Carol și Elena - Idila

În jurul relației dintre regele Carol II-lea și Elena Lupescu s-au țesut multe legende. Societatea românească a fost - și este încă – foarte categorică în a judeca povestea de dragoste dintre cei doi. Majoritatea românilor au fost profund indignați de legătura extraconjugală a viitorului rege, care își părăsise familia și renunțase la tron în decembrie 1925 și care trăia în Franța, sub numele de Carol Caraiman, alături de iubita lui. 

 

Mărturisirile Elenei Lupescu 

 

“În cele mai multe cazuri, când dragostea este adevărată, dar împrejurările sunt vitrege, suferința cea mai mare o îndură femeia. Eu, Elena Lupescu, sunt socotită în lume drept o curtezană, ca multe altele, fără scrupule, o sirenă egoistă, pentru ale cărei mângâieri un Prinț de neam regesc a renunțat la tronul său. În interesul acestui om, cât și pentru justificarea mea, m’am hotărât să scriu adevărul în această chestiune.” 

 

 

Așa își începea mărturisirile Elena Lupescu – dezvăluiri din intimitatea legăturii ei cu Carol al II-lea – publicate de trustul de presă american „Hearst” în luna septembrie 1927. Articolele publicate în “New-York American” și “Los Angeles Examiner” au fost imediat preluate de presa europeană. Revista “Realitatea Ilustrată” – care apărea în acei ani la Cluj – nu putea să rămână indiferentă. În “Ediția specială: Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927 săptămânalul interbelic publica ample extrase din articolele care făceau senzație în ziarele americane:

“Faptele cunoscute sunt că: acest Carol, născut Prinț de Coroană al României, țară care după război s’a întregit, a fost întărită și civilizată de unchiul său, Carol I, și apoi de tatăl său, Ferdinand I, care a murit de curând – trăiește în exil împreună cu mine, într’o vilă de la Neuilly, într’unul din faubourgurile Parisului."

Zizi Lambrino

Învinuiri de complot

Sunt arătată drept ‹‹acea evreică cu părul roșu, Magda Lupescu››, iar căminul nostru e numit ‹‹Vila misterioasă a unei iubiri neîngăduite››, în care ‹‹se complotează împotriva României.›› Voi încerca să restabilesc adevărul.

Carol a semnat abdicarea la tron în ianuarie 1926. Aceasta n’a fost, după cum presupune lumea, o dezertare lașă, făcută cu sânge rece, de la îndatoririle sale ca Prinț de coroană și moștenitor al tronului unei țări care-și pusese întrânsul toate nădejdile de viitor. Pasul său l-a făcut în împrejurări insuportabile, create de falsificările și intrigile dușmanilor săi. Intrigile acestea s’au urzit ani de-a rândul, încă din timpul căsătoriei morganatice a lui Carol cu Zizi Lambrino - o incursiune romantică de tinerețe, care s’a sfârșit cu o căsătorie, deoarece Carol era prea cinstit și prea cavaler ca să facă altfel - el a fost hărțuit, amenințat, silit, terorizat și pus într’o situație insuportabilă, pentru un om de o voință tare, impulsivă, ca a sa și de un caracter rigid.

Brusc și fără tact

Prințul Carol

Acestea sunt însușirile lui Carol. Este brusc și adesea lipsit de tact. Îi lipsesc răspunsurile prompte și e sfios în manifestările sale. Decât să argumenteze sau să se pună într’o situație penibilă, preferă să recurgă la acțiune. Îl cunosc, de aceea vorbesc, căci prietenia dintre Prințul Carol și mine durează de multă vreme, și-l cunosc mai bine decât însuși mama sa, Regina Maria. Nimeni nu mă poate înșela în ceea ce privește pe Carol.

