Poveste din Cadrilater: Femeile cu crucea pe frunte

“Din vrerea nestrămutată a lui Dumnezeu și prin puterea Armatei noastre, în anul 1913 ne-am mărit pământul țărei înspre miază-zi, de partea Dobrogei, încă cu o nouă țărișoară. Unii au numit acest ținut Cadrilater, patrulater, căci mai de mult, pe timpul stăpânirii Turcilor, Rușciucul, Şumla, Varna și Silistra, erau patru cetăți renumite, în jurul cărora s’au dat multe lupte înverșunate. Silistra, sau Drâstorul lui Mircea cel Bătrân, așezată pe Dunăre și locuită de Români, era așa de bine întărită că n’a putut fi luată niciodată de un inamic.” (din articolul “Țara nouă – Dobrogea sudică și Deliormanul” – G. Murgoci – 1913). 

 

Nu despre istoria Cadrilaterului va fi însă vorba în articolul selectat pentru voi din presa interbelică. În centru atenției vor fi aromânii strămutați de autoritățile române în Cadrilater, veniți de prin părțile Pindului după Primul război mondial. Și despre un obicei al acestora: acela de a-și tatua femeile cu o cruce în mijlocul frunții:

Aromâncă însemnată cu o cruce în frunte (stânga)
Mamă și fiică având însemnul creștin pe frunte (dreapta)

Femeile cu semnul crucii încrustat între sprâncene

 

“Batalioanele de pictori, gravori, desenatori și sculptori de la Balcic au produs mai mult de un vagon de opere plastice, reprezentând geamiile, fântânile și tipurile de țigani-tătari din partea locului. Niciunul din artiști n’a băgat însă de seamă, în diminețile răcoroase, pe potecile dintre dealurile de lut alb ale Balcicului, frumoasele chipuri ale femeilor și fetelor “macedonene", toate în straie bătute în fireturi de aramă și argint, cu frizurile înălțate, asemenea unor mici domuri și miniaturale diademe. N'au băgat de seamă nici semnul crucii încrustat între sprâncene, ca o insignă de foc, pentru totdeauna. Frumusețea acestor găteli și podoabe, caracteristică acelor chipuri - de-o energie și o seninătate care le deosebesc numaidecât de melancoliile fierbinți ale chipurilor măslinii și prelungi, orientale, ale Dobrogei de Sud - se ivesc deocamdată cunoașterii noastre numai din misterioasa cameră neagră a aparatului fotografic. Până la ivirea pictorilor și sculptorilor care să redea acea populație tot atât dacă nu și mai pitorească decât țiganii, turcii și tătarii din Cadrilater, va trebui să ne mulțumim numai cu atât. Dar cine sunt aceste frumoase purtătoare de cruce în frunte?  De unde vin? De unde li se trage obiceiul pe care nu-l mai găsim în nici una din regiunile locuite de Români, deși fântânile țării românești, toate, veghează ocrotite de cruci iar răscrucile ocrotite de troițe.

Femeie având crucea tatuată în frunte

Românii veniți pe prin părțile Pindului

 

Româncele cu crucea tatuată între sprâncene sunt soțiile și fiicele coloniștilor aduși de guvernul român în Dobrogea de prin părțile Pindului, din inima Balcanilor, în ultimii șaptesprezece ani, pentru a pune în valoare ținuturile părăsite de Turci și de Bulgari. Nevoia de a româniza hotarele, a îndemnat pe oamenii noștri politici să-și amintească de frații din Pind, a căror soartă aspră, vreme de secole, nu mai putea fi schimbată, între noroadele amarnice de-acolo, numai cu un învățător și cu un abecedar din patria-mumă. Pentru un hotar deschis, ca cel din Cadrilater, era nevoie de o populație românească dârză, obișnuită cu luptele de fiecare zi și în care simțământul familiei și al credinței strămoșești să fie împletit cu însuși instinctul vieții. În haosul politic de după război, acțiunea de colonizare din Dobrogea de miază-zi, e poate acțiunea cea mai cuminte și mai stăruitoare a guvernelor noastre. S'a instituit un oficiu special de colonizare, care construiește în fiecare an locuințe pentru noii veniți. Din păstori și locuitori de munte, Românii din Macedonia devin, în țara noastră, agricultori și locuitori de șes, stăpâni pe ogoare al căror belșug, pentru ei, ține de basm.

Trăinicia obiceiurilor lor se poate observa, nu atât în limba pe care școala și învățătorii din vechiul Regat le-o îndulcește, cât în portul atât de artistic și atât de migălos zămislit – priviți brâiele, mânecile și mai cu seamă ciorapii femeilor – în felul coafurii impunătoare și semnul crucii dintre sprâncene, al fetelor și al soțiilor. Crucea tatuată e semnul amintitor al vieții amarnice din Pind, când frumusețea Româncelor era amenințată de oamenii vizirului, pașei sau chiar a padișahului, ahtiați după asemenea grații. Ca femeile să nu mai fie supuse, răpite și să nu mai ajungă sclave în haremurile turcești, alături de femeile din celelalte provincii supuse semilunei, Aromânii și-au însemnat cu o cruce în frunte semnul lor. Semnul mântuitor, care îngăduia recunoașterea fetelor răpite și împiedica trecerea celor cu suflet ușuratec la mahomedanism, dăinuiește și azi – dar azi ca o podoabă, așa cum se întâmplă pretutindeni cu toate vechile semnele de sclavie.

Tineri logodnici aromâni din Cadrilater
în frumoasele lor costume populare

Românii macedoneni colonizați în Cadrilater s'au adaptat ușor vieții agricole și impun respect vecinilor prin moralitatea vieții lor familiale, felul dârz al sufletului lor și energia cu care muncesc pământurile. Până unde au putut ajunge macedo-românii în lucrarea metalelor delicate, bunăoară, se poate vedea - precum am amintit mai sus – în primul rând în straiele lor împodobite atât de artistic în fireturi (care amintesc arta împletiturilor și zugrăvelilor din palatele arabe, rămase în Spania din epoca maurilor), dar mai cu seama în obiectele lucrate de macedo –românii din orașele balcanice și ale Asiei-Mici. Ei sunt socotiți ca cei mai de seamă făurari ai metalelor prețioase și cei mai pricepuți negustori de podoabe de aur și argint.

Tineri aromâni în port popular

E greu să cerem autorităților noastre să reînvie și la macedo-românii din Cadrilater, arta topirii și împletirii metalelor scumpe. Dar le putem cere să ia aminte la portul lor atât de pitoresc și artistic. S’au făcut studii și s'au alcătuit bazare de cusături naționale, din toate regiunile locuite de Români. 

Din mozaicul de gusturi artistice al neamului acestuia, lipsesc macedo-românii, adică cei mai artiști poate dintre noi. Dacă nu putem crede că obiceiul crucii în frunte să cucerească ușor gustul mamelor românce din restul țării, straiele “țânțărencelor" și mai cu seamă coafura lor, ar putea ispiti cele mai alese gusturi și în curând am putea vedea în București – ca ultimă modă - coafura princiară a fetelor din Pind, care azi râd în jurul fântânelor dobrogene.” (articolul “Crucea în frunte” – semnat “A.”, foto: H. Lőffler – publicat de revista “Realitatea Ilustrată” în numărul din 9 septembrie 1936 – disponibil în colecția Bibliotecii Digitale a Bucureștilor).