NISTRUL - UN AL DOILEA STYX

Suntem obișnuiți să spunem că “hotarul nostru etnic” se oprește la Nistru. Chiar și marele Eminescu limita întinderea spațiului românesc până la acest fluviu în celebrele versuri ale Doinei: ”De la Nistru pân’la Tisa…”. Adevărul istoric nu este însă acesta: dincolo de Nistru au trăit întotdeauna numeroși români. Sigur că astăzi situația este alta, dar asta datorită multelor decenii de teroare la care au fost supuși românii din aceste teritorii în perioada stăpânirii sovietice. Zeci de mii de români au fost deportați în ținuturile înghețate ale Siberiei, mii de oameni au fost exterminați în propria lor țară pentru că s-au opus rusificării și bolșevizării acestui teritoriu. Nu vreau să nasc polemici. Dar nici nu vreau să uităm destinele miilor de moldoveni ridicați de la casele lor de către sovietici și deportați în îndepărtata Siberie - gulag înfrigurat din care puțini s-au mai întors. 

Nistrul - un al doilea Styx

 

Povestea refugiaților din Transnistria

 

O să vă spun astăzi povestea unuia dintre acești deportați – poveste găsită într-un număr din 1932 al revistei “Realitatea Ilustrată”. O mărturie cutremurătoare consemnată de reporterul Sandu Vornea: 

“Un fenomen sângeros și-a făcut apariția de câtva timp la Nistru. În fiecare noapte, familii de români transnistreni, sau oameni izolați din Republica Moldovenească, încearcă să treacă fluviul înghețat spre noi, dar sunt ciuruiți de gloanțele grănicerilor bolșevici. Uneori, soția e împușcată și cadavrul ei rămâne acolo, în mijlocul Nistrului, pe când soțul reușește să se refugieze la noi. Copiii sunt despărțiți de părinți și înghiață în zona neutră. Alteori, ghiața se rupe, înghițind, pe refugiați. În zori la spitalele din Tighina și Chișinău, sunt aduși răniții.

Iată femeia Luchena Bairan, cu maxilarul frânt, înjumătățit, de-un foc de armă. Iată pe Crevetzki și pe copilul său, care abia are cinci anișori, dar e de o inteligență scăpărătoare, și ceea ce povestește, te înfioară. Toți au, de altfel, de povestit câte o aventură sguduitoare. Bătrânul Gavrilă Simion de 78 de ani, din Dortskaia (Republica Moldovenească), fetele Lida Gogu și Ecaterina Simba și atâția alții, au trăit groaznica tragedie a trecerii Nistrului. 

 

Cele de mai jos sunt un document. Reproducem ceea ce ne-a povestit bătrânul Ion Cătărău, în vârstă de 61 de ani, din comuna Butuceni, Republica Moldovenească, refugiat de curând din Basarabia, și supraviețuitor din groaznicul măcel dela Nistru, precum și povestirile altor refugiați. Am găsit pe acest bătrân la căminul de refugiați transnistrieni din Chișinău, unde vine în fiecare dimineață să împartă covrigi copiilor de acolo, în semn de mulțumire lui Dumnezeu, că l-a scăpat de gloanțele și de iadul sovietic.

Moș Ion Cătărău împărțind covrigi
 copiilor refugiaților din Transnistria

El a fost deportat la Arhangelsk și a trăit o aventură cum nici Jack London sau Curwood nu au imaginat. E un om, deși încărcat de ani, totuși foarte voinic. Înalt. Un bărbat frumos. Are ochi albaștri și poartă mustața tunsă. Cum vede un flăcău îl invită la „trântă ciobănească” cu el. Inteligența lui e foarte vioaie și povestește într’o limbă moldovenească, mult mai frumoasă decât însăși limba basarabenilor.

