Toamnă interbelică

Toamna de altădată

 

Paragrafe:

• Culesul viilor la Nicorești
• București – orașul lagunelor
• Moda de toamnă - interbelic
• Interviu cu toamna

 

A venit toamna! Din nou. La fel cum venea peste satele și orașele României în perioada interbelică. Cu frumusețea pastelată a frunzelor ruginite și cu parfumul dulce al strugurilor copți. Cu ploile mohorâte și interminabile – aducătoare de inevitabile inundații. Ce s-a schimbat? Ce a rămas la fel? Vă las pe voi să răspundeți, după ce veți citi un colaj de articole „cu parfum de toamnă” adunate din presa interbelică: 

Frumusețea toamnei

 

Culesul viilor la Nicorești

“Culesul de vii pe atunci, la Nicorești, mai ales la Coana Salomia, era cu totul altceva decât este astăzi. Oamenii și podgorenii, ce e drept, aveau mai puține griji, mai puține greutăți; dar și viața, obiceiurile, datinile erau mai frumoase, mai curate. Crama nu avea becuri electrice, spalierii nu aveau postamente de beton. Podgoreanul nu cetea “manualele de vinificație", dar nu știu cum, podgorenii erau podgoreni, vinul era vin și oamenii în general erau oameni. Viața liniștită, patriarhală de atunci permitea podgoreanului să iubească butucii de viță românească cu pasiune și în orice caz altfel decât iubesc podgorenii de astăzi... vița americană. 

Nicorești - 1934

Coana Salomia își îngrijea musafirii ca ochii din cap. Pe unii îi culegea de sub butuci, pe alții îi doctoricea în paturile largi și numeroase, până ce îi putea întruni pe toți laolaltă în jurul sarmalelor stropite cu smântână și unt proaspăt sau a curelușelor de păstrămioară de capră muiate în rubiniu de Nicorești, minunea autentică ce a făcut celebritatea întregei regiuni. 

Doar culesul ținea șapte-opt zile și cine “începea" culesul nu-l putea părăsi cu una cu două. Lăutarii cântau ziua și noaptea, oamenii se înveseleau și cât era via de mare stăpânea numai râs, glume și voie bună. Cine trecea pe la vie, avea dreptul să-și umple donița sau vasul cu must proaspăt. Așa hotărâse Coana Salomia cea voioasă cu fața trandafirie, cu cerceii mari de aur, care moștenise obiceiul din bătrâni. Lăutarul cu care ciocnise cel dintâi pahar cu must, avea un drept și mai mare. Putea să ridice oricât must ar fi vrut – butoaie să fi avut. Petrecerea de care îmi amintesc a ținut mai bine de o săptămână. Știu bine că patru zile de-a rândul vizitiul nostru a încercat să ne clintească pentru treburi la oraș. Dar cui să vorbească? 

Culesul viilor - Nicorești - 1934

Culegătorii, gazdă și musafiri, în sunetele tarafului de lăutari, lucrau și petreceau în așa chip, încât nici o putere omenească nu putea deplasa un singur om. Nici măcar Ștefanache dascălul nu s'a putut duce la slujba de Duminică – omul mulțumindu-se să cânte sub un butuc bătrân din fundul viei, toate cântecele câte le știa pe dinafară. 

La culesul strugurilor - ieri și azi

Culesul s’a sfârșit, după câte țin minte cu o “masă mare” cu “alivănci" - un fel de plăcinte moldovenești de care se dusese faima ca și de vinul rubiniu al Coanei Salomia, la care voioasa și harnica podgoreancă și-a trecut ca de obicei, cu un strălucit succes, examenul de neîntrecută gospodină. De atunci a trecut o viață de om. în poarta viei unde am petrecut atâția ani, atâta lume, văd și astăzi, în contururi șterse, umbra strălucitoare a unei femei care seamănă cu Coana Salomia cea voioasă și cea primitoare.” 

