Alexandru Papană – primul mare ambasador al sportului românesc

Alexandru Papană - un as al aviației - campion mondial la bob

Paragrafe:

• Alexandru Papană - primii ani (între sport și carte)
• Alexandru Papană – campionul mondial
• Alexandru Papană – un as al aviației
• România  - Campioană Mondială la bob

 

“Pământul românesc a trimis în lume, ca ambasador extraordinar, pe George Enescu și cu arcușul lui a câștigat inimile tuturor iubitorilor de artă. Oameni care o viață întreagă n'au știut unde se află România, care nici n'au avut curiozitatea s'o caute pe hartă, au aflat că există și că avem bogății sufletești ce pot culmina într'un geniu ca Enescu. Pământul acesta a trimis apoi în lume pe Nicolae Titulescu, și cu el a câștigat inimile diplomaților și al bărbaților de stat. România a fost și mai bine cunoscută și stimată ca factor de propășire pe continentul european. Dar dincolo de diplomați, de oamenii de stat și de artiști, mai există mulțimea cea mare. În ochii ei cine ne reprezintă? Ani de zile această ambasadă a fost liberă. Astăzi, ea este ocupată, cu deosebită strălucire, de al treilea mare ambasador internațional al pământului românesc, căpitanul Papană. Numele lui, legat de splendide fapte de vitejie sportivă a fixat România în mintea sportivilor de pretutindeni, și mai ales din America. Marile servicii pe care le-a adus astfel țării lui nu pot fi trecute cu vederea.” 

 

Acestea sunt primele rânduri ale unui articol publicat în anul 1937 de revista “Ilustrațiunea Română” (numărul din 2 iunie), articol dedicat primului mare ambasador al sportului românesc: Alexandru Papană. Veți crede poate că aprecierile reporterului interbelic sunt ușor exagerate. O să vă contrazic citându-l în continuare pe marele istoric Nicolae Iorga: “E sigur că propagandistul cel mai mare pe care-l avem în momentul de față e locotenentul Papană. Acest îndrăzneț ostaș nu scrie cărți și nu ține discursuri, nu se prezintă în adunări internaționale... Dar el e stăpânul indiscutabil, cu neputință de a fi bătut, al mașinei cu care zboară." (“Neamul Românesc” - decembrie 1936) 

 

Sperând că v-am stârnit curiozitatea, voi încerca în cele ce urmează să rezum biografia marelui nostru polisportiv: campion mondial la bob, campion național la automobilism, campion național de aviație și campion al celor două Americi la acrobație aeriană.

Citește mai mult... »

Nicolae Vaschide - povestea unui român genial

Nicolae Vaschide – povestea tragică a unui tânăr savant român

Paragrafe:

• Nicolae Vaschide - anii de școală
• Nicolae Vaschide - evenimentul care i-a schimbat destinul
• Nicolae Vaschide - cariera pariziană

“Moartea lui Vaschide a produs o mare impresie și o surpriză dureroasă. Se știe cum acest tânăr savant a urcat treptele cele mai înalte ale culturei, ajungând director de laborator de psihologie patologică al Școalei de Haute-Études (azilul de Villejuif) (notă: Nicolae Vaschide a fost Director adjunct al Laboratorului de psihologie patologică de la Ecole des Hautes-Etudes din Villejuif) prin munca sa proprie. Disparițiunea sa în vârstă de 33 ani lasă un gol în lumea savantă. Pentru România pierderea e mare – dar mulți din cei din țară nu știu nimic, nici de savanții sau scriitorii săi – nici de artiștii care duc numele țărei în zări depărtate – prin gloria lor. La înmormântarea lui Vaschide s’a putut vedea cât știa străinătatea să aducă ultimele omagii unui om de valoare. Toată lumea artistică, savantă, elita cea mai aleasă din Paris, a venit la Capela Română – apoi la cimitirul Montparnasse - să conducă la ultimul locaș pe tânărul savant (...).” (1) 

Nicolae Vaschide și scrierile sale

Acest fragment dintr-un articol publicat de ziarul Adevērul în numărul din 8 octombrie 1907 este cel care mi-a stârnit curiozitatea și m-a motivat să încerc să recompun, măcar în parte, biografia acestui savant român genial: 

Nicolae Vaschide (n. 1874 – d. 1907) a fost un important psiholog și psihiatru român, un cercetător care a adus o contribuție prețioasă în domeniul psihologiei experimentale. Este de menționat că lucrările și studiile sale sunt tipărite și azi, la mai bine de un secol de la prima lor publicare.