 

Ne-am întâlnit încă de copii în România. Asta a fost cu multă vreme înainte, căci acum eu sunt de 28 de ani, iar Carol de 34. Sunt născută la București, tatăl meu fiind român și mama mea rusoaică. Tatăl meu era chimist. Nu suntem evrei, deși s’a spus că suntem. Am prieteni foarte iubiți printre evrei și dacă aș fi evreică aș fi mândră de aceasta. M’am întâlnit pentru prima oară cu Prințul Carol în casa administratorului de la una din moșiile Regelui. Într’o zi, tatăl meu m’a luat și pe mine la un ceai cu Regina Elisabeta, soția Regelui Carol I, care era cunoscută sub numele de ‹‹Carmen Sylva - Regina poetă››. Regina Elisabeta adora copiii. Unica ei fetiță a murit în vârstă de 4 ani și inima Reginei era plină de duioșie pentru copii. Era foarte iubitoare față de mine și a trimis să-mi aducă ciocolată. Și când s’au adus bomboanele Prințul Carol, care stătea în apropiere, a luat cutia ca să mi-o prezinte el. Dânsul era de 15 ani, iar eu de 9.

Elena Lupescu

- De multă vreme am vrut să te cunosc - a spus dânsul. Ai un păr atât de frumos!

Această intervenție bruscă și acest compliment copilăresc era caracteristic Prințului meu. Inima sa este atât de bună, dar nu știe totdeauna să se exprime. Cu toate acestea complimentul mi-a plăcut mult, căci părul era una dintre vanitățile mele. M’a costat multă durere de cap. Mi-a părut bine când s’a născocit moda părului scurt. Acum port părul bubikopf, nu scurt băiețește; la ceafă puțin mai lung. Am surâs tânărului Prinț și dânsul m’a îmbiat să deschid cutia.

- Mănâncă! – a spus dânsul, cu felul său rece și brusc, întinzându-mi cutia de ciocolată cu un gest energic.

Am luat o bomboană, dar nu apucasem s’o mănânc, când Carol mi-a oferit alta. Am ezitat. Atunci dânsul a apucat o bomboana cu două degete și mi-a pus-o în gură.

- Nu mai vreau alta – am spus eu.

- Ba da, mănâncă! - a insistat dânsul.

Era încăpățânat, și a stăruit, spunând:

- Vreau s’o mănânci și pe asta.

Nu înțelegeam pe atunci ce înseamnă această insistență, și m’am supărat. Mândră, m’am uitat încruntat la dânsul, și am împins cutia de bomboane, și nimic nu m’ar fi putut, hotărî să mai iau una.

De câte ori n’am râs împreună de acest episod al bomboanelor de atunci. Îl cunosc acum atât de bine! Dar atunci nu puteam să înțeleg dedesubtul acestei maniere bruște a sa; care nu era altceva decât dorința de a prelungi șederea, oferindu-mi bomboanele una câte una. Prefera această metodă, deoarece nu era obligat la conversație.

Greșit judecat

Bietul băiat! Cum l-am judecat de greșit! Și câți nu-l judecă și astăzi greșit! Eu însă mai mult nu-l pot judeca astfel. În întâlnirile ulterioare cu Carol am învățat foarte multe, deși uneori treceau luni și ani când abia ne mai vedeam unul pe altul. Cu toate acestea între noi exista prietenia, și simțeam că eu îl înțeleg pe acest om. Vedeam sub maniera brutală o inimă adevărată și un caracter ferm.  

 

La vârsta de 16 ani m’am căsătorit cu un ofițer român. Un timp scurt, am trăit fericiți împreună, dar mai apoi ne-am dat seama că caracterele noastre se deosebesc prea mult și gusturile diferă atât, încât o viață armonioasă era cu neputință. A venit însă războiul și preocupările personale au trebuit să fie lăsate la o parte. Imediat tatăl meu s’a pus, dânsul și activitatea sa, la dispoziția guvernului. A mers pe front, unde l-a însoțit și mama. Am fost și eu împreună cu soțul meu. Toți patru ne-am pus în slujba Patriei. Eu și mama mea dădeam ajutor soldaților și copiilor mici și părăsiți în urma groaznicelor evenimente care au urmat. Și erau atât de mulți cei fără ajutor! Copii și soldați mureau ca muștele.

