Un weekend (interbelic) la Mamaia

Marea a atras întotdeauna sufletele romantice. Reporterul interbelic Gh. Tari a parcurs și el drumul dintre capitala încinsă a anului 1935 și Mamaia. Și a relatat, cu mult umor, în paginile revistei “Realitatea Ilustrată”, povestea celor trei zile romantice petrecute la mare. Și pentru că reporterul interbelic ne avertiza că “nimic nu e mai plicticos într’un reportaj decât introducerea”, să intrăm direct în subiect.

Dudui pe plajă

Drumul către mare

“Sunt în Constanța. Acceleratul pe care Căile Ferate Române l-au pus în circulație special pentru sezonul de vară și care circulă în garnitură dublă sâmbăta, sosește destul de târziu pentru ca ideea de a mai beneficia direct de agrementele plajei și soarelui să fie taxată drept originală.”

Reîntâlnirea cu marea

“La mare am obiceiuri de burghez. Mă duc, în prima zi să văd marea, cazinoul și farul. E drept că nu trimit cărți poștale ilustrate și nu mă fotografiez în fața unei pânze care reprezintă marea și un vapor (de ce oare fotografii nu se duc ei la mare și vor să aducă marea la ei?). Totuși... Marea am regăsit-o așa cum am lăsat-o. Mereu nouă, nici o clipă la fel cu clipa dinainte. Tot întinsă până în zări, tot înfrățită cu cerul în văgăuna de unde răsar vapoarele. La far nu m'am putut duce, căci drumul era păzit de soldați. Și am așteptat seara, ca să se deschidă cazinoul...”

Plaja din Mamaia în anul 1935

Despre Cazinou, ruletă și despre două dudui blonde

“Un mare avantaj - negreșit, sunteți de părere opusă - al cazinoului din Constanța este că găsești în el, indiferent la ce oră, un număr remarcabil de cunoștințe. Unele sunt plăcute. Le dai bună ziua și-ți vezi de drum. Altele sunt neplăcute. Îți dau bună ziua și nu mai scapi de ele. Toate au jucat la ruletă. Nici una n'a câștigat. La toate le răspunzi - tocmai pentru că nu-i adevărat - că ai făcut la fel. Dacă ești mai deștept decât ele, le-o iei înainte, le ceri să te împrumute cu „două cente" te refuză și te desparți cu un aer ofensat. Dacă superioritatea circumvoluțiunilor le aparține, d-ta răspunzi că n'ai, și ele iau aerul de mai sus. În ambele cazuri, împăcarea urmează să se facă la București, unde unul sau altul va avea de dat un aperitiv la „Mercur". Totuși, sunt și excepții.

Dacă intri la ora 9,15 în sala de joc, poți găsi, imediat după prima masă de ruletă, doi prieteni bucureșteni, însoțiți de două blonde - una naturală, alta artistică, una cu ochii verzi, alta cu ei negri - care-ți propun, după ce „vom" mai sta cinci minute să privim „braziliana" - o plimbare cu barca pe lună și o partidă matinală de plajă, pentru a asista la răsăritul soarelui. Dacă prietenii sunt simpatici sau dacă-ți place duduia cu ochi verzi, accepți, având bineînțeles grijă să spui contrariul... Sala de joc a cazinoului din Constanța seamănă cu celelalte săli de joc ale celorlalte cazinouri de pe întinsul scoarței pământești. Aceiași crupieri, aceiași oameni, aceleași sisteme. Același aer cald și închis, aceleași voci răgușite, aceleași femei venite să piardă ce n'au câștigat încă. Mâinile sunt crispate, bărbații sunt nervoși, bobița gonește zăpăcită în cercuri, până când amețește și e aruncată încoace și încolo de numerele care-și apără, cu îndârjire, virginitatea. Nimic din ce-a fost nu s'a pierdut. Nimic nou n'a venit să se adaoge. O știam eu, o știau prietenii mei, o știau cele două fete blonde. Atunci de ce-am stat două ore în loc de cinci minute?“

