 

Inelul de logodnă al Sfintei Ecaterina

"La Greci e obiceiul să se schimbe la logodnă două inele: unul de aur și altul de argint. La Armeni, când două mame se'nțeleg că urmașii lor (în vârstă de doi-trei ani) să se căsătorească - ceea ce părinții admit, la rândul lor, fără mare greutate - mama băiatului, întovărășită de două femei în vârstă și de un preot, se duc la părinții fetei și oferă copilei un inel, în numele viitorului soț. Băiatul e adus și el, popa citește câteva versete din Biblie, binecuvântează pe logodnici și micul logodnic e obligat, până la căsătorie, să dăruiască în fiecare an micii logodnice, câte o rochiță nouă.

Aceste obiceiuri există și în Europa, în familiile princiare. Inelul cel mai mic a fost confecționat și și-a jucat rolul la logodna lui Henric al VIII-lea, pe atunci prinț moștenitor. “El" era în vârstă de 8 luni, iar “ea", prințesa Mary, în vârstă de 2 ani. Un reprezentant al prințului a vârât în degetul “logodnicei" un mic inel, acoperit de diamante și slujba religioasă a avut loc cu toată solemnitatea."

"În Anglia și America se obișnuiește a se împărți tinerilor și fetelor care au luat parte la o logodnă, câteva fărâmituri din prăjitura comună, trecute prin inelul de logodnă, ca să le puie la căpătâi și să aibe vise plăcute.

În ziua sfântă de 6 Octombrie e obiceiul în nordul Angliei ca trei fete să facă o prăjitură din făină, apă, zahăr și sare. O răsucesc de trei ori în cuptor, o taie în trei părți egale, fiecare parte în alte nouă felii, iar din una din felii se taie un inel. Se culcă toate trei într’un pat cu inelele atârnate în dreptul fiecăreia și sunt sigure că vor vedea în vis pe logodnicul ursit.”

Inelul de logodnă: obiceiuri și superstiții românești

 

În tradiția românească, inelul de logodnă a fost întotdeauna considerat mai mult decât un simplu accesoriu; avea puteri magice care îi protejau pe logodnici de spiritele rele și de farmece. Artur Gorovei, în lucrarea sa "Credinți și superstiții ale poporului român", menționează câteva dintre cele mai cunoscute credințe:

• Pierderea inelului: Dacă unul dintre logodnici își pierde inelul sau dacă acesta se rupe, se credea că logodna se va desface în curând.
• Uitarea inelului: Despre cei care uitau inelele acasă în drum spre biserică, pentru logodnă sau cununie, se credea că vor avea o viață nefericită.
• Protecție: Purtate pe deget, inelele protejau oamenii de blesteme, iar mamele le foloseau pentru a-i feri de rele pe copii.
• Noroc în dragoste: Se spunea că, pentru a avea noroc în dragoste, nu e bine să porți inelul pe degetul mijlociu. 

De asemenea românii mai credeau că:

“La muncă e bine să ții inelul atârnat de o viță, de brâu pentru a-l proteja. Pentru a avea noroc în dragoste când se întâlnesc două fete care sunt logodite, să schimbe câte un ac, inel sau flori între ele. Prin unele părți ale țării era obiceiul ca mireasa să se uite prin inelul de logodnă când sosea mirele la casa ei, ținând un ochi închis, ca să n’o doară ochii la bătrânețe."

Surse:

• articolul “Inelul de logodnă – tradiții din toate timpurile și toate locurile” - publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 14 decembrie 1929  
• Enciclopedia Universală Britannica 
• Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – 1914

Citește și articolele:

• O scurtă istorie a sărutului
• Sărutul trădează naționalitatea?
• O scurtă istorie a batistei
• O nuntă de vis de altădată
  

---