 

Citește mai mult... »

Povestea românului care a doborât un Zeppelin

În vara anului 1916, Primul Război Mondial era în plină desfășurare. După doi ani de neutralitate, România a intrat în război de partea Antantei în 27 august 1916. Forțele austro-ungare nu au întârziat să riposteze. Încă din prima noapte de război un Zeppelin – ultima minune tehnică a vremii – survola și bombarda Bucureștiul: 

 

 

“Astă-noapte, pe la orele 1:30, clopotele Mitropoliei au început să sune alarma. Rând pe rând li s’au asociat clopotele tuturor bisericilor Capitalei. Totodată gardiștii fluierau prelung. (...) Un Zeppelin, însoțit se pare și de un aeroplan, a apărut asupra Capitalei noastre. El venea din direcțiunea Dunărei. Dușmanul fu întâmpinat de o canonadă extraordinară; din capul locului s’a putut constata că suntem excelent pregătiți. Lovituri de tun, de mitraliere, de puști, etc. au întâmpinat din primul moment oaspetele nostru.” (“Adevărul” - numărul din 27 august 1916)

Acest prim atac nu s-a soldat cu distrugeri însemnate și nici cu victime. Putem afirma însă că acest prim atac aerian asupra capitalei a avut un “uriaș succes de public”: numeroși bucureșteni s-au instalat confortabil pe acoperișurile caselor pentru a privi zborul Zeppelinului imediat după ce clopotele bisericilor au alarmat populația. Atacurile aeriene s-au repetat în nopțile care au urmat. Au apărut și primele victime. Ziarul “Adevărul” consemna în numărul din 14 septembrie 1916: 

 

Traseul urmat de Zeppelin în noaptea 
de 26 spre 27 septembrie 1916

 

“Zeppelinul și-a făcut din nou apariția astă noapte după ora 12 și după ce a planat câtva timp deasupra Capitalei aruncând câteva bombe s’a îndepărtat în urma tirului artileriei și mitralierelor noastre. Cinci copii au căzut victime acestui atac și câteva case au fost avariate.”

Citește mai mult... »

Povestea primelor românce aviator-militar

Cu ocazia manevrelor regale de la Galați din toamna anului 1938 au fost concentrate pentru întâia oară femei aviator în aviația militară română. Revista “Ilustrațiunea Română” – în numărul din 25 ianuarie 1939 – consemna evenimentul:

 

De la stânga la dreapta:
Nadia Russo, Marina Stirbey și Irina Burnaia

 

Primele femei aviator din armata română

 

“Pentru prima oară, la manevrele regale din toamna trecută, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredințându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu un deosebit succes. Conform noii legi, pentru mobilizarea femeilor în caz de război, d-nele Marina Știrbey, Irina Burnaia, Marioara Drăgescu, Virginia Duțescu și Nadia Russo au fost concentrate, odată cu camarazii lor, bărbați.”

 

După ce a zburat în timpul acestor manevre militare cu un avion de transport, echipat sanitar, prințesa Marina Știrbey – cea care în anul 1935 zburase singură la bord pe ruta București – Stockholm, devenind astfel primul român ce a survolat în condiții de ceață deasă Marea Baltică - a avut inițiativa de a fi creată o escadrilă sanitară militară, încadrată în exclusivitate cu personal navigant feminin. Memoriul înaintat de ea a fost aprobat de Subsecretariatul de Stat al Aerului din România și, în 25 iunie 1940, a luat ființă celebra “Escadrila Albă” (numită astfel pentru că avioanele escadrilei au fost inițial vopsite în alb, având însemnele “Crucii Roșii”) care a avut ca prime titulare pe aviatoarele Marioara Drăgescu, Nadia Russo și Virginia Thomas.

 

Să continuăm însă cu relatarea de la manevrele regale din anul 1938, publicată de revista “Ilustrațiunea Română”:

Citește mai mult... »

La moartea Reginei Maria (fotoreportaj interbelic)

Au trecut mai mult de opt decenii de la funeraliile organizate în țară la moartea Reginei a României. Întreaga țară a fost cuprinsă în vara anului 1938 de o emoție puternică, emoție pe care cu greu am putea să o reconstituim astăzi. O să încerc totuși, ajutat de cronicile apărute în presa vremii. Nu înainte de a face câteva precizări cu privire la ultimii ani de viață ai Reginei Maria. 

 

 

Citește mai mult... »

Un uriaș pe străzile Bucureștiului

Despre Gogea Mitu – uriașul care făcea senzație în Europa în anii '30 - s-au scris destul de multe. Unele din cele scrise sunt adevăruri, dar au fost mediatizate și multe legende. Gogea Mitu (pe numele adevărat Gogu Ștefănescu – Dumitru Goagă conform altor surse) s-a născut la Mârșani, în județul Dolj, în 14 iulie 1914, fiind primul din cei 11 copii ai familiei. 

 

Gogea Mitu dând mâna cu un călăreț la Șosea (stânga)
Uriașul Gogea Mitu alături de Piticul de la Moși (dreapta)

 

Citește mai mult... »

Povestea vieții lui Emil Gârleanu (de vorbă cu d-na Marilena Gârleanu)

Emil Gârleanu s-a născut la Iași, în 5 ianuarie 1878. Tatăl lui a fost locotenent colonelul Emanoil Gârleanu, iar mama, Pulheria, născută Antipa, era de origine greacă. Viitorul scriitor și-a început studiile la Școala primară nr. 2 din Iași (din Sărărie); mai apoi, după absolvirea primelor 3 clase de liceu, a intrat în calitate de militar la Școala militară din Iași, unde a terminat liceul. După aceea a plecat la București și a urmat cursurile Școalei militare de infanterie din Dealul Spirei, până în anul 1900, când a fost înaintat la gradul de sublocotenent activ. Doi ani mai târziu, Emil Gârleanu a cunoscut-o pe Marilena Voinescu, viitoarea lui soție.

