Despre impozitele (de ieri și de azi) care ne apasă
PARAGRAFE:
- “Impozitele care ne sugrumä”
- Se furä ca in vremea lui Caragea...
- Năstrușnicele impozite fanariote
- Igenioasele impozite occidentale
- Și statul se împrumută mereu…
Ezit dacă să public sau nu un articol despre impozitele ciudate instituite de-a lungul timpului. Cine știe, poate că vreunul dintre finanțiștii de azi îl citește și… trece la fapte. Mai ales că și astăzi "foamea" bugetului este mare. O să risc totuși! Hai să vedem care au fost câteva dintre “năzbâtiile fiscale" de altădată. Voi enumera doar câteva dintre acestea: birul temniței, birul femeilor rele, impozitul în fete frumoase și impozitul în copii, impozitul pe ferestre și cel asupra asupra cărţilor de joc, impozitele pe câini, pe păsările din colivii, pe florile artificiale sau pe... dopurile de plută.
 |
| Bietul contribuabil... |
“Impozitele care ne sugrumä”
““Impozitele ne sugrumä”, impozitele “ne apasă", impozitele „ne duc la sapă de lemn". Traduceți aceste trei fraze în toate limbile și ele vor fi valabile pretutindeni, de la un capăt la altul al globului. În clipe de necaz, când nu mai are pe ce arunca vina, fiecare om găsește că statul e supremul vinovat, iar dările pe care i le plătește constituie picătura ce face să se reverse paharul necazurilor.
În ultimii doi ani, corul lamentațiilor a devenit și mai puternic. Țări ca și Anglia, în care impozitele se stabilizaseră, au fost nevoite să le sporească, din cauza cheltuielilor extraordinare pricinuite de înarmări. Nemulțumirea cetățenilor e la culme și fiecare își aduce aminte cu duioșie de “timpurile bune”, când viața era mai puțin aspră și când statul nu era atât de avid de impozite...
Așa să fi fost oare? Fără să intenționăm câtuși de puțin să facem propagandă fiscală, fără să vrem să scuzăm impozitele în serie care curg asupra cetățeanului modern, să ne fie permis să deschidem condicile de impozite ale “timpurilor bune” și să arătăm celor de azi, ca era totuși mai rău atunci când ni se pare că era mai bine.” (1)
Se fură ca în vremea lui Caragea...
“loan-Vodă Caragea, noul domn numit după încheierea păcii, și făcu intrarea solemnă în București la 24 decembrie 1812. Era prototipul fanariotului: inteligent și cult, prețuind literele și artele a tradus el însuși din italienește în grecește opt comedii ale lui Goldoni dar fără scrupule, cinic și mai ales dominat de dorința de a face, cu orice preț, avere.
În acest scop, toate mijloacele sînt bune. Fiscalitatea se accentuează; dările se strîng cu mare strășnicie; se înființează biruri noi, dintre care cităm, pentru caracterul lor special, fără precedent, birul temniței și birul femeilor rele sau de moravuri ușoare: acesta din urmă trebuia să producă 100.000 de piaștri anual, ceea ce arată cît de întinsă era prostituția în capitală. Din cauza abuzurilor agenților fiscali și a dregătorilor de tot felul a rămas, după aceea, timp de peste o jumătate de veac, vorba: “se fură ca în vremea lui Caragea".
Cînd a plecat din țară, spre Apus, nu la Constantinopol, și înainte de încheierea termenului de șapte ani, pe cît îi fusese dată domnia, acest fanariot izbutise să-și realizeze visul: avea o avere imensă, pe care unii din contemporani o evaluează la 18 milioane de piaștri.” (2)
Năstrușnicele impozite fanariote
“Vă mai amintiți de impozitele fanariote? Pe hornuri, pe vite, pe lapte, pe unt? Ele n'ar fi fost încă prea grozave dacă s'ar fi perceput odată pentru totdeauna, așa cum se percep acum. Dar la fiecare schimbare de domn, la fiecare schimbare de perceptor, ele erau încasate din nou, astfel că un același impozit se plătea în cursul unui an de cinci, de șase și chiar de zece ori. Iar, în plus, erau impozite de bunul plac, variabile de la o zi la alta, pe care cronica nu le-a putut înregistra cu amănuntul deoarece variau, după fantezia celui ce le punea, după bunul plac al fiecărui mic satrap investit cu puțină autoritate. Dar impozitul în fete frumoase pentru haremul sultanului și impozitul în copii pentru oastea ienicerilor, cu ce ar putea fi asemuit astăzi?”
Igenioasele impozite occidentale
“Bunul plac fanariot vi se va părea poate o excepție. Totuși el era în nota timpului. Aproape în același timp, în Anglia, se percepeau impozite mari, de câte două sau trei feluri, pe tot ce ce mișca și pe tot ce nu mișcă. Tabloul pe care-l reproducem este foarte sugestiv. El arată o bună parte din bunurile supuse impozitelor în secolul al XVIII-lea, impozite pe care englezii le plăteau fără să crâcnească, iar atunci când nu puteau să le plătească făceau închisoare.
 |
| Impozite pe ferestre. păsări în colivii, dopuri de plută, flori artificiale... |
La un moment dat impozitul pe ferestre devenise atât de mare încât mulți proprietari au preferat să-și zidească ferestrele decât să fie ruinați de impozite. Și astăzi se mai văd în Anglia case vechi cu ferestrele zidite de teama impozitului abuziv, care era un impozit pus în ultimă analiză pe sănătatea oamenilor și pe lumina soarelui.