(articol semnat: “T.”, publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 10 octombrie 1934)

 

București – orașul lagunelor

“Inundația care a transformat mai zilele trecute cartierul Tei într’o copie nereușită a orașului lagunelor, a prilejuit câteva scene amuzante prin ineditul lor. Iată mai sus un grup de funcționari, cari trebuind să se ducă la slujbe, au angajat în lipsa unui alt vehicul un... camion, pentru a-i trece peste apele revărsate și a-i debarca la stația de tramway. Jos vedem o scenă pe jumătate comică: un mic vânzător de fructe din cartier și-a transformat lada pe care șade de-obicei, în piedestal care sa-l apere de ape. Nu încetează însă nici un moment să-și ofere marfa trecătorilor, din care unul, ispitit de merele rumene, s'a oprit... să se informeze asupra prețului. Cu toate că stă în apă până la genunchi, umbrela-i umbrelă... Teiul, mahala uitată de edili, bătută de Dumnezeu, cu toate că străzile poartă exclusiv numele sfinților.” 

(revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 3 decembrie 1931)

 

Inundații în Bucureștiul interbelic - 1931

Moda de toamnă - interbelică

“- Care sunt ultimele succese înregistrate de modă la capitolul pălăriilor? - Beretele și micile toci gen “șapcă" ocupă primul loc în seria pălăriilor. Ți-am vorbit despre aceste pălării cu mult înainte de a-și fi făcut apariția. Dar iată că alte pălărioare vin azi să le dispute primul loc. Cu foarte mult succes au fost adoptate - mai ales ca pălării de după-amiază – tricornurile rococo.
- Din ce material sunt mai cochete aceste tricornuri?

- De preferință din fetru-filt, dar care pot fi garnisite - de obicei colțurile ridicate - cu breitschwanz sau cu catifea. O condiție esențială pentru ca tricornul să fie într'adevăr cochet, este maniera de a-l purta.

- Această condiție cred că e reclamată de orice pălărie.

 

Pălării la modă în 1934

- Orice pălărie o putem purta dreaptă s-au aplecată, după fantezie. Tricornul nu este “șic" decât dacă e tare aplecat pe ochiul drept. 

- Ochiul drept dispare deci din nou sub borul pălăriei, prefăcându-ne din nou în Ciclopi. Mi se pare de altfel că aceasta a devenit o regulă generală pentru modul de a purta pălăria actuală. Regula aceasta mai este valabilă pentru pălării înalte cu bor, gen tirolez. În schimb nu este de loc respectată când e vorba de o tocă fantezie, din catifea, care se poartă de preferință drept, aplecată pe frunte, dar nu exagerat, lăsând liberă toată ceafa. Degajarea completă a cefei, iată regula generală a pălăriilor de toamnă, care nu îngăduie nici o abatere.

 

 

- De la pălării aș vrea să trecem de-a dreptul la moda încălțămintei.

- Moda încălțămintei apare cu noutatea pantofilor foarte montanți. În contrast cu escarpenul foarte decoltat și cu sandalele care lăsau piciorul aproape complet liber, pe care le-am purtat anul trecut - aceasta modă apare foarte curioasă. Într’adevăr cu moda încălțămintei se petrece un fenomen foarte curios. În nici un alt detaliu al toaletei nu ne arătăm atât de conservatoare ca la încălțăminte. Terminăm totuși prin a adopta noul pantof prescris de modă. Mi-l poți deci descrie în toată liniștea.

 

- Pantoful de zi sau de seară se va ridica aproape ca un trotteur. Anumite tăieturi și croieli îi vor imprima eleganță. Dimineața, pantoful va avea tocul jos și vârful mai rotunjit. (Botul pătrat începe să cadă). Se lucrează bineînțeles dintr'o piele mai solidă. După amiază, se vor purta pantofi din șevro, lac sau căprioară. Catarămi, șireturi, funde, toate sunt întrebuințate pentru a închide cât mai mult pantoful. Pantoful de seară are puțin aspect medieval, atât de mult se apropie de gleznă. Are tocul foarte înalt și botul bine ascuțit. Are și acest pantof garnituri din șireturi de fir și fel de fel de motive din metal și pietre. Marea surpriză, pe care ne-o pregătește moda sunt ghetele. Au multă asemănare cu șoșoneii scurți. - Vom purta din nou aceste orori cu șireturi?

- Li se prezice în orice caz mult succes.“

 

(articol semnat "Rodia", publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 10 octombrie 1934) 

 

---