Povestea vieții scriitorului, începând din acest moment, a fost evocată de d-na Marilena Gârleanu într-un interviu acordat revistei “Universul Literar”, publicat în numărul din 19 noiembrie 1938 (la 25 de ani după moartea scriitorului):

“(…) Văduva lui Emilgar, Emilgarina cum o semnează scriitorul pe o carte poștală trimisă socrului său, păstrează în suflet chipul frumos al ilustrului său soț și în sertare manuscrise multe, fotografii, scrisori, articole scrise de el și despre el, pe care le scoate cu mâini pioase, să mi le arate. E tristă. Tristețea ei începe din clipa când boala nemiloasă i-a răpit pe cel ce i-a fost drag, pe când dânsa nu avea decât treizeci de ani, și alte necazuri au venit s'o cuibărească adânc în străfundul ochilor blânzi care privesc parcă mai mult în adâncul amintirii decât înaintea lor. Glasul cald rostește rar cuvinte de aducere aminte și chipul scriitorului atât de timpuriu plecat dintre noi se desprinde din ce în ce mai conturat, din ce în ce mai viu”.

Citește mai mult... »

Locuri de petrecere de altădată

Primul articol din ciclul ‹‹Bunicii Bucureștiului››, prin poveștile spuse de Moș Iancu, din strada Sinagogii, ne-a purtat în vremurile lui Mihai Vodă Sturdza și ale lui Cuza Vodă. Tot Moș Iancu ne-a dat câteva sfaturi prețioase “pentru a ajunge la adânci bătrânețe”. “Bunicul Bucureștilor”, descoperit de d. Al. Donescu, primarul general al Capitalei, sfătosul Moș Toma, din prelungirea Griviței, s'a dovedit și el, la cei 109 ani ai lui, o comoară de amintiri. Nu mai puțin interesante sunt poveștile spuse reporterului "Realității Ilustrate" de Nae Rădulescu – un alt moșneag din cetatea lui Bucur - despre distracțiile bucureștenilor de altădată.

 

Citește mai mult... »

Dem I. Dobrescu: Drumul de la giubeaua orientală la Micul Paris

Deși scandalurile de corupție în care erau implicate autoritățile locale erau mereu prezente pe prima pagină a jurnalelor interbelice, s-a întâmplat uneori ca orașele noastre să fie conduse în România de ieri și de primari vizionari. Un astfel de “conducător de urbe” a fost Dem I. Dobrescu – primar al Capitalei între anii 1924 și 1934.

 

 

Dem I. Dobrescu (nume complet Demetru Ion Dobrescu) a fost primarul care a reușit să preschimbe într-un timp record fața Bucureștiului și să transforme insalubra capitală a României în ceea ce românii numeau cu mândrie “Micul Paris”. Veți vedea însă - la finalul articolului - că nici măcar un astfel de primar nu a reușit să învingă “sistemul” și că “meritocrația” nu a fost nici atunci – la fel cum nu este nici astăzi - o caracteristică a societății noastre.

 

Citește mai mult... »

Povestea reînhumării lui Constantin Vodă Brâncoveanu

“Facă Dumnezeu ce-a vrea!

Chiar pe toți de ne-ți tăia,

Nu mă las de legea mea!”

“Vreme de douăzeci și cinci de ani cârmuise Țara Românească Domnul Constantin Brâncoveanu, și se arătase vrednic de domnie: drept, pios și bun cunoscător al trebilor țării, atât a celor dinăuntru cât și a celor din afară. Vreme de douăzeci și cinci de ani știuse el prin buna înțelegere a timpului său și prin marea lui înțelepciune să strecoare țara prin primejdiile de tot felul care o pândeau, și mai ales prin primejdia aceea de a fi înghițită. Dar tocmai această purtare a sa, căreia putem să-i zicem mântuitoare de țară, credem noi că l-a făcut să ajungă la sfârșitul lungii sale domnii pradă a iataganului turcesc.” (1) 

