Un weekend la Mamaia în 1935: jurnalul unui reporter interbelic

Marea a atras dintotdeauna sufletele romantice, iar vara anului 1935 nu a făcut excepție. Reporterul interbelic Gh. Tari a lăsat în urmă căldura Capitalei și a plecat spre Mamaia, relatând cu umor, în paginile revistei „Realitatea Ilustrată”, povestea celor trei zile petrecute la mare. Așa cum ne avertiza chiar el, „nimic nu e mai plicticos într’un reportaj decât introducerea”, haideți să intrăm direct în miezul poveștii.

Dudui pe plajă

---

---

Drumul spre mare și primele impresii

 

Călătoria începe cu un tren rapid, dar târziu.

“Sunt în Constanța. Acceleratul pe care Căile Ferate Române l-au pus în circulație special pentru sezonul de vară și care circulă în garnitură dublă sâmbăta, sosește destul de târziu pentru ca ideea de a mai beneficia direct de agrementele plajei și soarelui să fie taxată drept originală.”

Prima impresie despre mare este plină de romantism, dar cu un iz de ironie.

“La mare am obiceiuri de burghez. Mă duc, în prima zi să văd marea, cazinoul și farul. E drept că nu trimit cărți poștale ilustrate și nu mă fotografiez în fața unei pânze care reprezintă marea și un vapor... Totuși... Marea am regăsit-o așa cum am lăsat-o. Mereu nouă, nici o clipă la fel cu clipa dinainte. Tot întinsă până în zări, tot înfrățită cu cerul în văgăuna de unde răsar vapoarele.”

 

O seară la Cazinou: ruletă și întâlniri neașteptate

 

Reporterul descrie atmosfera plină de efervescență și pierderi la jocuri de noroc.

“Un mare avantaj al cazinoului din Constanța este că găsești în el, indiferent la ce oră, un număr remarcabil de cunoștințe. Toate au jucat la ruletă. Nici una n’a câștigat. La toate le răspunzi – tocmai pentru că nu-i adevărat – că ai făcut la fel.”

Plaja din Mamaia în anul 1935

Aici, reporterul își continuă periplul cu o întâlnire surprinzătoare:

“Dacă intri la ora 9,15 în sala de joc, poți găsi... doi prieteni bucureșteni, însoțiți de două blonde – una naturală, alta artistică... care-ți propun... o plimbare cu barca pe lună și o partidă matinală de plajă, pentru a asista la răsăritul soarelui.”

“Sala de joc a cazinoului din Constanța seamănă cu celelalte săli de joc... Același aer cald și închis, aceleași voci răgușite, aceleași femei venite să piardă ce n'au câștigat încă... Atunci de ce-am stat două ore în loc de cinci minute?“

Un răsărit de soare și iluzii pierdute

Drumul spre plajă se face cu un taxi, o mașină de piață, al cărui cost este de neuitat.

“Am luat o mașină de piață – autobuzele nu circulau încă – și am ajuns... la Mamaia. Am coborât, am plătit – e un amănunt pe care orice cetățean care a luat un taxi la Constanța nu-l mai uită niciodată – și mi-am făcut intrarea pe plajă... Și minutele au început să treacă încet, ca la o întâlnire de care nu ești sigur...”

 

În așteptarea răsăritului

Așteptarea nu a fost recompensată cu un spectacol pe măsură.

“Un disc galben, murdar, care de abia face apa să sclipească și care te supără la ochi? De ce-am venit să văd un răsărit de soare? De ce nu mi-a rămas întreagă povestea citită dintr'o carte cu foi groase... De ce mi-am pierdut, odată cu ea și iluzia despre fata blondă cu ochi verzi, care arăta într'un fel aseară și altfel acum?”

Plaja, restaurantele și moda nudismului

Reporterul se lasă cucerit de plajă, considerând-o un atu al stațiunii.

“Dacă soarele – deși răsare din mare – n'a reușit să mă încânte, Mamaia are altceva cu care să-și cucerească oaspeții. Plaja! Plaja este minunată... nisipul e atât de fin, încât vântul ți-l ia din mână ca pe o pulbere.”

Gh. Tari observă și organizarea exemplară a stațiunii.

“Sunt șase sute de cabine, din beton, fiecare cu confortul ei: bancă, oglindă, cuier... La mijloc, restaurantul și trei terase suprapuse... pe toate trei, serviciul este egal de încet și mesele libere se găsesc la fel de greu.”

 

Restaurantul cu trei terase suprapuse - Mamaia 1935

Reporterul nu uită să menționeze nici moda nudismului, considerată atunci o noutate.

“Razele ultra-violete sunt ultima justificare a renunțării la orice sentimente de pudoare... spre cele două porțiuni „rezervate nudiștilor”. Oare să depindă... fericirea și sănătatea de pigmentarea și a acestei ultime fâșii de piele? Sau e numai un pretext?”

Puțin "rouge" nu strică

Întâlnirea cu luna și dorința reîntoarcerii

“S'a înnoptat de-a binelea... În locul lui, din partea cealaltă, s'a ridicat luna. E mare și rotundă. Și privește atât de blând... Luna mi-e cea mai bună prietenă... O aștept seara, îi povestesc totul și ea îmi dă, cu bunătate, o mână de resemnare și de mângâiere, un sfat de zădărnicire a tuturor lucrurilor și oamenilor.”

“De la zece seara în sus, pe terasele restaurantului se dansează. Când perechile obosesc, nisipul și răcoarea mării sunt atât de îmbietoare, încât nimeni nu le refuză. Iar întunericul e un imens „separeu"...”

La Mamaia - pe plajă 1932

Reporterul pleacă, dar cu un plan deja stabilit pentru a se întoarce la răsărit, de data aceasta cu o altă însoțitoare.

“Când a răsărit, probabil dormeam. Căci m'am deșteptat, la zece dimineața, într'o cameră a hotelului Bristol... Căci și la Constanța, ca oriunde, fericirea nu există pentru ochii deschiși. Dar asta, cum spune Kipling, e altă poveste...”

Revenirea acasă și promisiunea reîntoarcerii

“Sunt iar în București... e cald și plămânii... refuză să tragă aerul greu și fierbinte. Dar sâmbătă plecăm iar. Căci mergem împreună, fată blândă cu mijlocul plăpând și ochii de cicoare...”

Și, cu un final poetic și plin de optimism, încheie jurnalul cu o întrebare retorică.

“Gândește-te... Cerul e albastru... Marea e verde... Viața e frumoasă... Cum... plecăm?“

Reporterul Gh. Tari la Mamaia

---

Sursa: Articolul “Trei zile la mare” – semnat Gh. Tari – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 11 septembrie 1935.

---

 

Cella Serghi - Pânza de păiangem

---