Poveşti şi blesteme pe drumul ce duce spre “Agapia cea tăinuită de lume”

Vă invit să îl însoțim pe reporterul Ion Tic al revistei “Ilustrațiunea Română” într-o vizită pe care a făcut-o în primăvara anului 1938 la “frumoasa Mânăstire Agapia cea tăinuită de lume, păstrătoare a unui important tezaur de artă bisericească și a unei străvechi tradiții monahale de înaltă și pilduitoare spiritualitate.” 

Drumul spre mănăstirea ascunsă în munți

 

Drumul din Piatra Neamț până la frumoasa mănăstire ascunsă în munți “nu este tocmai ușor dacă te încăpățânezi să mergi cu un vehicul, altul decât autobuzul C.F.R. care te duce la mânăstire numai în timpul verii și mai ales dacă nu îți propui să te oprești ici și colo ca să revezi eroii lui Ion Creangă, întruchipați sub alte fețe, și să asculți legendele și poveștile care au făcut faima drumurilor care duc în Munții Neamțului.”  

 

Un localnic “cu mustăți roșcovane” îi descria, în cuvinte simple dar sugestive, reporterului Ion Tic “topografia drumului” ce duce spre mănăstire și îi destăinuie câteva dintre poveștile locului:

 

"- Drumul este destul de frumos și dacă vrei să-i cunoști splendoarea și să ajungi la timp la mânăstire, trebuie să te scoli dis de dimineață – spuse roșcovanul care începu să-și răsucească țigara scoasă dintr’o tabacheră bătrânească. Este bun și pentru că a fost de curând reparat și - cu o mașina voinică - ajungi tocmai bine. Prin Dobreni, Bodești, Bălțătești, pe drumul care duce spre Târgul Neamț, ajungi la cotitura care îndreaptă în ascunzișul brădetului care adăpostește Agapia. Vreo 38 de kilometri crestați de dealuri și coline frumoase… De la Piatra urci “pieptul balaurului", cel mai de seamă dintre dealuri și poate cel mai anevoios. Un deal frumos de care se leagă și o legendă frumoasă. Roșcovanul zâmbi cu înțeles ca și când ar fi vrut să mă ispitească să-l ascult. Mai răsuci câteva țigări din tabachera din carton presat și lăcuit - cum erau pe vremuri - mă privi cu ochii aceia blânzi și buni ai moldovenilor sfătoși și prinse firul întrerupt:

 

Legenda balaurului care "aținea calea necredincioșilor" în drumul spre Agapia

Mănăstirea Secu

- În pieptul dealului a trăit multă vreme un balaur cu șapte capete și cu limba de foc. Bătrânul din Pipirig care mi-a povestit și mie întâmplările petrecute pe aceste meleaguri îmi spunea că într’o seară pe când încerca să urce dealul, a văzut balaurul ieșind din ascunzătoare și că l'ar fi înghițit desigur, ca pe un pui de găină, dacă nu s'ar fi înapoiat la Piatra, în fuga cea mare, făcând tot timpul semnul crucii. 

 

Balaurul păzea dealul dintr'o poruncă mai presus de închipuirea noastră. El aținea calea necredincioșilor care încercau să urce, cu gânduri rele drumul de munte spre mânăstirile de maici ascunse în munți, poate tocmai pentru a le feri de sgomotul și nimicurile lumii… Un fel de paznic uriaș, jumătate șarpe, jumătate om, cu trupul acoperit de solzi ascuțiți ca lancea, care se cuibărise tocmai în locul care despărțea cele două lumi: a credincioșilor retrași în schituri și mânăstiri și a oamenilor de rând înecați în păcate. 

 

Cu “balaurul" mamele își speriau copiii neascultători. Dar balaurul nu mânca copii, pentru că ei nu erau păcătoși, cum suntem noi oamenii…  

 

Câteodată, la asfințit de soare, după toacă, cei care urcau pe Cosla, puteau vedea un nor de flăcări care ieșea din dealul pe care stăpânea balaurul: era ceasul în care ciudatul și fiorosul paznic ieșea din ascunzătoare ca să se răcorească, pentru că, după cum spun bătrânii, balaurul își culca cele 7 capete în cazane cu cărbuni aprinși. Se spune că cei care plecau cu gânduri curate spre mânăstire nu aveau a se teme de nici un rău. Ba din contra, balaurul care lucra uneori nevăzut, le venea într'ajutor. Așa se zice de un car plin cu drept credincioși, copii și merinde, care se adâncise dincolo de butuci în drumul desfundat de pe deal și pe care zece boi nu l'ar fi putut scoate, că ar fi fost scos de balaur, care l-a săltat cu un vârf de coadă.”

 

Poveștile răzeșului cu “duhul blând și vorba mieroasă"

Mănăstirea Văratec

Se zăresc căscioarele din Dobreni și turla bisericii în care este îngropată o nepoată a lui Leon Bogdan. Străbatem Dobrenii cu căscioarele răsfirate, mai toate respirând, fără putință de tăgadă, specificul gospodăriilor moldovenești. (…) De aici, mașina ca și când s'ar fi speriat de “balaur", gonește spre Bodeștii Neamțului, dar de departe ne înfățișează decorul minunat al albelor căscioare, presărate la întâmplare, în amestecul de pomi și verdeață.  

 

De la Bodești, drumul se abate spre răsărit, până la Crăcăoanii care-și resfiră căsuțele curate, până departe. Poposim aici câteva minute. Un ochi deprins să pătrundă lucrurile la prima vedere poate observa cu ușurință miracolul care s'a înfăptuit și aici ca și în restul țării: căsuțele sunt văruite, împrejmuite, șanțurile curățate, oamenii având doar o singură preocupare: munca.  

