Bucureștiul sub camuflaj

Luna februarie a anului 1941. România, încă neutră, se pregătea de intrarea în război. Intrase deja în vigoare “ordonanța camuflării”, conform căreia orașele noastre trebuiau să se scufunde în întuneric deplin începând cu ora 8 seara. Mai mult decât atât, pomenita “ordonanță a camuflării” interzicea și circulația pietonilor sau a automobilelor pe străzile Bucureștiului după ora 1 noaptea.

 

Cei din urmă pietoni la ora 1 din noapte

 

Mihail Sebastian surprindea în jurnalul său, în 11 februarie 1941, imaginea primelor seri ale Bucureștiului sub camuflaj: "Atmosferă de război, de mobilizare generală. Orașul e parcă și mai întunecat decât aseară. Doar câteva rare felinare mai ard. Vitrinele sunt acoperite cu perdele mari, cu hârtii albastre; toate ferestrele sunt oblonite. La 9 seara e pustiu. Câțiva trecători aleargă după taxiuri, care trec grăbite, fără să oprească. Mașinile cenușii germane sunt cele mai pline de noroi. Vin de la drum lung și pornesc la drum lung. Soldații nemți, care până acum se plimbau agale, ca într-un oraș de vacanță, sunt grăbiți, îngândurați. În tramvaie, pe stradă, se vorbește mereu de un posibil bombardament englez. Dar - lucru ciudat - nu văd nici un fel de îngrijorare; mai mult chiar: un fel de curiozitate animată, ca pentru un spectacol în pregătire."

“Ordonanța camuflării” reprezenta "o mare problemă" pentru petrecăreții Capitalei, clienți fideli ai restaurantelor obișnuite să rămână pline până în zori: “-Ei, și după ora 1, ce trebuie să faci? – întreabă un provincial venit în Capitală să strecoare câteva petreceri nocturne printre alte câteva imaginare interese. Omul nu înțelege cum poți fi obligat să te culci la o oră la care de obicei vinul începe să te poarte spre hotarele visului de alcool și, mai ales, cum poate fi sancționat pentru vina de a fi stat dincolo de îngăduința celor două ace ale ceasornicului care, o clipă, au arătat: unu noaptea”. Bucureștenii puteau să accepte îmbrăcarea în straie cernite a străzilor Capitalei. Dar prevederea care interzicea “plimbarea sub clar de lună” era considerată un adevărat sacrilegiu…":

BUCUREȘTEANUL CARE (nu se) GRĂBEȘTE

“Bucureșteanul este din fire un om care nu se prea grăbește; cel puțin în această privință nu pare a se deosebi de domnul cu umbrelă de la Mizil, pe care-i place să-l ridiculizeze. Trece strada agale, cetind jurnalul; vine întotdeauna cu întârziere la birou; prinde trenul din mers și adeseori îl pierde; cumpără lucruri proaste și scumpe pentru că le cumpără la ora închiderii magazinelor. Atunci, de ce s’ar grăbi să fie la ora 1 din noapte acasă? Stă destul de departe dar, își face socoteala că, într’un sfert de oră un taxi îl lasă în poartă; așa că, rămâne să se plimbe pe bulevard până la 1 fără un sfert. La ora asta, toți aleargă grăbiți încolo și încoace fluierând după mașini și înjurând șoferii:

Când luminile începeau să se stingă...

- Extraordinar, dom’le! Ăștia-și fac de cap…

În realitate, omul se retrage pentru că la aceiași oră trebuie să fie și el acasă, fapt pentru care bucureșteanul iar nu poate să aibă nici un strop de înțelegere. Și așteaptă în colțul de la Brătianu, iar ceasul electric numără minutele și, iată, e deja ora când trebuia să fie acasă. Purtat la Tribunalul Militar, el e desigur nevinovat: după toate regulile vitezei, un taxi l’ar fi dus acasă într’un sfert de oră…”.

BUCUREȘTIUL ÎȘI PLÂNGE TRISTEȚEA

“Târziu, noaptea. Mașinile au încremenit la colțul de stradă și pietonii în sfârșit au dispărut. Pe largile bulevarde au rămas numai vitrinele, și ele de neobservat în pelerina neagră a hârtiei de camuflaj. Singur vântul se plimbă la braț cu primăvara cântând o stranie melodie pe ondulatele obloane metalice ale magazinelor ce se țin de mână. Niciodată Bucureștiul n’a fost atât de liniștit.

Femeile din baruri își așteaptă zadarnic clienții

Într’un colț, pe o stradă centrală dar totuși dosnică, un bar își plânge tristețea prin ochiul violent colorat al unei firme exotice. Au dispărut palidele fețe ale fetelor ce trăiau numai noaptea și obositele figuri ale petrecăreților de meserie. Alămurile jazz-urilor se odihnesc, ele, care niciodată n’au cunoscut odihna, iar un chinez împământenit, portarul localului, doarme cu două semne de întrebare în obrajii mongoli: e încă nedumerit dacă noaptea este într’adevăr hărăzită somnului sau dacă nu cumva asta înseamnă răsturnarea fireștei ordini a lucrurilor. Un bastonaș al tobei de jazz a rămas și el ca un semn de mirare între talgerele tobei.”

Liniștea marelui oraș avea să fie alungată abia spre dimineață de micuții vânzători de ziare care, “lipăind desculți pe pietrele încă reci de boarea nopții” aveau să strige cu mie de glasuri: “Ediția!... Ediția!...”. Dar ei nu aveau cum să știe atunci că viața de noapte a Capitalei nu avea să renască cu adevărat decât peste multe decenii. Dar atunci Bucureștiul avea să fie cu totul altul…

 

Surse:

- Mihail Sebastian - "Jurnal 1935-1944" - Editura Humanitas - 2002

- articolul “Viața de noapte a Bucureștiului de azi” – publicat în numărul din 4 mai 1941 al revistei “Realitatea Ilustrată”