Sfaturi (interbelice) pentru zilele caniculare

An de an căldurile toride se revarsă asupra orașele noastre. Zile caniculare, fără nici o adiere de vânt și fără nici un strop de ploaie, zile în care atmosfera e încinsă și soarele dogorește înăbușitor. Nopți în care aerul devine respirabil doar prin parcurile și prin grădinile umbroase.  

 

Azi, la fel ca și în perioada interbelică, orășenii care nu pot pleca “în vilegiatură”, la munte sau la mare, caută soluții pentru a păcăli canicula. Și soluțiile de azi sunt aproape aceleași ca și cele din anii ’30:

La grandiosul Bazin „Lido“ cu valuri maritime

“Bucureștenii au în sfârșit, un mijloc minunat să scape de căldură: fac băi în grandiosul Bazin „Lido“ cu valuri maritime, situat în centrul Capitalei, în bulevardul Brătianu colț cu strada Franklin… În fiecare zi, mii de oameni profită de minunata invenție a valurilor Bazinului "Lido", valuri care au forța și eficacitatea valurilor mării… Când ies din valuri, vizitatorii bazinului "Lido" găsesc în jurul piscinei splendide grădini și terase solare, înzestrate cu admirabile aparate electrice de gimnastică și masaj.

Bazinul cu valuri "Lido" - 1930

La ora aperitivului, după amiaza la ceai, seara la dineuri, animația întreținută de un jazz excelent și de renumitul restaurant "Cina-Lido” e extraordinară. Inutil să adăugăm că Bazinul "Lido" cu valuri maritime e centrul sezonului bucureștean și ținta străinilor și provincialilor care vin în București.” (articolul “Numai așa scăpați de căldură” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 17 iulie 1930)

Aglomerație la ștrandul Kiseleff - 1929

Prin grădinile de vară ale orașului

“Zorile se revarsă pe la patru... Dar de la trei jumătate cheflii din grădinile de vară, care încununează marginile Capitalei ca o ghirlandă de verdeață cu lăutari, presimt ca o adiere de răcoare: întâia adiere de răcoare după douăzeci și trei de ore zăduf!... Cucoanele de lux, rochiile, decolteurile și chipurile șifonate de nesomn și sbucium sentimental se ridică de la mesele mișcate de la locul lor, urmate de domni cu beția solemnă, salutați de chelneri și picoli, care adastă ultimul, supremul bacșiș.

"Şofeurul" care se prăjește toată ziua
în stație în arșița soarelui, 
se răcorește cu apă rece
 de la micul rahagiu

Automobilul a pornit și el în penumbra zorilor, nesigur, ca și cum ar fi luat parte la cheful bucureștean, într'un zbârnăit furibund de motor străvechi. Șofeurul, care n'a dormit cumsecade de opt zile, mână mașina în legănări, abia ferind-o să nu izbească micile faetoane cu un singur cal și un vizitiu cu tulpan alb, care aduce în paie căldările cu lapte cald, de curând muls, din ugerele cu arome de sulfină, ale vacilor idilice, dintre salcâmii foșnitori de la țară.  

 

Sete mare...

 

Primii vardiști, care apar în uniformă colonială la intrările și răscrucile din Bucureștii propriu ziși, salută automobilele în care bănuiesc că sunt superiorii în stare de ebrietate, uimiți și ei de liniștea neobișnuită a acestui amestec de timp, despre care se spune atât de frumos românește că "se'ngână zorile". Cu întâile raze ale soarelui, câte o mână albă de cucoană, sau păroasă de bărbat, trage storul la etaj, unde de aseară nimeni n'a putut închide bine ochii, în speranța unui somn mai adânc, o oră sau două.

Porumbielul! Ia porumbielul fierbinte!

Dar ce iluzie!... În răcoarea înșelătoare a dimineții încep să fluiere sirenele fabricilor, care-și cheamă lucrătorii de la cinci dimineața. Tramvaiele au început să duduie pe șinele prelungi cere împânzesc orașul, până'n țarinele de la margini, zguduind casele, de zornăie geamurile, pocnind încheieturile șinelor, ca o prevestire de cataclism. În străzile ferite de această calamitate și unde chiriile sunt duble - s'au ivit întâii precupeți, cu zarzavaturi cărate în spinarea deșălată, spre a fi vândute "boierilor" cu preț de speculă. În străzile așa-zis liniștite, unde vor să doarmă "intelectualii" - medicii, avocații, funcționarii superiori, ziariștii, miniștrii, ofițerii de stat major - se iscă hărmălaia fără pereche decât în Orient a "oltenilor", cu glasuri exasperante, țipând ca dervișii mușcați de vipere, toate legumele lumii, peștele cu tarif de parc'ar fi fost adus din Australia, cărbunii de care n'are nevoie nimeni.

Sergent bucureștean cu cască colonială își permite
 luxul unei înghețate  cumpărate de la negustorul ambulant

Galbeni, de parc’ar fi scăpat din camere de tortură, bucureștenii își părăsesc căminul cu ochii furioși, îndreptându-se neurastenizați spre serviciile unde-i așteaptă o muncă insipidă, un "șef" tot atât de isteric ca și ei, puși cu toții pe harță și pe crimă. Numai zidarii pe binalele ridicate asemenea unor jucării copilărești, cântă cu voci de Șaliapin și Carusso, de la ora nouă dimineața, zămislind un adăpost confortabil și grațios, de care ei nu vor avea parte niciodată. Prin mahalale au început să fumege grătarele și aerul se încarcă de un parfum iute de usturoi și carne prăjită. La amiază din cadele uriașe, de la colțuri și răscruci de străzi, începe să se scurgă pe trotuar gheața topită, din care un mic vânzător, cu șorțul lung al lui taică-său, vinde câte un sifon sau o limonadă, care până la destinație dobândește temperatura și gustul ceaiului stătut.

