Călători fără odihnă pe drumul Siberiei

Deși am putea fi tentați să credem să credem că deportările românilor în Siberia au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice începând cu anii celui de Al Doilea Război Mondial, adevărul istoric ne spune altceva. Cu două decenii mai înainte zeci de mii de români din Transnistria au avut parte de “binefacerile” colectivizărilor forţate. Începând chiar din primii ani de după instalarea puterii sovietice, cei care s-au opus au fost deportați în îndepărtata și înfrigurata Siberie. Chiar și în timpul regimului țarist, în timpul Primului Război Mondial, mii de români au fost puși fără voie pe drumul pribegiei către îndepărtatele tărâmuri înghețate.

Vă voi spune în continuare povestea lui Ilie Veștemean din Cacova și a lui Andrei Moga din Sibiel, doi ciobani ardeleni a căror aventură tragică a început în cele dintâi zile ale Primului Război Mondial:

“Cei doi săteni au plecat în primăvara anului 1914 cu oile lor în Rusia. În comunele lor nu se aflau pășuni și conform unei vechi tradiții a oierilor din ținuturile Sibiului s'au îndreptat spre ținuturile mănoase, cu iarbă grasă, ale Caucazului. Acolo nu se aflau nici “boactărul" ungur, nici “cătanele împăratului" și își puteau vedea liniștiți de meserie. De cum au trecut însă granița Rusiei cu cele o mie de oi, a izbucnit războiul. În dreptul Varșoviei, cei doi oieri români au fost înconjurați de o trupă de cazaci și duși la stăpânire. Aici un ofițer bărbos, cu mustățile până la epoleții încărcați de aur, a spus scurt:

Cimitir de prizonieri în Siberia

- Spioni! Siberia!

Fără altă judecată, bieții oieri români s'au pomenit pentru trei luni închiși în cazematele înspăimântătoarei fortărețe a Varșoviei, așteptând să se formeze convoiul pentru Siberia.

- Ce fac oile noastre? – întrebau mereu cei doi bieți martiri.

Spuneau cătanele că le păstrează până se gată bătaia. În realitate oile fuseseră vândute cu preț bun de cei care îi arestaseră serviciului de aprovizionare al armatei. Și cu speranța că oile se află în pază bună, cei doi români au făcut tragicul drum spre Siberia pe jos, mânați din urmă de loviturile cazacilor. 

                             Citește și: Mărturii din Transnistria

Ar fi prea lung să povestim aici nenumăratele suferințe ale celor doi oieri pe acest drum care a durat mai mult de opt luni de zile prin ținuturile înghețate ale nordului. E suficient să spunem că din 1800 de condamnați au ajuns în lagărul Varoslawska numai 450 de oameni, restul căzând pe drum din pricina frigului, oboselii, bătăilor și foamei. Aici, la Varoslawska, Veștemean și Moga au găsit mai bine de 500 de români, în majoritatea lor oieri, stabiliți de mai multă vreme în Rusia și care din pricina războiului au suferit aceiași soartă ca și eroii noștri. Toți se aflau internați în lagărul de la Varoslawska pentru aceiași vină, imaginară: spionaj. În fruntea lor se afla părintele Valeriu Coltor din Făget, pe care evenimentele îl surprinseseră la un frate al său din Odesa. Cum s'a declarat războiul a și fost arestat și trimis în Siberia ca spion.

