Impozite care ne sugrumă: O scurtă istorie a birurilor năstrușnice din România

Ezit și acum dacă să public sau nu acest articol despre impozitele ciudate instituite de-a lungul timpului. Cine știe? Poate că vreunul dintre finanțiștii de azi îl parcurge și... prinde idei, mai ales că și astăzi „foamea” bugetului pare de nepotolit.

Totuși, îmi asum riscul! Hai să vedem împreună ce „năzbâtii fiscale” inventau strămoșii noștri (și vecinii lor) pentru a umple vistieria statului. Iată doar câteva dintre cele mai bizare:

• Birul temniței și birul femeilor rele (de moravuri ușoare);
• Impozitul în fete frumoase și cel în copii (pentru oastea ienicerilor);
• Taxa pe ferestre, pe cărțile de joc sau pe câini;
• Impozite pe detalii incredibile: păsări în colivii, flori artificiale sau chiar... dopuri de plută.

Sursa principală a acestor delicii istorice este articolul “Impozite, azi și odinioară”, publicat în săptămânalul “Ilustrațiunea Română” (12 mai 1937). Este scris cu un umor savuros care ne demonstrează că, uneori, autoironia este o armă mult mai eficientă împotriva birocrației decât încrâncenarea.

---

---

---

“Impozitele care ne sugrumă”

Dacă vi se pare că taxele de azi sunt insuportabile, nu sunteți singurii. Istoria ne arată că plânsul pe umerii portofelului gol este un sport național (și mondial) cu tradiție veche, după cum citim în paginile de acum aproape un secol:

““Impozitele ne sugrumă”, impozitele “ne apasă", impozitele „ne duc la sapă de lemn". Traduceți aceste trei fraze în toate limbile și ele vor fi valabile pretutindeni... În ultimii doi ani, corul lamentațiilor a devenit și mai puternic. Țări ca și Anglia au fost nevoite să le sporească din cauza înarmărilor... să ne fie permis să deschidem condicile de impozite ale “timpurilor bune” și să arătăm celor de azi că era totuși mai rău atunci când ni se pare că era mai bine.” (1)

Bietul contribuabil...

Se fură ca în vremea lui Caragea...

Să răsfoim acum una dintre cele mai negre pagini ale fiscalității bucureștene, sub bagheta unui domnitor care a transformat taxarea într-o artă a îmbogățirii personale:

“Ioan-Vodă Caragea... era prototipul fanariotului: inteligent și cult... dar fără scrupule, cinic și mai ales dominat de dorința de a face avere. Se înființează biruri noi: birul temniței și birul femeilor rele... a rămas vorba: “se fură ca în vremea lui Caragea". Când a plecat, avea o avere imensă, evaluată la 18 milioane de piaștri.” (2)

România: – Moșulică, parcă ai mai întinerit...
Ministrul de Finanțe: – Păi dacă-i sacul gol!

Năstrușnicele impozite fanariote

Dar ce se întâmpla când fiscul nu mai avea nicio regulă, iar fantezia „micilor satrapi” devenea lege? Răspunsul ne face să privim cu ceva mai multă îngăduință declarațiile fiscale de astăzi:

“Vă mai amintiți de impozitele fanariote? Pe hornuri, pe vite, pe lapte, pe unt? La fiecare schimbare de domn, ele erau încasate din nou, de cinci, de șase sau chiar de zece ori pe an... Dar impozitul în fete frumoase pentru haremul sultanului și impozitul în copii pentru oastea ienicerilor, cu ce ar putea fi asemuit astăzi?”

---

---

---

Ingenioasele impozite occidentale

Să nu credeți însă că aceste excentricități fiscale erau limitate la spațiul balcanic. În Occident, „ingeniozitatea” perceptorilor a atins cote de-a dreptul absurde:

“În Anglia, impozitul pe ferestre devenise atât de mare încât mulți au preferat să le zidească... În Franța, impozitul pe sare (Gabela) era odios. O armată de 50.000 de oameni inspecta casele. Anual erau închise 30.000 de persoane și 500 erau condamnate la moarte pentru contrabandă cu sare. Impozitul pe vin era taxat de patruzeci de ori de la vie până la consumator.” (1)

Impozite pe ferestre, păsări în colivii, dopuri de plută...

Și statul se împrumută mereu…

Sumedenia de impozite nu a fost niciodată îndestulătoare. Iată cele două principii de bază ale politicilor fiscale dintotdeauna:

• Majorarea – pe cât posibil bine ascunsă – a birurilor;
• Camuflarea cheltuielilor făcute pentru umplerea buzunarelor clasei politice.

Nu e nimic nou sub soarele României. Vă propun în încheiere un fragment din 1916, uluitor de actual:

“Pe cât de muncitoare este Țara, pe atât de trândav și risipitor este Statul. Bogăția Statului se întemeiază pe sărăcirea Țării... Statul cheltuiește milioanele făcând lucrări inutile, îmbuibând parasitismul politicienilor... Și Statul se împrumută mereu...” (3)

---

Surse:

(1) “Impozite, azi și odinioară” – Ilustrațiunea Română, 12 mai 1937
(2) Constantin C. Giurescu – Istoria Bucureștilor, 1966
(3) “Reflecții asupra împrumutului național” – Furnica, 3 mai 1916