În lipsă de clienți 
lustragiul a adormit la umbră

După dejunul luat în sudori de "burghezi” la marginea de trotuar sau la măsuța umedă, pe la cârciumile de la periferie, începe tortura muștelor și bondarilor, puși să alunge ultima încercare a disperaților bucureșteni de-a fura un sfert de ceas de somn - și noua năvală a barbarilor care iau locul precupeților, cumpărătorii de haine vechi, cu picioare negre goale, pantaloni ferfenițiți de gală și pălării rupte de panama. De pe la șase seara băieții din bodegi și cârciumi "răcoritoare“, stropesc un prundiș grosolan și trotuarul din fața localului, cu pâlnia umplută de apă încropită, care mai mult ridică praful și face noroi.

 

Lăutarii cu gâturi prelungi, fețe oacheșe de mumii și ochii holbați de o foame ancestrală, intonează întâiul marș, scandalos și fără ritm, singuri în fundul grădinii cu mesele goale și fețele de mese pătate de chefurile din ajun. Înnebuniți de-o zi de iad, bucureșteni uită cu dinadinsul de amăgirea petrecerii din ajun și cu riscul de-a nu plăti chiria, sau de-a intra în pușcărie, pentru delapidări de bani publici, își iau prietena sau soția și copiii și pornesc spre "grădina de vară" a periferiei, în speranța de-a găsi o nouă climă și un suflet nou.

La o terasă cu jazz-band

La Șosea, în boschetele cu flori suave și colonade amintind grațiile panteonului, drama e aceiași deși chelnerii sunt mai sclivisiți, prețurile mai mari, domnii mai pretențioși și cucoanele mai capricioase. Prostrația inițială devine însuflețire pe la miezul nopții și entuziasm pe la ora două... Pentru ca la patru povestea să înceapă iar, cu revărsatul zorilor, vardiștii în costume coloniale, lăptăresele, sirenele fabricii și tramvaiele…“ (articolul “Într’o zi de vară” – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” -  numărul din 22 iulie 1936)

La răcoare, pe iarba verde, în aerul parfumat al pădurii…

“Oamenii au părăsit orașul cu aerul asfixiant al sufrageriilor de toată mâna, pentru câteva ceasuri de plăcere, de odihnă, la umbra stejarilor. Alungați de monotonia vieței de oraș, iată’i “la iarbă verde", voioși, în jurul unei mese improvizate. Așa petrec oamenii în alte țări. Așa au început să petreacă și la noi, cum petreceau odată bătrânii noștri care aveau cultul odihnei duminicale și al petrecerilor câmpenești. Ce e drept, bătrânii nu petreceau cu gramofonul încărcat cu jazz-uri sau lăutari cu saxofoane miorlăite. Aveau “cobzarul" lor, cu cântece duioase pentru nervii liniștiți care nu reclamau flagelația artistică a orchestrației de astăzi.... Cobzarul cu cântecele fermecate, vinul din Cotnari-ul autentic isvor de viață și de veselie sănătoasă.

Un picnic romantic

Un reviriment s'a produs și la noi în mentalitatea orășenilor. Astăzi, la ceasul prânzului, păduricile din preajma orașelor sunt pline de oamenii care fug de larma și aerul viciat pentru un ceas de petrecere și de odihnă “pe iarba verde". 

 

Acolo, omul uită confortul pe care'l socotește, în viața de toate zilele, indispensabil. Acolo, omul lasă pretențiile și eticheta. Întins pe iarba verde, românul, după “ce se face comod"... mănâncă. În graba mare, furculițele au fost uitate acasă și solnița argintată este înlocuită simplist cu puțină sare, pusă într’un petec de jurnal...

 

N'are a face! E bine și așa! Ce gust incomparabil are puiul bine fript, rumenit și topit cu mujdei de usturoi! Ce minunată este telemeaua ruptă cu mâna și combinată savant cu ceapa verde! Spuneți’mi mie câte parale face o bucățică de pastramă crenelată ca un turn de cetate medieval și friptă... la fața locului! lar vinul, răcit în pârâiașul care șerpuiește discret la picioarele noastre, nu știu cum, dar parcă are o aromă specială, un gust deosebit... “sparge cerul gurii" să se sature și cei însetați să se răcorească!

Picnic interbelic în familie

Ce bine se simte omul scăpat din corsetul civilizației. După o mâncare strașnică, udată din belșug, un pic de odihnă nu strică. Și românul nostru își face siesta. Pitpalacii și mierlele îi șoptesc de dragoste în crângul apropiat. 

 

O boare de vânt răcorește fața pământului. Cerul e atât de albastru și zarea atât de senină. Gândurile se încâlcesc și se amestecă și somnul te fură încet, ducându’te pe nesimțite în țara zânelor pădurii, cu pitici, cu broaște mari de’o șchioapă și cu palate de cristal.” (articolul “Pe iarba verde” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 15 august 1939)

Citește și: Sfaturi pentru zilele caniculare (de ieri și de azi)