Povestea martiriului domnitorului – omorât de turci împreună cu toți fii lui – este una dintre cele mai emoționante din întreaga noastră istorie. Tocmai de aceea, concluziile cercetările arheologice desfășurate în luna decembrie a anului 1932, care atestau în mod cert că osemintele lui Constantin Brâncoveanu au fost înmormântate în taină într-un colț al Bisericii Sf. Gheorghe Nou din București, au provocat o vie emoție printre români. Până atunci exista convingerea că osemintele Domnitorului ar fi fost aruncate după execuția de la Constatinopol în apele mării Marmara: “E încă doar în amintirea tuturor frământarea ce a cuprins toate straturile societății prin descoperirea osemintelor marelui martir Constantin Brâncoveanu, în cripta bisericii Sf. Gheorghe. Cu ocazia unor săpături ce se făceau, s'a dat peste o lespede veche, care ascundea un mormânt. Procedându-se la ridicarea pietrei, s’a dat peste un coșciug ce conținea înfășurate într’o stofă de preț, din care mai rămăseseră bucăți. Controversele iscate de această descoperire erau din ce în ce mai interesante. Cu cât se înainta în examinarea osemintelor și a postavului găsit, cu atât se preciza mai evident că cel care odihnea în cripta bisericii Sf. Gheorghe era domnitorul Constantin Brâncoveanu, ucis mișelește de către turci.” (2)

Un an mai târziu, în 21 mai 1934, Biserica Ortodoxă Română a ținut să reînhumeze cu mare cinste rămășițele celui ce a fost martirul Brâncoveanu.

Citește mai mult... »

Jacques M. Elias - un rar exemplu de generozitate

Auzim adeseori vorbindu-se despre Spitalul Elias din București – una dintre instituțiile medicale de elită ale României și totodată un centru academic în care se desfășoară o activitate prodigioasă de cercetare și învățământ în domeniul medical. Din păcate, nu foarte des este pomenit cel care a făcut posibilă nașterea acestui spital.

 

Industriașul, bancherul și moșierul Jacques Menachem Elias este filantropul care și-a lăsat prin testament întreaga avere – evaluată în anul morții sale, 1923, la 1 miliard de lei – Academiei Române. Donația a fost făcută în scopul “promovării culturii din România, alinării boalelor săracilor noștri, încurajării elementelor valoroase, sprijinirii cauzelor nobile și aceasta fără deosebire de origine, pentru toți cei care merită să fie ajutați”. Să vedem în cele ce urmează cine a fost Jacques Menachem Elias:

Jacques M. Elias (stânga) 
Casa din strada Corabiei nr. 2 (ulterior Clemenceau)
în care  a locuit fondatorul spitalului Elias  (dreapta)

Jacques Menachem Elias s-a născut într-o familie de origine evreiască din București, în anul 1844. A fost unul dintre cei mai importanți oameni de afaceri ai României la începutul secolului al XX-lea: proprietar al Fabricii de zahăr din Sascut, președinte al Băncii Generale Române, unul dintre cei mai importanți moșieri ai vremii, proprietar a două mine de mercur în Dalmația, patronul hotelurilor Patria și Continental din București, deținător de acțiuni în valoare de multe milioane de lei emise de bursele din New York, Bruxelles, Londra, Praga, Belgrad, Viena, Berlin etc. Jacques Menachem Elias a fost caracterizat de către Nicolae Iorga ca fiind “un mare exemplu de generozitate umană”. 

 

Dar iată cum a fost evocată viața și personalitatea industriașului Elias într-un articol semnat Alex. F. Mihail, publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în anul 1936:

Citește mai mult... »

De vorbă cu doamna Elena Coșbuc (despre bucuriile și dramele din viața poetului)

De ieri și de azi își continuă demersul de a readuce în atenția cititorilor ciclul de articole dedicat “convorbirilor cu soțiile unor mari scriitori români”, publicat de revista “Universul Literar” în anul 1938. Justificarea acestui demers “de azi” este aceiași cu cea menționată „ieri” de scriitorul Radu A. Sterescu, autorul articolului “De vorbă cu d-na Elena Coșbuc”, publicat la trei decenii după moartea lui George Coșbuc („Universul Literar”, numărul din 26 noiembrie 1938): “este o fericire să putem afla de la ființa cea mai apropiată amănunte asupra vieții unuia din cei mai reprezentativi poeți ai sufletului românesc.”

Citește aici: De vorbă cu d-na Marilena Gârleanu

CASA DIN CALEA PLEVNEI NR. 40

“Calea Plevnei 40. O casă bătrânească, așezată, clădită parcă din liniște și bunătate. Gard înalt de fier. Deschid sfios poarta care scârțâie prelung. Mă opresc în fața unei uși imense. Sun. Mă întâmpină o doamnă cu argint mult în păr, vioaie și binevoitoare. După ce îi explic scopul vizitei îmi spune că e sora doamnei Coșbuc și că soția poetului e gata să-mi dea orice deslușire i-aș cere. Mă impresionează dintru început zâmbetul primitor al ardeleanului cu suflet și casă deschise pentru oaspeți. Sui câteva trepte. La o masă, în mijlocul salonului, doamna Coșbuc și încă o doamnă cu păr coliliu - aflu mai apoi că se numește doamna Tilici - lucrează la ciorapi.

- Sunt ciorapi de lână pentru societatea „Principele Mircea" - mă lămurește stânjenită din lucru doamna Coșbuc.