POVESTEA UNUI DEPORTAT

De deportare nu scapă în Rusia sovietică de azi, nici unu la mie dintre culaci, adică dintre sătenii cari nu au trecut de la început de partea „colectivului”, termen generic, cu care peste Nistru se desemnează comunizarea muncilor agricole și a recoltei. Nici cei bătrâni, nici femeile și copiii nu sunt cruțați. Printre culacii din satul său (Butuceni) a fost încolonat ca să fie deportat și Moș Ion Cătărău, în vârstă de 61 de ani, căruia îi dăm aci cuvântul, să ne povestească sumbra sa aventură:

- Am fost porniți într’o zi, în zori, de acasă, ca o turmă de vite, păzită de soldați roșii cu armele încărcate. Din sat în sat, coloana noastră creștea, adăogându-i-se noi deportați. Am fost mânați astfel pe șosele și câmpuri, zile întregi. Cei cari cădeau de oboseală, erau lăsați să moară în drum sau, dacă mai aveau o licărire de viață, erau împinși înainte, până se stingeau de tot. Am fost încărcați în vagoane, ca animalele și trenul ne-a hurducăit zile și nopți întregi.

Am aflat pe drum că ne duceau la Arhanghelsk. Când ne-am apropiat de acest oraș, care se află la Marea Albă, adică la Nord, unde zăpezile sunt aproape vecinice - am înțeles că „tovarășii” comisari ai poporului, voiau să ne ucidă prin frig. Am fost opriți pe un câmp îngust, mărginit de păduri dese. Acolo, se aflau câteva bordeie, și, fără răgaz, răpuși de drum, am fost puși să ne săpăm singuri bordeiele, în care aveam să trăim de aci înainte. Aceste bordeie erau un fel de șanțuri lungi, pe sub pământ, un fel de gropi în care dormiam strânși unul lângă altul, câte 20— 30 de inși, în cea mai grozavă murdărie. Îndată ce-am terminat cu săparea bordeielor, am fost duși la muncă forțată, la tăierea pădurilor. Tăiam copaci și-i trimeteam pe ape, la vale, din zori până se lăsa întunericul. Hrana ce ni se dădea, era o cană de apă călduță și un bulgăre de mămăligă sau pâine, tare ca piatra.

 

Refugiați din Transnistria

Frigul era îngrozitor. Din cauza gerului, mâinile și picioarele ne degerau, dar eram siliți să muncim înainte, sub amenințarea că vom fi împușcați pe loc, dacă „sabotăm”. Bube rele ni s’au deschis pe față, de ger și chinul nostru întrecea cât poate să sufere omul. De la un timp, s’a încuibat tifosul exantematic în bordeie. Din douăzeci de mii de deportați, câți ne aflam în acea tabără, au murit în scurt timp, în câteva luni, opt mii. În bordee, viii trăiau de-a valma cu bolnavii și morții... De multe ori, bolnavi aproape de moarte, erau scoși la muncă: trebuia să tăiem pădurile, pentru exportul de lemne în America. Rusia sovietică trebuia să vândă lemnele mai ieftin decât alte țări. Și putea face aceasta, fiindcă n’o costa nimic exploatarea.

ÎN INSULA SOLOVETZKI

Alți deportați erau duși mai departe, mai la Nord, cât mai aproape de Polul Nord... Mici coloane de acestea treceau pe la Arhangelsk, înaintând pe țărmul Deltei fluviului Dvina, mereu spre Nord. În Deltă, se văd insulițe înghețate, printre care se deschid canale înguste. Când ajung pe țărmul Oceanului, prizonierii sunt îmbarcați în șalupe, ce pornesc prin ceața polară. Ultimele țărmuri de pământ, mai mult cenușii decât verzi ca și pădurile seculare de pini și cele din urmă sătulețe rămân în urmă. Bușteni mari alunecă, blocând gura fluviului; ei vin pe apă din întinsele păduri, de la Vologda, spre a fi îmbarcaţț pentru America.

Ceea ce simte un deportat când ajunge în Marea Albă, trebuie să fie sguduitor; în fața lui e nemărginirea albă a acestei mări vecinic înghețate, presărate cu zeci de insule mici de piatră, acoperite cu un fel de licheni sumbri având aspect dintre cele mai sălbatece. Șalupa se oprește la țărmul uneia din aceste insulițe, unde se află cel mai infernal lagăr de deportați: Insula Solovetzki, pierdută în pustiul de zăpadă și de valuri înghețate. Gerului de acolo, nu-i rezistă nici un deportat...

