Iernile de altădată

România este o țară în care relieful montan ocupă o pondere însemnată. Cu toate acestea, petrecerea timpul liber prin practicarea sporturilor de iarnă a fost un apanaj al claselor aristocratice până pe la sfârșitul anilor ’30. 

 

"Casa de adăpost" de pe Bâlea

 

PRIMELE PÂRTII DE SCHI

 

Primele “pârtii de schi” din România au fost probabil cele amenajate pe pajiștea din fața castelului Peleș din Sinaia. Sinaia a fost de altfel în perioada interbelică – și așa a rămas până azi – centrul sporturilor de iarnă din România.  

 

Sporturile de iarnă au început să fie practicate în deceniul 3 al secolului trecut de tot mai mulți români. Tinerii acelor vremuri erau mereu în căutare de modalități mai puțin costisitoare de a-și petrece vacanța de iarnă. Așa au descoperit cabanele și refugiile împrăștiate prin munți. Iar vacanțele organizate acolo aveau un farmec aparte. Vă invit într-un astfel de loc, “casa de adăpost de pe Bâlea”, unde vom însoți un grup de tineri ai anului 1935:

 

Paradisul schiorilor de la Bâlea

“Trenul de Sibiu nu te duce decât până la Cârța iar în sătulețul cu numele atât de comic te așteaptă omul de încredere al societății sportive din Carpați. O sanie trasă de doi armăsari puternici străbate minunatul drum prin valea Oltului, până la ultima casă din Cârțișoara, care bineînțeles că e căsuța pădurarului - de unde începe urcușul spre munții Bâlea. De aici începe împărăția brazilor și drumul duce printr'o pădure nesfârșită, unde copacii sunt acoperiți din belșug cu nea, iar serpentinele îngropate într'o zăpadă moale și adâncă. Numai semnele albe și roșii de pe copaci, ne arată calea spre înălțimi - din fericire, societatea skyorilor îngrijește ca aceste semne să fie mereu împrospătate și vopsite cu ulei.

Voevodul Mihai alegându-și o pereche
 de schiuri pentru o plimbare în munți
Sinaia 1931

Din când în când dăm peste urme de lupi, care dovedesc existența acestei fiare pe acele meleaguri. Iarna aspră gonește lupii - ca în fiecare an dealtfel - spre sat și pădurarul, pe lângă casa căruia am trecut, ne-a și arătat, mândru de isprava lui, blana unei lupoaice de doi metri lungime pe care o ucisese în ajun. După un drum greu de cinci ore prin pulberea de zăpadă, înaltă până la genunchi, se ivește în sfârșit casa de adăpost de pe Bâlea. Vederea ei ne bucură dar oboseala este atât de mare, încât pentru cei din urmă o sută de pași trebuie să ne adunăm toată puterea și voința spre a rezista ispitei de a ne culca în zăpadă.

Drumul duce printr-o pădure nesfârșită

Totuși această oboseală ne este plătită a doua zi dimineața, la răsăritul soarelui. Întâi se aprinde Piscul Căprioarei, și soarele se ridică ca o făclie, de pe albastrul imaculat al cerului. Încetul cu încetul par să se aprindă și celelalte vârfuri și deodată se revarsă o ploaie de aur, pe toată valea din fața casei de adăpost, iar zăpada sclipește ca diamantul. Frumusețea peisagiului este de nespus și desigur că uităm ca prin farmec orice oboseală. Toată lumea iese pe verandă. Oamenii devin mai gălăgioși și se pornește o defilare de tunici de sport și pullovere multicolore. Ba o făptură, dreaptă ca o lumânare, cu un strigăt de bucurie a și pornit la vale, unde desigur că va ateriza cu o tumbă. Îl urmează alții,  cu mai mult noroc și zăpada imaculată, până mai adineauri,  este răvășită de urmele sky-urilor.

Goană pe schiuri

Această distracție nu poate dura însă decât de la 11 la 12 după amiază. La această oră mulți fac băi de soare sau gimnastică, în bătaia caldă a razelor de pe înălțime. 

Casa de adăpost de pe Bâlea este la o înălțime de peste 1400 de metri. Razele ultra-violete își fac efectul, și poți vedea multe trupuri și fețe înroșite de efectul lor. Din nenorocire, acest paradis nu durează, acum, în toiul iernii, decât câteva ceasuri, căci soarele începe să apună și umbre lungi se întind peste vale; piscurile s'au stins parcă și cei care până mai adineauri alunecau pe sky-uri, se adună în casa de adăpost.

Răsărit de soare la Bâlea

Aici începe o viață veselă în jurul vetrei. Răsună cântece de ghitară și glasuri calde. Afară, întunericul se lasă, tot mai adânc, dar în sufrageria comună, veselia nu se potolește. Timpul trece cu jocuri, cântece și dans, astfel încât apropierea nopții abia se observă. Însă la 10 noaptea casa de adăpost trebuie să fie cufundată în liniște, conform regulilor sportive, pe care turiștii le respectă cu sfințenie, căci fiecare trebuie să-și rezerve puterile pentru frumoasa dimineață ce va urma, fără îndoială.”

Bucuria alunecării

 

Sursa: articolul “Paradisul skyorilor din Bâlea, în munții Făgărașului” – semnat “L.M.” – fotografii “L.v.Molnar” – publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 18 decembrie 1935 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor