Cum a murit Ion Luca Caragiale (mărturia Cellei Delavrancea)

    Ultima vizită în România

   Scârbit de umilințele trăite în țară, după ce a intrat în posesia unei moșteniri lăsate de mătușa sa, Ecaterina Cardini din Șcheii Brașovului, Ion Luca Caragiale a decis în anul 1904 să părăsească țara și să se stabilească împreună cu familia la Berlin. În primăvara anului 1912, marele dramaturg a făcut o vizită în România, cu scopul de a susține debutul literar al fiului său Mateiu Caragiale, care a publicat un grupaj de poezii în revista Viața românească (1 aprilie 1912). Cu acestă ocazie, care a coincis cu jubileul de 60 de ani al scriitorului, au fost organizate numeroase acțiuni de omagiere a lui Caragiale. Marele dramaturg a răspuns astfel la numeroase urări primite din țară și din străinătate: „Trăiască frumoasa și cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfințenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie”. 

 

  La doar câteva săptămâni după reîntoarcerea genialului dramaturg la Berlin, vestea morții neașteptate a acestuia avea să producă o profundă emoție:

     „S-a stins!...

   S-a stins, într-o clipă nenorocită, cel mai luminos luceafăr al literaturii noastre, cea mai curată glorie a acestui neam fără noroc! Mai ieri-alaltăieri ne întreceam în preamărirea Maestrului sexagenar, și nu ne venea să credem, că acest spirit veșnic scânteietor, să fi ajuns la pragul bătrâneții. Acei ce l-au cetit, ori au avut fericitul prilej de a sta de vorbă cu el, măcar o sară, nu se puteau împăca cu gândul că vremea nemiloasă poate să îmbătrânească vreodată și pe un titan de talia lui Caragiale. (...)

     Am rămas săraci pe urma lui - și golul lui nu se va umplea în curând.

   Am rămas săraci și zăpăciți în fața loviturii năprasnice, ce ne-a izbit. Și, dincolo de limita de humă a trupului, dincolo de hotarele acestui glob de noroi, sufletul acestui uriaș al literaturii noastre, își întinde pentru întâia oară aripile de vultur, și se ridică falnic și fericit, în slavă, la tronul Ziditorului, în care credea, să dea seamă, ce a făcut cu talentul ce i s'a încredințat în lumea asta.

   Sboară tot mai lin, tot mai sus, dincolo de hotarul realității; în regiuni la care se avântase și în viață, în clipele fericite ale creațiunei.

   Și noi privim pe urma acestui sbor îndrăsneț, abia îl mai putem urmări; îl pierdem... - și simțim că ochii ni se umplu de lacrimi...” (Alexandru Ciura în revista Cosînzeana – numărul din 30 iunie 1912)

I. L. Caragiale și fiul său Mateiu I. Caragiale

Cum a murit Caragiale – mărturia Cellei Delavrancea

   Ion Luca Caragiale. bolnav fiind de arterioscleroză, a murit subit în zorii zilei de 9 iunie 1912, în locuința sa din  cartierul Schöneberg din Berlin. Scriitoarea și pianista Cella Delavrancea avea să consemneze emoția momentului într-o scrisoare scrisă în acea zi și adresată mamei sale (notă: deoarece tatăl său, scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, era un apropiat al familiei Caragiale, pianista și scriitoarea Cella Delavrancea a crescut alături de fiii și de fiica lui Caragiale; textul scrisorii preluat din ziarul Românul, numărul din 16/29 iunie 1912):

Mateiu Caragiale (stânga)
Cella Delavrancea alături de Ion Luca Caragiale (centru)
Luca (Luchi) Caragiale (dreapta)