EVADAREA

Într’un astfel de lagăr se afla deci Moş Cătărău, care continuă astfel povestea sa:

 

- După multe dibuiri și încercări, într’o noapte am isbutit să mă strecor afară din tabără, printre sârmele ghimpate și razele reflectoarelor. În buzunar aveam câteva ruble, pe care reușisem să le salvez. Am luat-o îndată prin pădure și pădurea a știut să mă ascundă. La început, am gonit prin pădure ca un nebun. Știam că dacă mă vor prinde soldații, voi fi împușcat. A trebuit însă, în curând să mă opresc, ca să mă odihnesc, și atunci m’a cuprins frigul. Tot timpul pribegiei mele, am luptat cu un ger aprig; sunt voinic, dar puterile îmi slăbeau, fiindcă trebuia să merg și noaptea, altfel aș fi înghețat. Am întrebat pe cei cari mi-au ieșit în cale și ei m-au îndreptat spre o gară, pe unde trecea trenul de Moscova. O parte din rublele ce aveam la mine le-am cheltuit cu biletul de tren. În tren, am scăpat de controlul actelor de identitate care se face foarte des.

Două mici refugiate își fac temele
 într-un cămin din Chișinău

La Moscova m’am dat jos din tren. Mai aveam o rublă și jumătate. Nu aveam bani să iau bilet de tren pentru a-mi urma călătoria spre Republica Moldovenească, spre satul meu natal. De altfel, auzisem în gară la Moscova, că iar au început să facă controlul actelor în trenuri. Atunci, m’am hotărât să mă sui în tren fără bilet. Am călătorit o noapte întreagă, agățat de tampoane, cu mâinile înghețate, amenințat să fiu svârlit sub roate la fiecare sdruncinare a trenului. Amorțindu-mi mâinile și picioarele, m’am tras pe scara unui vagon. Deși abia dacă mă puteam ține mai bine, totuși cred că, cu mâinile încleștate pe fiarele reci, am ațipit o clipă... 

 

Deodată, am simțit o sguduitură puternică. Din fericire nu căzusem sub roți. Ci se deschise ușa vagonului și o mână puternică mă trase înăuntru, pe coridor. Era controlorul trenului. El începu să-mi facă actele. Urma desigur să fiu împușcat, fiindcă s’ar fi dovedit ușor că dezertasem din lagărul dela Arhanghelsk. I-am căzut atunci în genunchi, i-am spus că nu am făcut nici un rău, că nu mi-au ajuns banii pentru bilet, fiindcă nu mai am decât o rublă și jumătate.

- Bratușca (frățioare) – i-am spus – i-a dumneata rubla asta și jumătate și lasă-mă neamendat, că tot n’am de unde să plătesc amenda. Fie-ți milă de un om, care nu are alt avut decât o rublă și jumătate, și de aceea, când îți dau numai atâta, înseamnă că eu îți dau mult, foarte mult: tot ce am pe lume!

Am scos rubla și jumătatea de rublă și -  în genunchi - i le-am întins. El le-a luat, le-a băgat în buzunar și mi-a zis:

- Bine! Dar la prima stație să te dai jos din tren…

 

 Citește și: Mărturii din Transnistria

CUM AM TRECUT NISTRUL

- De la prima stație mi-am continuat drumul pe jos, fără nici un bun, trăind din milă și mai ales cu rădăcini. Am făcut astfel, de la Arhanghelsk până la Butuceni, satul meu din Republica Moldovenească, cinci săptămâni. Când am ajuns la marginea satului, am crezut că visez. Fiind cunoscut acolo de autorități, n’am intrat în sat ci prin rudele ce-am întâlnit pe șosea, am făcut rost de câteva ruble, smulse din sărăcia lor. Mi-au adus de asemeni de mâncare, în timp ce eu stam ascuns afară din sat.

Melania Terentie și Lida Goan
familiile lor au murit înecate
 în timpul fugii peste Nistru
din cauza ruperii gheții

Satul nostru, nu e departe de Nistru. Când s’a lăsat noaptea, am luat-o spre Nistru, m’am apropiat binișor de mal. Mi-am făcut curaj și am trecut Nistrul pe ghiață. Grănicerii roșii au prins de veste, au tras după mine, dar m’a ferit Dumnezeu și am scăpat neatins... Zeci și sute de alți refugiați, nu scapă însă de gloanțele sovietice. La Nistru, hecatomba crește. Pe mal și pe gheața râului, se pot vedea cadavre de bărbați și de femei, copii înghețați...”

 

Sursa: articolul “Nistrul – al doilea Styx” – semnat Sandu Vornea – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” - numărul din 7 aprilie 1932 – disponibil în colecția Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj Napoca