De-a
lungul veacurilor anii de restriște s-au abătut mereu asupra satelor românești.
Războaiele îi chemau periodic pe flăcăii și pe bărbații mai tineri să își
apere țara și neamul. Îmbrăcați în greoaie haine militare și cu un pușcoci
vechi aruncat pe umeri aceștia își părăseau părinții și iubitele și plecau pe
drumul războiului. Intrau fără voie într-o lume a ororilor și a durerii. Oricât
de departe îi duceau însă pașii, gândurile le zburau mereu către cei lăsați acasă.
Singurele lor legături cu aceștia erau scrisorile
care ajungeau cu greu pe front. Scrisorile, scrise uneori cu slove de sânge, erau
cele care le purtau dorul și amarul adunat în suflete către cei dragi. Iar “cărțile”
primite de acasă, le dădeau ostașilor puterea să meargă mai departe și să
spere.
Mesajele
trimise celor de acasă începeau în mod aproape invariabil cu formula – care ascunde
atâta speranță dar și atâta teamă: “Dacă citești
aceste rânduri înseamnă...”. Și pentru că “românul s-a născut poet”
scrisorile continuau de multe în versuri. Ioan Massoff – cunoscutul prozator și
teatrolog – a primit câteva dintre aceste emoționante scrisori
în versuri de la “sublocotenentul
Bucătaru Aurel și elevul plutonier Sandu Nicolae, concentrați undeva pe zonă” și le-a publicat în numărul din 30 ianuarie 1940 al revistei
revistei
“Realitatea Ilustrată”.
“Astăzi
trist și dus pe gânduri
Eu
îți scriu câteva rânduri;
Două sau trei rândurele
Să-ți umplu ochii cu ele.
Foaie verde lămâiță,
Scumpă, dragă copiliță,
Azi fiind tare supărat,
Să îți scriu m-am apucat
Niște rânduri mărunțele
Scrise cu mâinile mele.
Și le scriu rând după rând
Ca să le citești plângând.
Nu te pot dragă uita
Că ți-e bună inima.
Trandafir roșu vopsit
Nu uita că te-am iubit.
Cine n’are dor pe lume
Vie
să-i dau de la mine,
Că
la mine este mult
Cură
gârlă pe pământ.
|
Dacă
n-ai noroc și parte
Degeaba
te mai scoli din noapte. Trandafir verde-arătos
Mi-a
fost drag ce e frumos.
Ochii
negri mi-au fost dragi
Că-s
frumoși ca două mure
Crescute
vara’n pădure,
În umbruță de răcoare,
Neatinși de pic de soare.
În sprâncenele amândouă,
Parcă-s picături de rouă,
Și așa de gingășele
Moare lumea după ele.
Du-te carte sănătoasă
La mândruța mea frumoasă
Să te ia să te citească
Alta’n loc să-mi iscălească.”
|
Răspunsul iubitei era uneori scris tot în stihuri:
“Foaie
verde trei granate
Fă-mă Doamne de se poate,
Fă-mă pasăre măiastră
La cazarmă la fereastră,
Să văd puiul meu ce face.
Nu știu: scrie ori descrie,
Ori
învață teorie?
Cavaler cu gura dulce,
Mă sărută și se duce.
Mergi scrisoare tot pe jos
Găsești puiul sănătos,
Mergi scrisoare și pe sus,
Adă-mi degrabă răspuns.
Și află și despre mine
Că eu nu mai am pe nime.
|
Când erai puiuț acasă
Mă plimbam ziua prin casă.
Foaie verde crâng uscat,
Dar de când pui ai plecat,
Tot am plâns și am oftat.
De-aș fi trăit rău cu tine
N’ar arde inima’n
mine.
Dar
am trăit binișor
Și drept mă usuc de dor.
Te sărut numai prin carte
Căci gurița ți-e departe.
Trandafir și viorele
Te sărut – la revedere.”
|
Un
alt soldat cuprins de dorul iubitei lăsate acasă ticluia alte rime:
„Dragă nu te pot uita
Că ți-e dulce gurița.
N’a fost dulce cum
să fie,
Ca
strugurul cel de vie,
A
fost dulce la’ntâlnire
Și
amar la despărțire.
Frunză
verde trei castane
Dorul
meu și al matale
Merg
pe vale la plimbare,
Se’ntâlnesc la un isvor
Se sărută până mor.
|
La fântâna cu cerdac
Se’ntâlnește drag cu drag,
Se iubesc până ce zac.
Trandafir roșu bătut,
Tare-aș vrea să te sărut.