Îmi fixez privirea asupra unui tablou de pe peretele din stânga. O figură tânără , energică, inteligentă.

- Puiul mamei, șoptește soția poetului. L-am pierdut când avea numai douăzeci de ani și șaisprezece zile. A murit într'un accident de automobil. De focul lui s'a prăpădit bădica. (notă: fiul scriitorului, Alexandru Coșbuc, a murit în 26 august 1915, într-un accident de automobil)

Sora doamnei Coșbuc, cu ochii strălucind în lacrimi, îmi spune că Alexandru era un copil excepțional. Știa englezește, franțuzește, nemțește și italienește. Îi prindea mâna la orice. Odată, îmi spune dânsa, a făcut dintr'o cutie de Frank-cafea un aparat de fotografiat. A scos niște lentile de la un binoclu, a mai meșterit ce-a meșterit și a făcut aparatul. Scotea cu el fotografii mai acătării decât camarazii lui cu cele mai scumpe aparate.

- Când era mic, reia firul doamna Coșbuc, îi plăcea să șadă lângă bădica și să scrie.

- Tată iagă - spunea el - să-mi faci și mie un birou lângă tine, să fac poezii ca să rămâie pentru nevasta și copiii mei.

Și iarăși o lacrimă alunecă din ochii în care chipul copilului a rămas pe veci întipărit.

- Când era de vreo zece ani, aflându-ne în casa bunicii lui din strada Pythagora, și fiind ea bolnavă, i-a făcut „o poezie" din care mai țiu minte această strofă:

Mamă mare dragă,

Vezi de te fă bine.

E frumos afară,

Primăvara vine.

Camera unde lucra „puiul mamei" a rămas așa cum a lăsat-o el. Când șterge praful servitoarea, supravegheată de d-na Coșbuc, nu mișcă nici un obiect de la locul său. În fund în dreapta patul lui, în stânga un paravan după care își făcea de joacă cu prietenii, de o parte și de alta biblioteci cu cărți multe, note muzicale, o vioară, o minunată sculptură lucrată de el, toate neclintite din loc de acum douăzeci și mai bine de ani. Pe masă o candelă arde de atunci într'una.

Alexandru, George și Elena Coșbuc

Mama și mătușa se desprind cu greu din camera în care plutește amintirea copilului iubit. Trecem într'o încăpere mare din stânga salonului. În colțul din fund dreapta, cum intri din salon, e biroul la care lucra Coșbuc. Mic, ai zice un birou de femeie. În stânga un bust al lui Dante iar în dreapta ediții diferite ale Divinei Comedii, Biblia. Psalmii. Prin sertare, manuscrise de-ale poetului, adunate și clasate cu grijă de d-na Coșbuc, fotografii, scrisori, notițe. Toate cărțile citite de Coșbuc au paginile acoperite pe margini de însemnări cu literă măruntă, cu creionul. Pretutindeni sublinieri cu creion roșu, albastru și negru și acolo unde pagina era neîncăpătoare, foi de hârtie pe care și-a făcut adnotări.”

Citește mai mult... »

De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu

„Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar” – consemna scriitorul Radu A. Sterescu, autorul ciclului de articole dedicat interviurilor cu soțiile marilor noștri scriitori, publicat de revista “Universul Literar” în anul 1938. 

Gib Mihăescu (n. 23 aprilie 1894 – d. 19 octombrie 1935), pe numele său adevărat, Gheorghe Mihăilescu, a fost unul dintre cel mai importanți scriitori români din perioada interbelică. În doar 7 ani, între 1928 și 1935, Gib Mihăescu a publicat piesa de teatru Pavilionul cu umbre (1928), nuvelele Grandiflora (1928), Vedenia (1929), Visul (1935) și romanele Brațul Andromedei (1930), Rusoaica (1933), Femeia de ciocolată (1933), Zilele și nopțile unui student întârziat (1934) și Donna Alba (1935). Gib Mihăescu a trăit doar 41 de ani, scriitorul fiind răpus de boală în anul 1935. 

Pentru că “este o fericire să putem afla de la ființa cea mai apropiată amănunte asupra vieții unuia din cei mai reprezentativi scriitori”, vă invit să citiți câteva amintiri despre Gib Mihăescu ale unor apropiați ai scriitorului, precum și interviul acordat de d-na Elena Gib Mihăescu, consemnate în articolul “De vorbă cu doamna Elena Gib Mihăescu”, publicat în revista “Universul Literar”, numărul din 17 decembrie 1938: 

„Cum mi-ar fi putut trece prin minte în primul an de facultate, când veneam să-i fac galerie la „Pavilionul cu umbre", că peste câțiva ani mă voi strădui să deslușesc din amintirile văduvei chipul său luminos? Visam atunci pentru cândva, mai târziu, o apropiere de el, ca de un sfătuitor în ale scrisului, în ale vieții. Îl știam bun, înțelegător, prieten cu oricine i-ar fi solicitat prietenia și eram sigur că nu voi bate zadarnic la ușa lui. Dar n'a fost să fie așa. Legi neînțelese ale firii l-au smuls dintre noi fără de veste. Singură, o soție iubitoare șterge cu mâini tremurânde praful uitării care zadarnic încearcă să se așeze și două fiice duc mai departe mândria numelui lui: Mira Gib Mihăescu și Ionica Gib Mihăescu. 

