Herculane – băile uitate ale lui Hercule

Izvoarele tămăduitoare din Herculane au fost descoperite de legionarii împăratului Traian – cei care le-au numit “Băile sfinte ale lui Hercule” (“Ad aquas Herculi sacras”). Devastate în timpul năvălirilor barbare, băile din Herculane au fost refăcute și modernizate - începând din anul 1734 - de guvernele austriece, maghiare și apoi de cele românești. 

 

Localitatea, beneficiară a unui climat temperat și bogată în ape minerale tămăduitoare, a reprezentat până acum câteva decenii una dintre cele mai importante stațiuni turistice balneare din Europa. Vă invit astăzi să dăm o raită prin (cea care a fost) “cea mai high-life dintre stațiunile noastre climaterice și balneare”. Pentru că Herculane a fost cu adevărat, timp de mai multe secole, o stațiune cu renume european. Ca să vă convingeți, vă invit să citiți un savuros articol scris de Marta D. Rădulescu, publicat în anul 1933 în revista “Realitatea Ilustrată”:

Băile Herculane - o "întreprindere de Stat" interbelică

 

“Am avut norocul să cresc între domni învățați și pricepuți într’ale economiei politice, care mi-au sădit în minte axioma că întreprinderile Statului sunt prin definiție și iremediabil prost conduse. Iar băile Herculane sunt întreprindere de Stat… De aceea când, autoritar, dictatorul familiei a hotârât să petrecem o lună acolo, m'am crispat ca și când ar fi trebuit să iau o doctorie amară: eram sigură că am să dau peste cea mai sinistră desordine şi cea mai cumplită scumpete, căci după celelalte toate, localitatea e cea mai “high-life" dintre stațiunile noastre climaterice și balneare."

 

Hotelul Carol

"Am sosit seara pe alei curate, luminate de becuri electrice și de… o profuziune de licurici cum n'am mai văzut în viața mea. Pe fondul negru al pădurii, ca o serbare de lampioane jucăușe sau ca o ploaie de stele filante, roiau milioanele de licurici.

- Asta-i în cinstea noastră desigur. Salutări de la spiritul lui Oslea.

La Hotelul Carol, curat ca un salon, un portar de casă mare, galonat și bine crescut, ne conduce pe săli răcoroase, pe lângă o minusculă fântână arteziană între coloane, în apartamentul curat ca un pahar care ne aștepta. În antecamera și în odaia largă mobilată, de o eleganță vetustă, mi se părea că sunt în casele bunicii: aceleași scrinuri și toalete portative de mahon rococo, aceleași șifoniere.

- Ca acasă…

- Hotelul datează de mai bine de o sută de ani și era destinat “high-life"-ului ungar. Pe aici nu venea pe vremuri decât lumea cea mai select și bogată a vechii  monarhii. Exclusivist prin selecție și prin prețuri.

- Brr…  Să știi că ne ruinăm. Și încă ai luat cameră la parterre.

Herculane - hotelul Carol

Arunc grabnic ochii pe placatul din ramă și nu-mi cred ochilor. O sută de lei! Mai ieftin ca la un mare hotel bucureștean, la prețuri de favoare. Teoriile mele nu se potrivesc. O madamă curată, zâmbitoare și politicoasă ca o subretă, îmi pare și mai neverosimilă la un hotel... al Statului. Totală contradicție cu teoriile de acasă. Dar să nu ne grăbim. Să vedem ce ne mai așteaptă mâine. Se anunță regim de ploi. Noroc că am luat mașina de scris și o doză masivă de resemnare anticipată.

- Aici plouă mai puțin decât oriunde - ne asigură madama.

- Și totuși îmi pare că a și început…

- Nu domnișoară. E Cerna."

 

O dimineață (interbelică) la Herculane

 

"Mă deștept cu soarele care pătrunde în trâmbe fine orizontale prin jaluzele vechi de lemn. Prin geamurile deschise pătrunde discret un parfum de flori și de pământ reavăn. Deschid. Un tablou de vis. Dincolo de grădinile în floare cu alei îngrijite, sub cerul de smalț albastru, se profilează apropiate, abrupte metereze înalte de stânci albe și roze de calcar spre care se cațără pădurea deasă de brazi și de fagi tineri.

- În cercetare, repede! - comand eu nerăbdătoare.

Hotelul Dacia și sanatoriul militar

Întâi parcul. Cele două mari hoteluri, Carol și Ferdinand, vaste și ajurate de verande, încadrează de-a dreapta și de-a stânga parcul mic, în pantă, cu fântâna lui țâșnitoare. În fund se profilează cazinoul, tot în stil, și veranda care le leagă. O singură notă distonantă în eleganța sobră: Birtul cu aspect de cârciumă din josul terasei. Asta e de la “Zece mese". E “pata de ulei”. Impresia de curățenie și ordine civilizată nu se desminte. În administrația generală simplă și culantă, în orânduirea băilor, în minunatele promenade îngrijite ca un salon. 

 

În câteva zile am străbătut în lung și în lat aleile minunate ale pădurilor de fag și de tei, am urcat abrupturile de o parte și de alta până la chioșcurile spânzurate la cinci-șase sute de metri deasupra băilor. De acolo de sus se vede toată armonioasa alcătuire a acestei bijuterii de stațiune balneară."

