Foaie verde de pelin (leacul minune de altădată)

Pelinul, asemeni usturoiului, busuiocului sau mătrăgunei, era una dintre plantele des folosite de români pentru a alunga spiritele malefice, pentru a descânta sau pentru a vindeca diferite boli.

Pelinul - leacul minune de altădată

 

Pelinul a fost folosit în vechime cu succes pentru îndepărtarea frigurilor: când pelinul este “verde și mustos”, babele pricepute “iau nouă fire de pelin, le pisează bine, le pun în horincă și, când frigurile îi scutură, bolnavii beau horincă de aceasta și se zice că frigurile îndată-i lasă.” 

 

Același leac era folosit pentru a trata și “alte boli din lăuntru”. Uneori pelinul se punea în vin, iar vinul-pelin obținut se folosea pentru tratarea acelorași “vătămături”. Pelinul era întrebuințat și pentru a alunga durerile de cap: “când te doare capul și te afumi cu pelin cules la Rusalii, îți trece”. 

 

Tinerele fete foloseau apa de pelin pentru “subțierea obrazului”. Gospodinele puneau rămurele de pelin în așternuturi pentru că: “purecii neputând suferii mirosul cel greu și îmbătător al pelinului fug și astfel scapă oamenii de mâncărimea lor.” O veche doină din Transilvania spunea că:

Pelin beau, pelin mănânc,

Pe pelin seara mă culc;

Dimineața când mă scol

Cu pelin pe ochi mă spăl.

Ceaiul de pelin este folosit chiar și astăzi pentru tratarea durerilor de cap sau pentru scăderea febrei. De asemenea arsurile, rănile sau tăieturile pot fi tratate cu ceai de pelin, datorită proprietăților sale antiseptice. Acest ceai este de asemenea folosit în tratamentul unor tulburări gastrice precum balonarea, flatulența, indigestia, lipsa poftei de mâncare sau în formele ușoare de gastrită.

Proprietățile magice ale pelinului în credințele populare

Românii aveau credința că pelinul are proprietăți magice. Despre rămurelele de pelin se credea că “au puterea” de a alunga spiritele rele, precum Vântoasele sau Frumoasele, Rusaliile sau Cel-rău, ființe magice care “stricau vitele” și care “luau oamenii care n’au ținut cum se cuvine sărbătorile”. Pentru a se proteja pe sine și pe cei apropiați, dar și vitele din gospodărie, româncele “iau mai multe rămurele de pelin, dintre care o parte le leagă mai cu seamă pruncilor la cheutoarea cămășii, o parte o pun și o poartă în sân”. De asemenea, femeile ungeau vitele din gospodărie cu pelin pentru ca spiritele cele rele  “să nu se mai poată apropia de oameni sau de vacile cele mulgătoare ale acestora ca să le facă vreun rău”.

 

Pelinul în cântecele românilor

 

Pelinul este probabil cea mai amară dintre plantele cunoscută pe la noi. “Prin urmare poporul nostru, care multe și nenumărate neajunsuri, neplăceri, nevoi, batjocuri și maltratări au avut să sufere din partea străinilor, n’a știut nici n’a putut afla altă plantă mai amară cu care să asemene casa străinului, ca Pelinul... “. Și atunci, când românii care își părăseau meleagurile natale își simțeau inima cuprinsă de jale, făceau referire la pelin în cântecele lor:

Că străinu-i tot străin

Ca și mursa de pelin,

Dulce-i mursa de zahar,

Dar pelinu-i tot amar,

Și străinu-i tot dușman

Și la inimă tiran.

N’a fost frate, nici va fi,

Pân ce lumea va trăi

Și soarele va luci!

Mamele rămase acasă își cântau dorul de copiii plecați în lume pomenind tot amarul pelinului:

Foaie verde de pelin,

Mi-a plecat puiul de Luni,

Mi-a lăsat dorul prin pruni

Și dragostea prin alun,

N’am batistă să le-adun!”

Tocmai de aceea, pelinul era folosit în descântece pentru alungarea dorului de casă. Babele descântătoare luau nouă pietre de râu și nouă rămurele de pelin pentru a descânta de dor:

Cum spală apa toate pietrele,

Așa să spele și dorul de la cutare,

 (se spune numele celui decântat).

Cu pelinu-i împelinat,

Cu pietrele îi împietrit,

Și cutare-i potolit!

 

Citește aici despre mai multe datini, obiceiuri și tradiții românești: DATINI

 

Surse: 

Simion Florea Marian – “Botanica poporală română - Pelinul” – “Amiculu Familiei” - numerele din 8 februarie/20 ianuarie 1881 și 22 februarie/6 martie 1881

Gr. G. Tocilescu – “Materialuri folkloristice” – Tipografia “Corpului didactic” C. Ispăsescu și G.R. Bătănescu – București – 1900.