 

 La marginea drumului ne întâmpină un bătrân cu sprâncenele stufoase. Omul face palma streașină și ne măsoară, de sus până jos. Pare nedumerit de popasul nostru tocmai în fața bătăturei lui. Moșneagul, încă voinic pentru anii pe care-i poartă în spinare, este un răzeș cu “duhul blând și vorba mieroasă", care te câștigă de la prima vorbă. Legarăm capătul unei convorbiri în care bătrânul amestecă numele câtorva feciori și fete care s'au retras în mănăstiri, fără ca cineva să-i fi îndemnat să părăsească lumea noastră plină de păcate...

- Poate că vecinătatea mânăstirilor…

- Câtuși de puțin. Este drept că suntem un fel de “prag al mănăstirilor” care, ceva mai departe, se țin lanț, dar nimeni n'a îmbrățișat viața monahală decât dintr'o chemare lăuntrica - cine știe - poate chemarea Celui de sus... Din trupul familiei noastre s'au desprins destule mlădițe care au luat, din fragedă tinerețe, drumul călugăriei.

- Cunoașteți mânăstirile din Munții Neamțului ?

- Câteva…

- Păcat. Să le vedeți - dacă vă duceți pentru aceasta - pe toate… Este tot ceea ce avem mai frumos și mai sfânt din trecutul nostru cu adevărat românesc. Dacă veți răscoli cenușa vremei, veți găsi ctitorii de domni moldoveni și de boieri drept-credincioși care au ascuns cu grijă, în această parte muntoasă, comoara de credință strămoșească a neamului. Pare că anume le-au pitit de necredincioși, năvălitori sau războinici…

- Și totuși războinicii s'au apropiat destul de mult…

- De, ce să spun... Aproape de noi sunt Războienii. Știți… luptele…

 

Moșneagul ne povesti apoi frumusețile priveliștilor care încep din preajma Crăcăoanilor și țin până departe, dincolo de Mânăstirea Neamțului. Din comoara mânăstirilor se desprinde, ca o salbă dumnezeiască așezată pe o jumătate de arc: Secu, Sihăstria, Sihla, Văratec… Iar înlăuntrul deschizăturei de arc, ceva mai spre miază-noapte, strălucind de frumusețe, Agapia…

Mănăstirea Nemțului

Priveliști, una mai frumoasă decât alta... De pildă priveliștea de pe “Ciungi": în jos își arată podoaba Văratecul; în dreapta Bălțăteștii de lângă noi; în stânga Cetatea Neamțului și târgușorul cu același nume; iar în față o nesfârșită și minunată vale…

 

Pornim din nou la drum. Străbatem Bălțăteștii, care surâd în coloritul vioi al jocurilor de lumină matinală ca un copil somnoros, pe jumătate treaz, care mai gustă încă din frumusețea visului din care s'a trezit. Este stațiunea cu “sare tămăduitoare"  - uneori miraculoasă - care peste câteva luni își așteaptă sezonul.  

 

Cetatea Neamțului

 

De la capătul Bălțăteștilor, orizontul se deschide larg, luminos, până la cotitura drumului, care apucă spre apus - drumul Agapiei. De la “cotitură", privim în depărtare pieptul muntos care mai susține încă, împotriva vitregiei vremurilor, ruinele Cetății Neamțului. Silueta cetății în paragină se deslușește destul de bine în decorul pitoresc care ne face să rămânem câtva timp în contemplare… 

 

Mai sunt șapte sau opt kilometri până la mânăstire. Drumul este destul de bun și mașina străbate, fără osteneală, și această parte de drum. Suntem la porțile Agapiei…

 

Blestemele uitate ale Agapiei

Biserica Agapia
din deal în 1938

Balaurul cu șapte capete nu este însă singurul pericol care ne pândește pe drumul ce duce spre  “frumoasa mânăstire Agapia, cea tăinuită de lume”. Se spune că inundațiile, incendiile, cutremurele și celelalte nenorociri de care au avut parte uneori locutorii ținuturilor se datorează unui vechi blestem: “Preotul Darângă care a scris “Istoria Sfintei mânăstiri Agapia" ca și harnicul preot Mătasă, care s'a ocupat îndeaproape de dovezile trecutului atât de glorios pentru istoria vieții monahale din acest ținut, vorbesc destul de limpede despre această întâmplare: Mânăstirea Agapia a adăpostit călugări până la 1804 când mitropolitul Veniamin Costache a transformat-o în mânăstire de maici, aducând aicea călugărițe din mai multe locuri: din Văratec - unde erau prea numeroase, Socola, Paraschiva, Gârcina, Vânătorii Pietrei. Călugării din Agapia, împrăștiați pe la alte mânăstiri, au aruncat blestem greu asupra călugărițelor care le-au luat mânăstirea. Blestemul acesta ce a îngrijat mult pe maice din pricina deselor primejdii ce le veneau asupră, a fost ridicat, după multă stăruință și osteneală prin o “carte de deslegare" emisă de Patriarhul de Constantinopol în 1816 și semnată de 16 mitropoliți și episcopi".

 

Aici se sfârșește drumul nostru de azi. Despre viața maicilor din alte vremuri de la mănăstirea Agapia vă voi povesti într-un alt articol: “La umbra ceasloavelor”.

 

Surse:

- - articolul „Mânăstirea Agapia” - semnat Ion Tic - publicat în revista „Ilustrațiunea Română” - numerele din 20 și 27 aprilie 1938 - disponibile în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor

- fotografiile aparțin Colecției Szathmari a Bibliotecii Digitale Naționale