Casinoul și parcul

Apele binecuvântate de la Herculane

 

Băile Herculane au păstrat prin veacuri străvechiul renume al isvoarelor fierbinți, vindecătoare de reumatisme și de alte metehne. E drept că apele acestea minunate nu miros tocmai a parfum Coty: au un vag iz de ridiche și de ouă clocite. Dar aici stă poate una din tainele puterii lor binefăcătoare și în radioactivitatea lor. Apele vin din adâncime, de la câteva sute de metri cel puțin, unde o fostă lavă consolidată  dar fierbinte încă, fumegă de mii de ani, încălzind isvoarele genuine.  

 

Povestea - mie îmi sunt foarte dragi poveștile - spune că însuși Hercules, care căpătase un strașnic reumatism, și-ar fi scăldat voinicele mădulare în apele binecuvântate. Pentru a întări această mitică afirmație, care constituie și un invidiat blazon de noblețe, un Hercules de bronz, cu tradiționala măciucă pe umăr, stă de strajă în fața sanatoriului militar, sfidând invaliditatea pensionarilor și ascultând impasibil muzica militară, pe când un porumbel obraznic îl decorează regulat, cu grațioasă ireverență. Neelegant e soclul de piatră, în care turtește nu mai puțin de patru capete stâlcite de lei care scuipă apă în patru lighienașe de bărbier, ca de acolo să alimenteze bazinul de piatră cu peștișori anemici. Alegoria? Ce legătură este între Hercules și peștișorii invalizi? S’o explice cine vrea... Dar dincolo de mitul întruchipat în statuie, statele de serviciu ale fântânilor juvenței, vechi de două mii de ani, stau înscrise în fragmentele de ex voto romane, încrustate pios în pereții promenadei, acoperite, de la punte și în urmele de apeducte, din drumul umbrit de tei.

Populația pestriță a vizitatorilor e împărțită în straturi puțin permeabile. Sus în hotelurile noastre - Carol și Ferdinand, precum și în câteva vile luxoase și scumpe plutocrația cosmopolită și pretențioasă. La mijloc, în hotelurile mai modeste, lumea de rând civilo-militară - micii burghezi și plutonierii majori. Aceștia cu localurile lor, cu băile lor… Dar cei mai interesanți sunt vizitatorii țărani, de la vechea baie Hercule, care fac sudație în plin aer, cu țoalele în cap, afară din stațiune, pe aleile lăturalnice…"

 

Herculane - atracțiile unui sejur interbelic

 

"(…) Pe vârfuri și înălțimi, agățate de cline de piatră, chioșcuri simple te îmbie la odihnă și-ți indică în același timp locul cel mai potrivit de unde să admiri priveliștile minunate. Pentru cei mai sedentari “excursia" cea mare e la chioșcul din pădure. Popicăria hodorogită, cu bile invalide și cu birtul “cu grătar special". Dar și aici protipendada vine cu trăsura.

Reporterul-turist Marta D. Rădulescu

Publicul acesta “select" are însă alte distracții: La Cazino joc de Bulă. Deseori de un efect terapeutic uimitor. Mulți pacienți își scurtează cura la Herculane, după câteva seri. Și sus e un templu al Fortunei, unde doamne decoltate și “juni-amorezi" de diferite vârste, joacă  “chemin de fer".  

 

În sala de bal a cazinoului, un model artistic în genul său, e dans în fiecare seară. Din când în când, de două ori pe lună cel puțin, se dă acolo un bal la care de fiecare dată se alege o Miss cu nume variat – “Miss Herculane", “Miss Cerna", etc. și... câte un Missoi. Miss-ele sunt prin definiție nepoate de general și sunt alese cu componcțiune și disciplină de tinerii ofițeri subalterni. Miss Hercules, spune tradiția, e obligată să joace o rumba cu statuia lui Hercules. Din gentilețe, acesta deleagă să-i țină locul pe profesorul de dans din localitate, Marcel Ionescu, cu care are o vagă asemănare."

Herculane - Hotel Carol (1925)

O dramă interbelică

"De altfel viața de aici nu este câteodată lipsită de peripeții: o tânără domnișoară frumușică și plină de nerv, care pierduse de curând, în împrejurări necunoscute pe alesul inimii, a fost eroina unei drame unice în genul său. Duduia, dolentă ca Dido, se plimba pe malul Cernei cu un frumos ofițer, care se străduia s'o consoleze. Dar tânără, sătulă de viață, ajunsă pe podul de peste bulboaca Cernei, îl întrebă cu un gest dramatic:

- Și zici că aici se poate îneca un om?

- Desigur domnișoară. Are șapte metri.

- Atunci… Adio…

 

Și "huștiuluc” în Cerna, ca un ghem de dantelă roz, de la o înălțime de trei etaje. Spaima cavalerului responsabil. Dar Cerna, clementă pentru ambii eroi, rostogolește de câteva ori pe tânăra sinucigașe și o depune apoi tandru pe țărm, cu brațele ei de spumă. Fericit, ofițerașul aleargă, o înfășoară în manta, o duce la hotel și… dispare, fără ziua bună, nu numai din hotel dar și din localitate, sătul de romantism și aventuri.

 

Seara, frumoasa sinucigașe, dansa zâmbitoare un Fox, ca și cum nimica nu s'ar fi'ntâmplat. Era vindecată. Recomandăm rețeta și altora, în aceiași situație.”

 

Surse: 

 

- articolul “Băile Herculane” - semnat Marta D. Rădulescu – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 17 august 1933 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor.

- fotografiile au fost preluate din articolul citat și din colecția Bibliotecii Digitale Naționale.