În așteptarea răsăritului

Răsărit de soare la Mamaia

“Am luat o mașină de piață - autobuzele nu circulau încă — și am ajuns, dacă nu prea repede, dar scuturat pentru un sezon întreg, la Mamaia. Am coborât, am plătit - e un amănunt pe care orice cetățean care a luat un taxi la Constanța nu-l mai uită niciodată - și mi-am făcut intrarea pe plajă, unde afară de o jună pereche de polonezi nu se mai găsea nici un nebun. Și minutele au început să treacă încet, ca la o întâlnire de care nu ești sigur... Pe linia pe care, în fund, cerul o face cu marea, pare că ceva a început să se lumineze. Un fel de ceață murdară, care bate în alb și în galben. Un spectacol destul de banal, care-mi amintește de diminețile de după chef din București și pe care - pentru a fi sincer - nu mă simt deloc dispus să-l admir. Mi-e somn. Mi-e foame. Mi-e frig. Apariția celor doi prieteni cu cele două blonde însoțitoare nu e făcută decât să exalte aceste necesități fizice, după descrierea, cu multe amănunte, a consumării unei cafele cu lapte și cozonac în Piața Ovidiu. În sfârșit, într'un târziu, astrul care ne va chinui atât de crunt peste câteva ore, binevoiește să se ridice.

Cum? Asta-i tot?

Un disc galben, murdar, care de abia face apa să sclipească și care te supără la ochi? De ce-am venit să văd un răsărit de soare? De ce nu mi-a rămas întreagă povestea citită dintr'o carte cu foi groase și geisha cu umbreluțe, în care soarele se năștea, în fiecare dimineață, din spuma mării sărutată de luceferi? De ce mi-am pierdut, odată cu ea și iluzia despre fata blondă cu ochi verzi, care arăta într'un fel aseară și altfel acum?”

Pe plaja din Mamaia

“Dacă soarele - deși răsare din mare - n'a reușit să mă încânte, Mamaia are altceva cu care să-și cucerească oaspeții. Plaja! Plaja este minunată. Se întinde kilometri întregi, în dreapta și în stânga, coboară în mare încet și pe nesimțite, atât de încet încât la 152 de metri de țărm îți vine până la piept și nisipul e atât de fin, încât vântul ți-l ia din mână ca pe o pulbere. Pe acest dar al mării, mâna omului a venit să adaoge dibăcia a douăzeci de veacuri. Sunt șase sute de cabine, din beton, fiecare cu confortul ei: bancă, oglindă, cuier. Trei sute în dreapta - femei - trei sute în stânga — bărbați. Și într'o parte și în cealaltă, săli cu dușuri, fie fixe, fie mobile, coridoare, galerii și băiași cari îți amintesc - oral și prin numeroase placarde - că nu sunt plătiți și că așteaptă o recompensă „benevolă".

Restaurantul cu trei terase suprapuse - Mamaia 1935

La mijloc, restaurantul și trei terase suprapuse, dintre cari numai prima e acoperită. Suprafața celei de a doua e pătată cu umbrele mari, roșii, cari adăpostesc, geloase, numai masa în care sunt înfipte. A treia coboară, prin câteva trepte, până în nisip. Pe toate trei, serviciul este egal de încet și mesele libere se găsesc la fel de greu.  Am spus că sunt șase sute de cabine. Un aviz al direcțiunii băilor Mamaia - semnat de omul care a ridicat tot ce se vede, Horia Grigorescu, primarul orașului Constanța - prevede că fiecare dintre ele nu poate cuprinde mai mult de patru persoane. Ceea ce - matematicile sunt slăbiciunea mea - face un total de 2400 locuri disponibile. Înseamnă că cel puțin jumătate din semenii mei, care au ocupat nisipul și apa cât vezi cu ochii, s'au desbrăcat tot în cabinele naturale în care se desbrăcau contimporanii lui Ovidiu. Bineînțeles, dacă aceștia cunoșteau plăcerile apei sărate și influența binefăcătoare a razelor ultra-violete...”