"Fostul prinț Carol cu doamna Lupescu
în grădina contelui Ionescu la Londra"
(foto din "Realitatea Ilustrată - 3 iunie 1928)

Reînnoirea vechii prietenii

Prințul  s’a căsătorit cu Zizi Lambrino în timpul războiului. Bineînțeles că această căsătorie m’a interesat și pe mine mult, deși pe atunci gândul unei legături între Carol și mine nu se născuse încă și poate de aceea am considerat căsătoria sa cu sentimente altruiste, dorindu-i fericire. Când s’a terminat războiul am rămas împreună cu părinții mei, socotind că eu și bărbatul meu nu ne potrivim împreună, deși eram foarte buni prieteni și suntem încă. De comun acord, am hotărât să divorțăm, lucru care se face foarte ușor în România. Am intentat procesul de divorț și legea ne-a separat. Am rămas mai departe cu părinții, făcând bineînțeles, din când în când, călătorii prin străinătate.

În decursul uneia dintre aceste călătorii, la Paris, s’a întâmplat că Prințul Carol a venit să-mi facă o vizită. Era pe la începutul lunii Decemvrie 1925. Carol se înapoia de la funerariile reginei văduve Alexandra, din Londra, unde fusese trimis ca să reprezinte familia regală. Ne-am întâlnit la o recepție, în casa unui atașat al Legațiunii române din Paris.

- Aș dori - a început vorba Prințul - să reînnoim vechea noastră prietenie, din zilele când eram în România.

Am observat că e foarte obosit și deprimat, și n’am putut să-i rezist. Răspunsul meu a fost din adâncul sufletului, fără alt gând decât acela de a mi-l face prieten. I-am răspuns:

- Te aștept, mâine, la apartamentul meu.

Astfel au început a înmuguri în mine sentimente noi pentru băiatul sfios de odinioară care voia, cu de-a sila, să mă hrănească cu bomboane. În ziua următoare Prințul mi-a făcut o vizită, acasă la mine, și a fost cât se poate de corect cu mine, deși afectuos.

Legături sufletești

M-am străduit să-l liniștesc pe Carol, să-l fac să se simtă bine în tovărășia mea, amintindu-i de timpurile când dânsul era băiat de 15 ani iar eu eram în vârstă de 9 ani. Acum puteam să-l înțeleg mai bine. Femeile, în genere, nu pot să găsească pe Carol prea atrăgător. El nu are dibăcia pe care o au alții de a linguși, și este prea sincer și brusc spre a fi un om de salon. Desgustat de faptul că prietenii săi îl judecă greșit, adesea e în stare, pe neașteptate, să-și schimbe toată activitatea, să lase un lucru baltă spre a se apuca de automobilism, de aviație sau de călătorii îndepărtate. Poporul își spune atunci: ‹‹Iar s’a sălbăticit: nu poți pune nici un temei pe dânsul››. Lucrul nu e adevărat, Carol nu este un fanatic și te poți bizui totdeauna pe dânsul. Totdeauna e atent și își iubește prietenii. E generos, binevoitor, loial și patriot. 

 

Dragostea sa pentru mine e blândă și lipsită de egoism. Dacă ar putea să divorțeze de soția sa, Prințesa Elena a Greciei, Carol m’ar lua în căsătorie, la cea mai mică indicație a mea, că aceasta este datoria lui. Când pentru prima dată s’au înnodat între noi legături de dragoste, primul său gând a fost pentru mine și la prețul pe care voi avea să-l plătesc. În mod sincer însă, declar că nu doresc o căsătorie morganatică. Și eu îmi iubesc țara. ÎI iubesc și pe Carol, dar recunosc obligațiile sale față de poporul său. Căsătoria lui Carol cu Zizi Lambrino a fost o greșeală a tinereții. Să fiu eu oare a doua femeie, care să-l ducă la o greșeala identică? Nici nu mă pot gândi la așa ceva. Nici un moment nu mi-a trecut prin gând ideea unei căsătorii între noi…”.

Continuarea aici: Carol și Elena - Dragoste în exil

Sursa: revista “Realitatea Ilustrată” - ediția specială “Memoriile complete ale d-nei Lupescu” din 22 noiembrie 1927