Cea mai mică, abia de putea rosti câteva cuvinte când sufletul tatălui ei și-a luat zborul spre stelele pe care le urmărea, în fiecare noapte senină, cu telescopul, astăzi părăsit într'un ungher. Poate acum va deslega tainele tăriilor albastre pe care de atâtea ori le-a cercetat, obosit şi îndurerat după ce se pogorâse în scrutare a sufletului omenesc. Adâncimile întunecoase ale oceanului sufletesc și înălțimile luminoase ale cerului l-au pasionat deopotrivă. Întru străbaterea celor dintâi s'a străduit ca scriitor și a reușit să le înfățișeze în cărțile lui de pe acum clasice. Pentru pătrunderea tainelor înaltului visa înfăptuiri noi și multe nopți a stat de veghe făcând calcule misterioase deasupra hărților cerului, cu nesecată râvnă.” 

GIB MIHĂESCU ÎN AMINTIRI 

„Am regăsit chipul blând al lui Gib în ochii îndurerați ai soției lui, în glasul ei reținut, în cele două vlăstare fragede care poartă în suflet tristeți prea timpurii. Și l-am revăzut iarăși la apariția neașteptată a surorii devotate, Theodorina. În părul celei care i-a ținut loc de mamă, multe fire argintii s'au ivit de la moartea fratelui drag. Soția și sora au evocat înainte-mi figura lui Gib și eu am notat tot ce mi-au spus. 

Mira și Ionica - fetele scriitorului (stânga)
Gib Mihăescu (centru)
D-na Elena Gib Mihăescu (dreapta)

Nu sunt lucruri inedite, pentru că Gib. Mihăescu a avut prieteni buni și mulți, dintre aceia care mânuiesc condeiul cu măiestrie. L-au cunoscut și au știut să-l prezinte cititorilor lor în adevărata lumină a marelui său talent și a caracterului său admirabil. Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, N. Crevedia au scris despre el cu nestăpânită durere, ca prieteni şi camarazi de redacție. Mai mult decât au spus ei cu greu se poate spune iar mai frumos decât au făcut-o nu îndrăsnesc să cred că aș putea vreodată scrie. Rostul acestei pagini este, de astă dată mai mult, de a strânge laolaltă amintirile celor mai apropiați scriitorului spre a folosi cândva cercetătorului literar.” 

Citește mai mult... »

Din Bucureștii dispăruți: Palatul Sturdza

În perioada interbelică, cele mai importante clădiri din Piața Victoriei, “socotită mai mult început de Șosea decât sfârșit de Calea Victoriei”, erau Palatul Funcționarilor Publici, Palatul Ministerul de Externe (găzduit de fosta casă-palat a prințului Grigore Sturdza, cunoscut mai mult datorită poreclei sale: “Beizadea-Vițel”) și Muzeul Zoologic (astăzi „Muzeul Național de Istorie Naturală Grigore Antipa”).  

 

 

 

Palatul Ministerului de Externe – cunoscut de bucureșteni și sub numele de “Palatul Sturdza de la Capul podului”- a fost construit de prințul Grigore M. Sturdza între anii 1897 și 1901 și a stârnit încă de la început senzație “atât prin dimensiunile lui cât și prin exteriorul ce-i drept cam încărcat, dar care resfrângea ceva din originalitatea proprietarului”. (1)

Citește mai mult... »

POVESTEA CONCURSULUI "MISS ROMÂNIA" - 1929 (4 - marea finală)

Citiți AICI  prima parte a articolului

După finalizarea concursurilor județene – un adevărat triumf al organizatorilor - a venit și ziua de 17 martie 1929 – ziua marii finale. În concurs au intrat 100 de concurente: cele 70 de câștigătoare județene și alte 30 d-șoare alese dintre frumusețile clasate pe locurile doi și trei. Juriul, sub patronajul  d-lui Alexandru Vaida Voevod (ministru de interne, fost și viitor prim ministru al României), a avut următoarea componența: preşedinte  dl. prof. Tzigara Samurcaş, membrii: d-na Alex. Cantacuzino, d-na Maria Giurgea, dl. Al Mavrodi, dl. Liviu Rebreanu, dl. lon Steriadi, dl. Frederic Stork, dl. N. Batzaria şi dr. G. Graur. Locul desfășurării concursului: Palatul Cultural (Salonul Oficial), de pe Șoseaua Kiseleff.