Te sărut numai prin carte
Că altfel nu se mai poate.”
|
Frumoasa codană rămasă acasă îi răspundea:
„Foaie verde și-un agut
Doritul mei cel iubit
Și de mine despărțit,
Eu cu jale mai trăiesc
De dorul tău mă topesc
Iară când mi-aduc aminte
De-ale noastre dulci cuvinte
Cum trăiam noi cu iubire
Fără leac de despărțire.
Când de-un ceas nu ne vedeam,
Foarte mult ni se părea.
|
Și-acum nu ne mai zărim,
Cum putem să mai trăim.
Scrisoare eu n-am primit,
Nici la mine n-a venit.
Și astăzi până la prânz
În trei ori rânduri
Eu am plâns,
După tine că te-ai dus.
Te-ai dus și n-ai mai venit
Și eu tare te-am dorit
Dragul, scumpul meu iubit!”
|
Un flăcău mai lăudăros din fire ticluia următoarele stihuri:
„Mai la deal de peste Prut
Trei ibovnice-am avut,
O româncă și-o țigancă,
Și una basarabeancă.
Mai la deal de Moscova
Să’ntâlnesc
ibovnica
Să culegem cânepa,
Să culegem fir cu
fir,
Să culegem
trandafir!”
Iubita
uitată acasă nu s-a lăsat nici ea mai prejos. Ostașul lăudăros a primit
următorul răspuns:
“Maică-ti i-o fi păcat
Proastă creștere ți-a dat,
Te-a lăsat să te iubești,
Cu cine te întâlnești.
Te iubești cu bun și rău
Și-ai uitat numele meu.”
Ioan Massoff își încheia articolul cu o scrisoare “scrisă în stil de cronică”:
„Din străini și de departe,
M’am
gândit să-ți scriu o carte.
Nu e scrisă de tipar,
Ca să fie în zadar.
E scrisă de mâna mea
Să citești ce-i scris în ea.
Mai întâi de a scrie carte
Mă închin cu sănătate.
Mai întâi de-a mea scrisoare
Îți urez zile ușoare...”
Voi
încheia și eu cu câteva rânduri, scrise
de data aceasta în timpul Primului Război Mondial:
“Noi, frate, ne
lăsăm satul,
Satul și măicuțele,
La care le-am supt țâțele.
Știut-ai tu, maică,
bine,
Că m'a prinde
Neamțu-'n mână,
Nu ți-oi mai cosi'n
grădină,
N'oi mai mulge oi
la stână;
Ci-oi muri-'n țară
străină,
Cu pușca plină pe
mână.”
frumoase scrisori in stihuri!
RăspundețiȘtergereVersurile sunt într-adevăr emoționante prin sinceritatea lor. Să nu uităm nici versurile lui Eminescu: De din vale de Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine,/ Nu din gură, ci din carte, Că ne eşti aşa departe.
ȘtergereTristeți. Când iubirea e boală, românul o face cuvânt scris. Și uneori doină. De la scrisorile, scrijelite pe coajă de copac până la cele de azi, pe tastatura mobilului, ele conțin versuri. Cum îl duce mintea pe îndrăgostit. Nu se poate abține. E ceva de dincolo de el. E, ca un al șaselea simț. S-a născut românul poet? Oricare îndrăgostit este.
RăspundețiȘtergereMulțumesc. Asta mi-a adus aminte de,, O scrisoare de la Muselim Selo ", chiar dacă aceea nu era de dragoste.
Si eu imi aduc aminte de "O scrisoare de la Muselim Selo" mama mea ne-a citea poezii pe care le comentam dupa aceea. Cu aceste poeme ne-am dezvoltat sensibilitatea pe care cu drag o port înca. Multumesc lui Maricel pentru postarile lui ! Pusa Becker-Brindea
ȘtergereMultumesc si eu Pusha pentru ca nu uiti sa mai vii pe aici. Te mai astept!
ȘtergereȘi... De ce atâta jale?
RăspundețiȘtergereDe ce atâta durere?
Pentru ce atâtea jertfe
și de o parte și de cealaltă a *baricadei*?¿?...
Pentru k după 100 ani să fie și mai rău... ?
Pt. K după 100 ani să fim și mai răi... ? ...
Să fie acei ostași vinovații...!
Să fie vinovat Mareșalul... ! Ori Al. I. Cuza,
Ștefan cel Mare,
Mihai cel Mare și Viteaz,
Mihai Eminescu...
Einstein, Michelangelo, Pușchin...
Constantin Brâncuși...
Sau poate... EU
ȘI NEAMUL MEU!¡!
Nimic de completat. Te mai aștept pe blog, Dan-Stelian Bura!
RăspundețiȘtergere