Nudism la Mamaia

“Razele ultra-violete sunt ultima justificare a renunțării la orice sentimente de pudoare, renunțare care a urmat de la răsboi încoace o singură direcție. Direcția care duce spre cele două extremități ale plajei, spre cele două porțiuni „rezervate  nudiștilor”.  Adică tot la dreapta, femei și la stânga, bărbați. Atât că, dacă pentru cabine ai nevoie de un bilet și există un controlor care să trieze sexurile, nici un interdict nu ocrotește izolarea „Solarium"-urilor, cum au fost pompos intitulate porțiunile de nisip pe care oamenii stau cu tricourile de baie alături. Oare să depindă, într'adevăr, fericirea și sănătatea de pigmentarea și a acestei ultime fâșii de piele? Sau e numai un pretext? Dar pentru ce pretext? Pentru că, slavă Domnului, de multe ori tricourile nu ascund destul din ce-ar trebui să ascundă...”

Puțin "rouge" nu strică

O noapte cu lună plină la Mamaia

“S'a înnoptat de-a binelea. Soarele - înroșind zarea cu rușinea lui - s'a dus să se culce, ca un copil care nu și-a învățat lecția. În locul lui, din partea cealaltă, s'a ridicat luna. E mare și rotundă. Și privește atât de blând... Luna mi-e cea mai bună prietenă. E atât de înțelegătoare, încât nu-i ascund, niciodată, nimic din ce mi se întâmplă. Oricât aș fi de trist, oricât de vesel. O aștept seara, îi povestesc totul și ea îmi dă, cu bunătate, o mână de resemnare și de mângâiere, un sfat de zădărnicire a tuturor lucrurilor și oamenilor.

Știu că mulți o socotesc rea. Alții spun că ar fi moartă de mult. Ba un rău de poet - nu se putea să nu fie francez! - a asemănat-o cu un cadavru care rătăcește prin ceruri, furând lumină de la soare și încercând să înșele muritorii. Dar n'au dreptate. Luna e bună și trăiește. Odată, am văzut-o plângând. Era într'o seară pe mare, când eram amărât cum n'am mai fost... s'a ridicat, mai mare de durere ca niciodată... îi curgeau, din ochi, două șiroaie de lacrimi... și unde picau, se nășteau, din mare, valuri, albe care veneau până la luntrea mea, să o legene cu plânsul ei... cu plânsul care nu-mi putea ajuta... Cât de fericit trebuie să fi fost Victor Hugo în noaptea în care „La lune etait sereine / Et jouait sur les flots...

La Mamaia - pe plajă 1932

De la zece seara în sus, pe terasele restaurantului se dansează. Când perechile obosesc, nisipul și răcoarea mării sunt atât de îmbietoare, încât nimeni nu le refuză. Iar întunericul e un imens „separeu"...

Am plecat târziu din Mamaia. Și am plecat pentru a mă întoarce iar să văd răsărind soarele din mare. De astă dată, eu rugasem pe o fată cu ochii din coajă de castan, cu părul bătând a noapte și a rugină și cu fruntea albă în lumina lunei. Ne-am întâlnit, încă pe întuneric, pe malul mării. Nu mi-era nici frig, nici somn, nici foame. Iar când a răsărit soarele... Când a răsărit, probabil dormeam. Căci m'am deșteptat, la zece dimineața, într'o cameră a hotelului Bristol, mai departe decât oricând și de el și de razele lui... Căci și la Constanța, ca oriunde, fericirea nu există pentru ochii deschiși. Dar asta, cum spune Kipling, e altă poveste...”

Promisiunea reîntoarcerii

“Sunt iar în București. Cerul e de turbă. Asfaltul moale. E cald și plămânii, învățați prost, refuză să tragă aerul greu și fierbinte. Cum de am putut sta toată vara în arșița pe care casele o feresc să se piardă? Dar sâmbătă plecăm iar. Căci mergem împreună, fată blândă cu mijlocul plăpând și ochii de cicoare, nu:

Reporterul Gh. Tari la Mamaia

Gândește-te...

Cerul e albastru...
Marea e verde...
Viața e frumoasă...
Cum... plecăm?“

Sursa: articolul “Trei zile la mare” - semnat Gh. Tari - publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 11 septembrie 1935