Mulțimea de pe străzile Capitalei  
în ziua concursului Miss România 1929

Citește mai mult... »

Irina Burnaia - “Regina văzduhului”

O știre de pe prima pagină a gazetelor publicate în toamna anului 1933 anunța că: “La sfârșitul lunei trecute opt elevi aviatori și-au căpătat brevetul de pilot. Printre aceștia era și o femeie: d-ra avocat Irina Burnaia care, deși n'are decât 23 de ani, e licențiată în drept și absolventă a școalei de aviație a d-nei loana Cantacuzino. Domnișoara Burnaia e a doua aviatoare din țara noastră și și-a luat brevetul îndemnată numai de atracția sportivă pe care o exercită aviația asupra ei. Noua aviatoare e originară din Teleorman și a urmat școala de pilotaj cu dl. lt. Abeles, directorul școalei. Ea intenționează să-și cumpere acum un avion, spre a putea practica sportul favorit.” (știre publicată în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 9 noiembrie 1933).

Irina Burnaia pe coperta revistei

"Realitatea Ilustrată" - 9 noiembrie 1933

Eroina acestei știri, Irina Burnaia (pe numele adevărat Irina Cioc, pseudonimul Burnaia fiind împrumutat de la râul care străbate satul său natal) a fost una dintre celebrele femei-aviator ale României. 

 

Citește mai mult... »

Spiru C. Haret: "Cum arată astăzi şcoala, va arăta mâine ţara"

Motto:

Când pe umerii tăi apasă o grea răspundere

trebuie să muncești mai mult decât poți.

(Spiru C. Haret)

Spiru C. Haret (n. 15 februarie 1851, Iași – d. 17 decembrie 1912, București) a primul român doctor în matematici (titlu dobândit la Paris în anul 1878), profesor al Universității din București, al Școlii de artilerie și geniu și al Școlii de poduri și șosele. 

 

Spiru C. Haret a rămas în memoria neamului românesc datorită importantelor sale merite în organizarea învățământului modern românesc (a fost Ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice în trei mandate: 1897-1899, 1902-1904, 1907-1910). Spiru Haret a inițiat două legi de cea mai mare însemnătate: Legea învățământului secundar și superior (1898) și Legea învățământului profesional. Dintre realizările sale menționez construirea unui număr de 2.343 de școli (dintre care 1.980 în timpul în care a fost ministru), înființarea primelor grădinițe școlare, acordarea de cărți gratuite pentru copiii săraci, înființarea primelor cantine școlare, a școlilor pentru adulți, editarea revistei de cultură pentru popor „Albina". Spiru C. Haret a fost membru titular al Academiei Române.

„Credem însă că cel mai frumos omagiu adus memoriei lui Haret nu este admirația, ci cunoașterea operei sale, a imensei sale opere, pe care îndrăsnim să afirmăm că puțini o apreciază așa acum se cuvine. Cunoscându-i opera și înlesnind și altora s'o cunoască înălțăm cel mai trainic monument. Căci dacă marmura albă, fericit simbol al unei cristaline purității de caracter, nemurește imaginea fizică a ilustrului gânditor, amintirea sufletului lui trebuie păstrată mai albă și mai întreagă în adâncul conștiinței publice. Chipul lui prezent astfel în fiece clipă, va putea fi permanent imbold la acțiune rodnică și sentimente înalte. Haret a fost cea mai aleasă întrupare a virtuților neamului său. Și astăzi, când forțele spirituale ale întregului neam trebuiesc mobilizate, toate marile energii ale trecutului să fie luate de pildă.” Așa justifica scriitorul Radu A. Sterescu scrierea articolului “De vorbă cu d-na Ana Spiru Haret”, publicat în numărul din 14 ianuarie 1939 al revistei “Universul Literar”:

Citește mai mult... »

Alex Costică - "românul teribil" (o altă scrisoare pierdută)

CINE A CUNOSCUT PE BOXERUL COSTICĂ ALEX SUPRANUMIT „ROMÂNUL TERIBIL" Şl „LOVITURA DE FIER", CANDIDAT LA CAMPIONATUL MONDIAL?

UN SENZAȚIONAL REPORTAJ CU PRIVIRE LA SPORTUL ROMÂNESC ANTEBELIC

Voi încerca în acest articol să recompun, în parte, portretul unuia dintre primii (poate chiar primul) boxeri profesioniști proveniți din România. Numele lui: Costică Alexandrescu (n. 30 nov. 1894 cf. boxstat.co, alias Alex Costică sau Johnny Alex). Primul meci: în 12 ianuarie 1913 pe arena orașului Neuilly-sur-Seine, când la învins prin KO pe francezul Henri Decoin. Cariera lui de profesionist s-a întins până în anul 1924. Boxerul român Alex Costică a boxat în meciuri organizate în Franța (Cirque de Paris, Élysée Montmartre și Wonderland din Paris), Anglia (The Ring, Blackfriars Road, Southwark, West London Stadium, Liverpool Stadium, Pudsey Street - Liverpool), Statele Unite ale Americii (Olympia A.C. - Philadelphia, Marlborough Driving Club, Marlborough, Auditorium - Milwaukee), Canada (Canadian A.C. - Montreal, Halifax) și Australia (cu celebrul Les Darcy – alias The Maitland Wonder, campionul Australiei la categoria grea, în 13 mai 1916, pe Sydney Stadium, meci care a contat pentru câștigarea titlului mondial – confruntare pierdută din păcate de compatriotul nostru, din cauza unei accidentări).

Demn de menționat este că în România, până în anul 1916, boxul era prezent doar sub formă unor demonstraţii sau a unor meciuri organizate în circuri (Circul Sidoli de exemplu) sau în restaurante. Prima prezență oficială a pugiliștilor români la o competiţie internaţională a avut loc în anul 1919, la "Jocurile Interaliate de la Paris" (au participat la competiție patru pugilişti: Virgil Saivan, Jean Terzieff, Jean Simion și Mihail Condrus). Primul organism de conducere a activităţii pugilistice din ţara noastră - Comisia centrală de box - a fost înființat în 21 iunie 1921, în cadrul Federaţiei Societăţilor Sportive din România (F.S.S.R.). Tocmai de aceea probabil, nu găsim informații despre pugilistul de origine română decât pe câteva siteuri de specialitate de pe alte continente (de ex. boxrec.com, boxstat.co sau 234fight.com).

Interesantă este și povestea redescoperirii informațiilor despre pugilistul român Alex Costică: acesta a trimis în anul 1916 o scrisoare către de redacția al ziarelor „Adevĕrul" și „Dimineața". Scrisoarea semnată Alexandrescu Boxer a pornit din San Francisco în 19 iunie 1916 și a ajuns la București în 30 iulie 1916. Din păcate – datorită evenimentelor care se precipitau și care aveau să ducă la intrarea României în război - scrisoarea a rămas într-un sertar din redacției până în anul 1939, când a fost redescoperită de redactorul “S. A.” al revistei “Realitatea ilustrată" și publicată în numărul din 16 mai 1939:

“S’o luăm metodic cu povestirea noastră. Faptele se petrec în 1916, chiar în ajunul intrării României în război, după cum se va vedea din amănuntele de mai jos.

Citește mai mult... »

Cu Ionel Teodoreanu despre „La Medeleni” (interviu interbelic)

“D-l Ionel Teodoreanu este unul dintre cei mai remarcabili scriitori a generației noi. D-sa a cucerit un loc de seamă în literatura zilei, prin poemele în proză de o rară bogăție în imagini care au apărut în Însemnări literare și în Viața Românească.” – consemna revista ”Ilustrația Săptămânală”, în numărul publicat în 15 decembrie 1923. Să precizăm că Ionel Teodoreanu (nume complet Ioan-Hipolit Teodoreanu, n. 6 ianuarie 1897 - d. 3 februarie 1954) avea în acel an doar 26 de ani și că marele său succes, ciclul de romane care alcătuiesc celebra trilogie “La Medeleni”, nu fusese încă publicat.

Începând din 1924, Ionel Teodoreanu a început să publice succesiv în revista “Viața românească”, până în anul 1928, fragmente din cele trei volume ce compun „ciclul Medelenilor”. Trilogia include romanele: Hotarul nestatornic (publicat în 1925), Drumuri (publicat în 1926) și Între vânturi (publicat în 1927). Ciclul de romane „La Medeleni” a avut un succes de public și de librărie neatins până atunci de nici un scriitor român. 

 

Citește mai mult... »

Confesiunile Elenei Doamna - soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza

Elena Cuza (născută Rosetti, în 17 iunie 1825), soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza – cunoscută și ca Elena Doamna – a fost o femeie timidă, retrasă, lipsită de încredere în forțele sale. Avea o fire total deosebită de cea a energicului și nestatornicului ei soț. Dubla alegere a lui Cuza din ianuarie 1859 a venit ca o surpriză pentru ambii soți.

În pofida tuturor infidelităților, Doamna Elena Cuza i-a fost alături domnitorului până la moarte, atât în timpul domniei cât și în perioada dureroasă a exilului. Mai mult decât atât, deși nu a avut copii, Elena Doamna a înfiat și crescut ca o mamă adevărată pe cei doi fii – Alexandru Ioan și Dimitrie - avuți de Cuza cu Elena Maria Catargiu-Obrenovici. 

Doamna Elena și Alexandru Ioan Cuza

În primăvara anului 1909, Vespasian I. Pella, colaborator al ziarului conservator-democrat “Opinia”, aflat în vizită la Piatra Neamț, a întâlnit-o pe Doamna Elena Cuza și i-a ascultat confesiunile. Era cu câteva luni înainte de moartea acesteia, în 2 aprilie 1909. Amintirile Elenei Cuza au fost consemnate în articolul “Convorbire cu Elena Doamna” – publicat în ziarul “Opinia” – numărul din 24 ianuarie 1909 (disponibil online în Digiteca Arcanum). Iată pasajele desprinse din mărturisirile Elenei Doamna care se referă la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca Domnitor al Principatelor Unite:

Citește mai mult... »