22 Iunie, Sâmbătă noaptea.

   Mamă,

   Îți scriu, deoarece cred că tăcerea ar fi o tortură după depeșele primite. –    Caragialei mort, mort, și grozava zi de azi ne-a apropiat și mai mult, pe mine și pe sărmanii săi copii; numai acuma îți pot vorbi un pic... au trecut două ceasuri, și numai pendula ceasului și murmurul vocii d-nei Zarifopol care o mângâie pe d-na Caragiale (notă: Alexandrina Caragiale, născută Burelly, soția lui Ion Luca Caragiale), adeveresc și mai mult ceea ce am petrecut eu în orele aceste. - Lovitura a fost îngrozitoare... când Luchi (notă: Luca Caragiale – numit de apropiați Luchi - fiul dramaturgului) s'a fost întors de la liceu și noi ne pregăteam să mergem la masă, mutter (mama) s'a dus să’l trezească pe Caragiale. Am auzit cum tușia noaptea și de aceea nime n'a intrat în camera sa înainte de 1 1/2 h.p.m. - Eu lucram în salon, când Tușchi (notă: Ecaterina Logadi Caragiale - fiica scriitorului) intră țipând... fără să vorbim, am înțeles îndată că o mare nenorocire e la mijloc... pe coridor era d-na Corez cu ochii plini de groază; ușa deschisă larg, Luchi în odaie cu mâinile în aer, și aproape de pat, lungit pe pământ, cu gura deschisă, palid cu privirea fixă, scumpul nostru Herr Director (Caragiale). Primele momente sunt imposibil de descris... toți țipau...

   După ce-am văzut că era în adevăr mort, eu și Tuşchi am alergat pe stradă să căutăm unul, doi, trei doctori. Ei au sosit, dar în zădar, căci moartea data deja de vreo șapte ore. A murit subit. Nu voi putea să'ți descriu toată ziua aceea: ea, sărmana femeie, din spasmele de plâns trecea într'un leșin îngrozitor. Tuşchi a fost destul de tare, după cât îi permiteau puterile, Luchi însă a fost admirabil, dând întregi lumi probe de curaj și alergând la legație, la societ. de pompe funebre etc... Eu însă'mi l'am ajutat după cât am putut, încât m'am mirat de rezistența mea. La miezul nopții au sosit dl. și d-na Zarifopol, niște prieteni excelenți, așa că cel puțin nu mai suntem singuri. Înainte de a fi venit dânșii numai eu și cu Luchi eram mai cu judecată; bonele sunt așa de tinere și de înspăimântate, încât nu știau nimic ce să facă. Îl așteptam pe Picu cum aștepți lumina soarelui. Luchi credea orbiş în el. Corpul trebuia transportat în România, și atunci ne vom întoarce cu toții. Mâine îl vor îmbălzăma. Lovitura a fost așa de neașteptată, încât noi am rămas strîns lipiți unii de alții, ca și când am simți încă inevitabila lovitură de trăsnet... Chiar și la ceasul acesta de odihnă, toate ușile-s deschise și noi vorbim toată vremea. Afară cerul e limpede, se zărește de ziuă. Eu îmi adun toată energia de care am nevoie pentru ca să ți-o împărtășesc și celor din jurul meu.

   Dragă mamă, în această confuzie, tu plângi desigur și împărtășești durerea noastră și desperarea acestei sărmane femei care-l adora.

   Și chiar azi a fost prima zi frumoasă din vara aceasta!

   Cella

Caragiale „dincolo de limita de humă a trupului”

   Rămășițele pământești ale lui Ion Luca Caragiale au fost depuse provizoriu în cavoul familiei din cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof, în prezența familiei și a prietenilor apropiați (printre ei Constantin Dobrogeanu-Gherea, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță). Conform înțelegerii cu legația României, menționată de Alexandru Vlahuță într-un mesaj adresat “d-lui G. Moroianu, ataşatul comercial al României la Viena, care a avut fericirea a fi distins de regretatul maestru cu încrederea şi prietenia sa”: „Înmormântarea astăzi. Scumpul defunct pus provizoriu până la Noemvre în cavou la Berlin. Vlahuţă” (cf. ziarului Românul, numărul din 16/29 iunie 1912)

   Cinci luni mai târziu, în 18 noiembrie 1912, sicriul cu rămășițele pământești ale marelui dramaturg a ajuns la București. Se pare însă că în drumul către țară a avut parte de o serie de încurcături, desprinse parcă dintr-o piesă scrisă de Caragiale – cel puțin așa reiese dintr-o relatare consemnată cu umor (cum altfel?) de Alexandru Ciura în articolul “Un vagon rătăcit”, publicat în revista Cosînzeana, numărul din 15 decembrie 1912:

   Un vagon mortuar a pornit din ţara nemţească, pentru un drum lung şi încurcat, până departe într'o ţărişoară obscură, la răsăritul Europei... Cum drumul era lung şi întortochiat şi cum mortul nu putea să dea esplicaţiile de lipsă, de câte ori trebuia să se schimbe direcţia, vagonul s-a rătăcit prin diferite staţii din Austria, şi după un vagabondaj de două săptămâni ajunge, în sfârşit, la ţintă: Bucureşti, Gara-de-Nord. Aici, altă pacoste. Vagonul sosise, ce e drept, dar fractele, cu cari trebuia însoţit, nu erau nicăieri şi mortul, bietul nu putea să dea nici de data asta lămuririle de lipsă... Şi aici e jalnica tragedie a vagonului rătăcit. O rătăcire e totdeauna tragică chiar şi pentru persoane, dar ele pot totuşi să ceară esplicaţii şi uşor ajung iarăşi la calea cea adevărată. Ce poate spune însă un biet vagon rătăcit, ales un vagon sigilat, un vagon mortuar, de care oamenii se feresc cu oroare, de îndată ce zăresc crucea neagră deasupra încuietoarei ? Nimic. (…)

   În vremea asta şeful de la Gara-de-Nord înjura la subalternii, cari nu-i puteau da lămuriri privitoare la un vagon mortuar ce sosise, cu o întârziere de două săptămâni, din Germania. Vagonul era aci, dar fractele nu erau nicăieri. „Cine dracu o fi ?" Şi şeful privea cu năcaz la vagonul, ce aştepta pe nişte şine laterale; aştepta modest şi umilit, ca un copil sărac. S-au pornit depeşile către Predeal şi răspunsul a sosit în curând: „Vagon mortuar, ilustrul Caragiale..." (Taman ca în piesa maestrului, în stil telegrafic!)

   Şi deodată s-a răscolit o furtună; ţăcăneau aparatele telegrafice, zbârnăiau soneriile telefoanelor, redactorii alergau speriaţi la zeţari: „Opriţi maşina, au sosit osămintele lui Caragiale". Băeţii cu jurnalele, în ediţii separate, umplu străzile şi cafenelele; publicul tresare ca zguduit de un curent electric; gesturi largi taie fumul cafenelelor: „Să-i facem funerarii naţionale, să vorbească Tache Ionescu, Delavrancea, Maiorescu, Iorga... îl ducem la biserica Sf. George... se acordă o reducere de 50 la sută pe căile ferate, ca să poată asista ţara întreagă la funerariile acestui uriaş al gândirii româneşti... Să ne achităm datoria de onoare".

eBook: Despre lume, artă

și neamul românesc - I.L. Caragiale

    

    Ceremoniile funerare au fost organizate în 22 noiembrie 1912. Cortegiul funerar, format la biserica Sfântul Gheorghe a făcut un ocol prin fața Teatrului Național (atunci pe Calea Victoriei) și a continuat până la la cimitirul Șerban Vodă din București. Printre miile de bucureșteni care au luat parte la această solemnitate se regăseau și mari scriitori ai timpului: Alexandru Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Șt. O. Iosif, Ovid Densușianu, Corneliu Moldovan, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Sandu Aldea, N. D. Cocea și alții.

 

     În cuvântarea pe care a ținut-o la biserica Sf. Gheorghe, Delavrancea menționa: „Caragiale a fost cel mai mare român din câți au ținut un condei în mână și o torță aprinsă în cealaltă mână. Condeiul a căzut, dar torța arde și nu se va stinge niciodată.” Mihail Sadoveanu adăuga: „Caragiale a însemnat o dungă mare și foarte luminoasă în literatura noastră contemporană; ea a rămas asupra noastră și va rămâne asupra tuturor generațiilor.”

Ansamblul "Căruță cu paiațe" 
amplasat în fața Teatrului Național din București

   Astăzi, după mai bine de un secol, statuia lui Ion Luca Caragiale privește ușor amuzată lumea românească, din fața noului Teatru Național din București, însoțit fiind de celebrele sale personaje care compun grupul statuar Căruța cu paiațe. Iar în mulțimea care se perindă prin fața maestrului, sigur se află și vreun Conu’ Leonida, care se plimbă agale “sub povara anilor ce-l îmbrâncesc”, sau un Jupân Dumitrache însoțit de o Coană Veta contemporană nouă, care se plimbă agale “cu gravitatea părului lor cărunt şi a meritelor lor patriotice”. Locul nu e ocolit nici de omologi ai celebrilor Nae Cațavencu sau Rică Venturiano, azi deputați sau directori de ziare. E acolo întotdeauna și un cerşetor epileptic, asemeni prostului din Năpasta. Nu lipsește desigur nici “cetăţeanul turmentat - vecinic acelaşi – care privește  impasibil, preocupat de alegerile în curgere, cu ochii injectaţi de alcohol...” (adaptare a unui text semnat Alexandru Ciura