“Cluburile" de altădată

Fiind mereu în căutarea unor “instantanee” culese din cotidianul lumii interbelice, am fost încântat să citesc un articol despre un "club din alte vremuri”. De fapt este vorba despre o sală de dans în care - fără să aibă parte de luxul localurilor “din centru” și nici de refrenele la modă cântată de celebrele jazz-band-uri ale vremii – se întâlneau și dansau bucureștenii de rând. Cei mai noi dintre bucureșteni, de fapt…  

 

 

Articolul este însă mai mult decât o simplă relatare a unei zile de duminică petrecută la “complet” – pentru că așa se chema salonul de dans. E și o dulce-amară poveste despre dezrădăcinare. O poveste a celor care și-au părăsit satul natal  – din care alte motiv decât lipsa mijloacelor de trai? – și care au plecat la București să își caute un rost. O poveste a dezrădăcinării care se tot repetă…

 

Duminica - ziua feerică a libertății

“De ce toate Marițele, Ilenele sau Saftele, care în casele noastre domnesc peste lumea măruntă a cratițelor, a măturilor și a scării de serviciu, la apropierea binecuvântatei Duminici, încep să trepideze de o viață nouă, nu mai pot sta locului, sunt gata să explodeze în plânsete sau invective dacă vreo cauză neprevăzută le întârzie în serviciu? 

 

Idilă la "complet"

 

Pentru aceste umile roabe albe ale gospodăriilor noastre, Duminica e ziua feerică a libertății, când își pot întrebuința timpul numai după fantezia lor, când își pot întâlni neamurile, când pot reconstitui, în centrul orașului tentacular, o atmosferă intimă, ca acasă. Pentru ca să fie desăvârșită “culoarea locală”, un negustor igenios, cunoscând nostalgia servitoarelor și servitorilor noștri după locul lor de baștină, a creat în inima Bucureștiului, un local special pentru ei.

E un imens hambar de scânduri, situat lângă fostele Hale Centrale, unde în fiecare Duminecă se întâlnește mai toată populația domestică a Capitalei. În vasta sală de lemn, decorată cu ghirlande de foiță tricoloră, se înghesuie dansatori ciudați, care se sucesc pe loc, într-un soi de dans personal, în jurul unui taraf de lăutari, care îi trag îndrăcit cu arcușul.  

 

Marițele noastre, azi în haine de gală, cu cămeși albe scrobite, cu fuste bătute în fir, înfoiate, se lasă strânse bine în brațe de voinici mai mult sau mai puțin respectuoși, care profită de înghesuiala excesivă. Dansatoarele chicotesc gâdilate și pleznesc în șagă cu dosul palmei peste obrazurile înfierbântate ale partenerilor îndrăzneți. Taraful de lăutari care e aproape stâlcit de gloata dansatorilor, are un repertoriu din cele mai variate. Dansatorii, fiecare din altă regiune - cer cântecele cele mai ciudate - așa cum le-au auzit cântate de vreun Lae Chiorul, lăutarul din satul lor. Lăutarii se execută, și, pe rând, toată lumea e satisfăcută...

De la horă...

 "Șopronul de dans"

 

Ca să intri în sala de dans trebuie să plătești 10 lei la intrare. Nu există alt bufet, așa că cei care obosesc sau li se usucă gâtlejul, trec la cârciuma de alături unde dau pe gât o dușcă de rachiu verde de izmă, ca să prindă puteri. Când rachiul verde începe să-și ridice aburii spre creier, sala se transformă într-o reuniune de familie. Dansatorii își schimbă partenerele, le învârtesc până încep să țipe și veselia e în toi când numărul păhărelelor de rachiu e direct proporțional cu cel al tururilor de dans.  

 

Afară, ca să nu plătească taxa de intrare, stau cei mai în vârstă, care au venit aici, la petrecerea tineretului, ca să mai afle ceva de acasă.

- Ai auzit, cumătre Marine, că lui Nae al Lixandrei i-a crăpat ghițica a bălană?

...la ceardaş

Pe chestia “ghițicei" se vorbește ceasuri întregi, se comentează și toți acești țărani sfătoși, care au fost rupți de necesitățile vieții de treburile lor gospodărești, caută pentru câteva ore să-și dea impresia că nu se mai ocupă de ciudatele însărcinări ce le capătă de la patronii lor orășeni. Și în timp ce aceștia păstrează viu dorul de colțișorul lor de pământ părăsit, tineretul din șopronul de dans a încins o bătută generală care ridică praful din scânduri până la tavan. 

Fiecare cântă ce-i trece prin cap, chiuind unii “Pe șoseaua dintre vii”, alții “Două lemne, două doage". Petrecerea la “complect" e acum în toi. Peste câteva minute va degenera într'un amestec cumplit de dansatori, ca apoi să se transforme într’o învălmășeală de bătături călcate. Femeile vor țipa ca la baie, pumnii, obișnuiți să mânuiască secera, se vor repezi ca proiectilele, capetele vor suna trosnite ca dovlecii. Pricina bătăii obligatorii de la urmă nimeni nu o cunoaște. Dar e fatală ca și rachiul, ca și muzica, ca și dansul.

Luni, în zori, un bătrân filozof va mătura salonul de praf și în mormanul de gunoi, printre măselele scuipate și bețele smulse, va găsi stâlcită și floarea viorie ce i-a pus-o Ion, Mariei în păr și s'a pierdut la înghesuială.”

 

Sursa: articolul “Duminica, la complet” - semnat “Rex” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 9 decembrie 1936 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor