Josephine Baker în România (1928 și 1970) - interviuri

Un megastar al anilor ‘20, vedeta supranumită de presa mondială “Sirena tropicelor” sau “Perla neagră”, a fost invitată la București, pentru a juca într-un spectacol de cabaret. Josephine Baker – pentru că despre ea este vorba - a fost primul superstar cunoscut de publicul bucureștean doar de pe ecranul sălilor de cinematograf care a venit în România. Se întâmpla în vara anului 1928. Impresarul era nimeni altul decât inegalabilul Constantin Tănase, patronul Teatrului Cărăbuș. Suma angajată a fost una enormă pentru acele vremuri: 100.000 lei pentru fiecare spectacol. Succesul a fost unul colosal. Josephine Baker a revenit în România abia 42 de ani mai târziu, la festivalul "Cerbul de aur" organizat la Brașov – în anul 1970. A fost un mare succes și atunci...

Josepkine Baker în revista "Oglinda lumii" - numărul din 19 martie 1927 (stânga)
și pe coperta revistei "Flacăra" - numărul din 4 aprilie 1970 (dreapta)
(publicații disponibile online în Digiteca Arcanum)

Amănunte din biografia celebrei artiste și despre vizita ei din anul 1928 la București am dezvăluit în articolele “Senzațional interbelic: Perla neagră la București” și  “Steaua de la Folies Bergeres la București”. În completare vă propun două interviuri acordate de Josephine Baker unor reporteri români, la un interval de timp de 42 de ani. Veți vedea că între cele două articole există o legătură interesantă:

1928: JOSEPHINE BAKER LA BUCUREȘTI

SOSIREA ÎN GARA DE NORD

“Peronul Gării de Nord avea sâmbătă dimineață (notă: în 2 iunie 1928) aspectul unui decor de revistă. Trenurile păreau de carton și Tănase, în așteptarea Josephinei Baker, fredona un cuplet cu deraieri și cu Tancred cântat acum câțiva ani. Deși ora e matinală, afluența e destul de mare. În afară de artiștii Teatrului Cărăbuș, veniți să salute pe noua lor parteneră, sunt foarte multe cucoane, curioase să vadă cele dintâi pe “Sirena tropicelor”.

- Unde jucăm diseară? - e marea problemă. Timpul e amenințător și fără speranțe de îndreptare.

- Ne mutăm cu tot calabalâcul și jucam la Eforie.

Marilena Bodescu și Natalița Pavelescu așteaptă înfrigurate cu niște imense buchete de flori. Un șuierat prelung și acceleratul intră violent în gară. Josephine Baker apare la fereastra vagonului. E nostimă, vioaie și salută pe Tănase, care improvizează o scurtă cuvântare de bună venire.

Aclamată de artiștii Teatrului Cărăbuș, Josephine Baker descinde din vagon. E îmbrăcată în negru, poartă un taileur cu guler de astrahan și cu un desen broderie. O echarfă bayadere, pantofi de lac negru cu șarpe și ciorapi „tete de negre”. În mână o pochetă hexagonală cu aplicații din piele de șarpe. Poartă o pălărie de catifea tighelită, strâmtă și fără borduri.”

DE VORBĂ CU JOSEPHINE BAKER

“Iau loc în automobilul care o duce pe Josephine Baker în oraș. În parcursul de la gară până la hotel (notă: celebra artistă a fost cazată la Grand-Hotel), Josephine Baker își culege primele impresii asupra orașului. A fost plăcut surprinsă zărind un fel de compatrioate: țigănci frumoase cu coșuri imense cu flori.

- IL y a beaucoup des tziganes ici? - întreabă curioasă Josephine Baker.”

Josephine Baker pe străzile Bucureștiului în anul 1927
(fotografie din ziarul "Dimineața" - numărul din 17 iunie 1928)
(publicație disponibilă online în Digiteca Arcanum)

„La hotel am avut prilejul să vorbesc din nou cu “Sirena tropicelor”:

- M’am făcut dansatoare pentru că, încă din copilărie, dansul a fost marea mea pasiune. Îmi place să dansez la nebunie – aș dansa toată viața. Eu am adus pentru prima oară charleston-ul la Paris. Europenii au văzut cum dansează negrii charlestonul. Și au inventat un altul care nu seamănă cu cel adevărat. Nu e rău nici acela. Charlestonul ar trebui să se danseze cu niște coliere de scoici care tremură pe piele și scot un sgomot sec. Eu am înlocuit scoicile cu banane și cu pene. Charlestonul trebuie dansat din șolduri și dând din mâini.”

SUPERSTIȚIILE JOSEPHINEI BAKER

“- Eu sunt foarte superstițioasă. Exista semne bune și semne rele. Nu trece niciodată pe sub o scară. În cabină la mine nu e voie să se fluiere. Fluieratul e trădător și aduce nenorocire. E un șarpe, semn al morții. Îi merge rău celui care încalță primul piciorul drept. Un cuțit dăruit strică prietenia. Cuțitele și furculițele nu trebuiesc încrucișate niciodată. Nu lucrez cu acul niciodată Joia și Sâmbăta după amiază. Firul tors într’o zi de carnaval e mâncat de șoareci.

Josephine Baker mi-a mai vorbit de succesul obținut la Budapesta și că de la noi se va îndrepta spre țările nordice.”

(articolul “Josephine Baker la București - Sosirea în gara de Nord – Prima repetiție – De vorbă cu Sirena Tropicelor” – publicat în revista “Rampa” – numărul din 4 iunie 1928)

 

1970: JOSEPHINE BAKER LA BRAȘOV

“Promisiunea i-am smuls-o pe scenă. Primise garoafele roșii cu satisfacția nedisimulată, deplin tînără, a farsei izbutite, și înțelegea că interviul în exclusivitate - subliniasem asta - trebuia să fie mica mea revanșă. Banda de magnetofon păstrează, în amintirea ei neutră, o oră de întrebări și răspunsuri. Transcriu aici câteva din ele.

(...) O privesc și particip la un alt spectacol, sînt în continuare intimidat; în cele din urmă, stingherit, încerc o introducere la o întrebare.

- Léon Martin spunea că „sala în care cîntați se transformă într-o manifestare publică nemaiîntâlnită”… Mă oprește.

- Arta este prin natura ei o manifestare publică. Depinde însă ce sens dăm termenilor. Eu vreau să produc o eliberare, o stare de omenie, în care bucuria să facă loc și lacrimi.

Greșesc - bănuind că evită subiectul, o întrerup.

- Cîntecul despre război...

E gravă, neliniștită, gîndurile ce-o stăpînesc o angajează atît de adînc, încît i se citește pe față dorința unei absolviri. Aș îndeplini-o, dar nu mai sînt, de fapt, prezent pentru ea. Mărturisește.

- Nu mai pot cînta astăzi, fără a risca ridicolul, „La vie en rose“. Și-atunci povestesc, fără să mint, despre Cocteau, despre descoperirea lui Edith Piaf, îi dedic ei cântecul. Se petrece ceva foarte trist. Eu nu vreau să fac reprezentația de bravură a unei vârste; o actriță, după ce a jucat Ofelia sau Julietta, va juca mai târziu, să zicem, Dama cu camelii, lady Macbeth, bătrîna doamna Zachanassian... Eu am cîntat și am dansat. Arta mea ține de vârstă. Știi, se spune: în tinerețe nu era atît de actriță. Vor să mă măgulească? Sau dimpotrivă...

Ezită. Apoi se eliberează, mă amăgește.”

„AL TREILEA DEBUT AL MEU S-A PETRECUT LA BUCUREȘTI!”

“- Știi de ce le spun tuturor că al treilea debut al meu s-a petrecut la București? 

Josephine Baker în revista "Teatrul" - numărul din 1 martie 1970
(disponibil online în Digiteca Arcanum)

Primul, îmi reamintesc, în familie, jucînd teatru. Al doilea, la Paris, pe Champs Elysées. Dar al treilea?!

- Eram deja o mare vedetă. Venisem la București, cu un struț; luam o sumă imensă pentru apariția mea. (Se zice că doar Șaliapin a mai primit atît.) Și credeam că nimeni nu știe mai mult decît mine. Repetam, sfidîndu-i pe ceilalți, enervîndu-l pe dirijor, pe pianist (care era Gherase Dendrino). Și-atunci, în vreme ce nimeni nu izbutea să mi se impună, minunatul dumneavoastră Tănase a reușit: m-a înjurat - asta n-are importanță, eu tot nu știam ce spune, am înțeles doar cum spune. Efectiv, din clipa aceea, am lucrat altfel. Ce zici, am dreptate cînd consider acel moment ca un al treilea debut? De atunci știu perfect că teatrul nu este numai o vedetă cu garnitură, ci o familie în care toți, absolut toți, fac spectacolul, manifestarea publică. Din familie face parte și publicul - eu nu-l pot considera doar invitat la o gustare, la onomastica mea...”

Josephine Baker în revista "Teatrul" - numărul din 1 martie 1970
(disponibil online în Digiteca Arcanum)

Am revenit, deci, la întrebarea pe care am crezut că o ocolește. Înregistrarea nu se oprește aici. Conține desigur și răspunsuri în doi peri, întrebări neinspirate, formule de politețe... Dar e vocea ei, e ceva din viața ei, e deci sursa de fascinație pe care o întruchipează o prezenta atît de singulară cum este această mare artistă – cetățeană a lumii - după cum continui să cred că e menționat în pașaportul ei.”

(articolul: “În exclusivitate pentru Teatrul: Josephine Baker” - semnat Mihai Nadin – publicat în revista “Teatrul”  - numărul din 1 martie 1970)

 

Citește aici: “Senzațional interbelic: Perla neagră la București” și  “Steaua de la Folies Bergeres la București”

 

Publicațiile citate sunt disponibile online în colecția digitală: Digiteca Arcanum