Ilie Veștemean

Timp de trei ani românii din lagărul de la Varoslawska au suferit cele mai cumplite privațiuni. Atunci când toate speranțele păreau pierdute, a ajuns până acolo vestea că în întreaga Rusie a început revoluția. Apoi știrile s'au succedat cu o rapiditate de nemaivăzut. S-a încheiat armistițiul cu nemții, “tătucul” nu mai era și soldații se socoteau mai mari decât ofițerii. Într'o bună dimineață, lagărul a rămas fără santinele, fără corp de gardă. Soldații plecaseră, care încotro, lăsând prizonierii de capul lor, să se descurce cum or putea mai bine. Abia atunci sau ivit razele speranței. Fiecare a încercat să se gândească la ziua fericită când se va vedea acasă, în sătucul de la poalele munților. Sub comanda preotului Coltor, cei 500 de români din lagăr au format o trupă bine înarmată, cu armele lăsate de rușii dispăruți, și au pornit spre casă urmând mereu drumul indicat de “Calea robilor", tot așa cum se orientau în urmă cu 500 de ani strămoșii lor luați robi de tătari. Știau că îi așteaptă primejdii mari, dar cu orice preț trebuiau să scape din infernul Siberiei.

Andrei Moga

Au călătorit astfel timp de două luni prin pădurile nesfârșite, până ce au ajuns în apropierea orașului Irkutzk. Acesta era centrul rezistenței trupelor albe și bună parte dintre români sau alăturat acestor trupe ce combăteau bandele bolșevice. Alții, cu părintele Coltor, au plecat mai departe spre casă. Printre ei se aflau Veștemean și Moga, care-și lăsaseră acasă nevestele tinere cu copii și ardeau de dorul lor. Dar numai după trei zile au întâlnit trupele roșii. O scurtă bătălie, în cursul căreia Moga a fost rănit grav și părintele Coltor a murit. Ceata românilor a fost capturată. De astă dată în mâna trupelor roșii, au fost îndreptați spre regiunile cele mai de nord ale Siberiei, în insulele Albert, unde se găsesc minele de plumb. Una din insule, cu numele de Soratim, cuprindea lagărul românilor. La început se aflau aici aproximativ 5.000 de români, foști prizonieri de război, dar peste câțiva ani au început să sosească lungi convoaie compuse din bieți români ai “Republicei Moldovenești" de peste Nistru, care erau ridicați peste noapte, încărcați în furgoane și transportați în îndepărtata Siberie. 

Astăzi se află în insula Soratim din regiunea semi-polară, la 78 de grade latitudine, o colonie de 15.000 de români care s'au organizat și trăiesc cum pot, în înfiorătorul deșert de gheață, asteptând prilejul unei evadări. Acest prilej l-au găsit Veștemean și Moga când o balenieră a ancorat rătăcită în micul golf al insulei. Cei doi oieri găsiseră mult aur într’o mină părăsită, cu ajutorul acestui aur au convins echipajul suedez și ascunși în cala corabiei sub pieile de focă au izbutit să evadeze din insulă. Asta se întâmpla în anul 1933.

De atunci, timp de patru ani, au cutreierat lumea, căutând să ajungă acasă. Au străbătut, ascunși în burdufe, pe cămile, marele deșert al Mongoliei. Au trecut prin platoul Tibetului și au coborât în India, pe coasta Himalayei, cel mai înalt munte din lume. Toate aventurile prin care au trecut cei doi români ar putea umple paginile unui volum, cu o acțiune din cele mai senzaționale. Destul să spunem că grație consulului României din Calcuta, un englez bogat și milos, au fost repatriați.

- Și acum încotro?

Fețele celor doi se întunecă. Apoi Veștemean ne răspunde cu glas trist:

- Am fost bogați altădată. Acum suntem săraci și singuri.

Moga oftează și el și apoi spune:

- Da! Oile ne-au pierit, aurul l-am cheltuit. În sat nu se mai află nimeni de-al nostru. Nevasta lui Veștemean a murit. Pe-a mea am găsit-o măritată, cu copii mari de la altul. Plecăm mai departe! Unde? Dumnezeu știe! Asta a fost pesemne voia Lui, să rămânem călători fără odihnă. După ce ne-au mulțumit frumos, cei doi “călători fără odihnă" s'au ridicat și au plecat. După câteva minute siluetele lor bizare s'au pierdut în mulțimea pestriță adunată la târgul de vineri.”

Citește și: Nistrul – al doilea Styx

Sursa: articolul “Suferințele unor români în Siberia” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” - numărul din 31 august 1938