În Franța situația nu era mai bună. Impozitele indirecte, pe sare și pe vin, erau încasate de “fermierii generali", care cumpărau de la rege dreptul de a le percepe. Gabela, impozitul pe sare, era un impozit odios. Orice persoană peste vârsta de șapte ani, trebuia să cumpere anual cel puțin șapte livre de sare (în unele provincii) sau nouă livre în alte provincii. A nu cumpăra sarea prescrisă constituia un delict, chiar pentru un an în mizerie.
Și acest delict era urmărit cu toată, rigoarea. În Normandia de pildă, unde erau obligatorii nouă livre de sare de cap de locuitor, erau executați pentru vina de a nu fi cumpărat sare oameni care n'aveau nici cu ce să cumpere pâine. Mai mult: această sare trebuia folosită numai la masă. Dacă ea se servea pentru sărat carnea, de pildă, carnea era confiscată, iar delicventul era amendat cu o sumă de aproximativ 10.000 lei.
O armată de controlori fiscali, 50.000 oameni, avea dreptul de a pătrunde în orice casă, spre a inspecta sarea. În fiecare an erau închise vreo 30.000 persoane și erau condamnate la moarte alte 500, pentru vina de a fi făcut contrabandă cu sare.
Impozitul pe vin se întemeia pe aceleași principiu ca și impozitul pe sare. De la vie și până la consumator vinul era taxat de patruzeci de ori. Fiecare familie, oricare ar fi fost numărul membrilor săi, “avea dreptul” de a consuma patru butoaie de vin pe an.” (1)
Și statul se împrumută mereu…
Sumedenia de impozite plătite de onorabilii contribuabili de iei și de azi, nu au fost niciodată îndestulătoare pentru îndestularea conducătoriilor politici. Ca urmare sunt inițiate mereu reforme. O să vă dezvălui în exclusivitate cele două principii de bază cu ajutorul cărora s-au conceput întotdeauna aceste noi politici fiscale:
2.Camuflarea - într-un mod profesionist - cheltuielilor făcute pentru umplerea buzunarelor membrilor clasei politice.
De unde știu? Cum, de unde știu? Nu e nimic nou sub soarele României. Care a fost și care este și azi soluția salvatoare? Îndatorarea României, bineînțeles. Ceea ce nu reprezintă altceva decât colectarea de taxe de la generațiile următoare. Vă propun să citiți, în încheiere, un articol publicat acum un veac și ceva, în 1916, dar grozav de actual și astăzi:
“Nu trebuie să confundăm prea mult țara românească cu Statul Român. Pe cât de muncitoare și păstrătoare este Țara, pe atât de trândav și risipitor este Statul.
 |
România: – Moșulică, parcă ai mai întinerit, niciodată nu te-am văzut așa vioi... Ministrul de Finanțe: – Păi dacă-i sacul gol |
Bogăția Statului se întemeiază pe sărăcirea Țării. Ia gândiți-vă o clipă din ce venituri își scoate Statul avuția sa considerabilă. Statul exploatează fără milă pe contribuabili, mai ales pe bieții țărani, storcând din sudoarea frunţilor lor biruri peste biruri. Statul nu disprețuiește nici milioanele de lei pe care le încasează de la vinderea alcoolului, tutunului, din impozitul asupra cărţilor de joc sau din taxele puse asupra prostituției și a muncei silnice a ocnașilor. Din debitarea otrăvurilor și vițiilor celor mai primejdioase, din cele mai mizerabile nenorociri și ruşini sociale. Statul își îngrașă nesățioasa'i pungă fără fund.
Citește și: Fetele de la finanțe (umor de altădată)
Statul Român astăzi este, bogat, foarte-bogat, pe când la sate și'n orașe lumea este lipsită de strictul necesar al vieței. Ce'i mai grav este că Statul, în loc să purifice prin binefaceri originea suspectă a bogăției sale, se poartă ca unul din acei minori, feciori de bani gata, care asvârle banii pe ferestre, ducând o viață cu totul imorală. Statul cheltuiește milioanele strânse în felul arătat mai sus făcând lucrări inutile și de lux, îmbuibând parasitismul politicienilor, sporind până la exces funcționarismul, inventând sinecuri fantastice. Aproape nimic pentru îmbunătățirea traiului celor mulți și nevoiași, celor care'și dau și cenușa din vatră pentru a contribui la opulența și fastul său. Și Statul se împrumută mereu…” (3)
Surse:
(2) Constantin C. Giurescu – Istoria Bucureștilor din cele mai vechi timpuri pînă în zilele noastre – Editura pentru Literatură, București, 1966 (p. 110)
(3) articolul “Reflecții asupra împrumutului național” – semnat “Gheorghe Biciușcă” - publicat în revista “Furnica“ – numărul din 3 mai 1916
Postări
Niciun comentariu :
Trimiteți un comentariu