Don Quijote de România (sau: Aventuri pe Marea Neagră) (I)

În vara anului 1931 o știre făcea senzație în presa din România: patru adolescenți au plecat din Constanța cu o barcă pe Marea Neagră cu destinația... America. Cei “patru Don Quijoți de România” erau: Nicu Ionescu, “capul expediției” (17 ani), Jean Stere (15 ani), Ștefan lonescu (17 ani) și Petrică Răiciulescu (10 ani). Cei patru aventurieri sperau să ajungă în America navigând pe lângă coastele mărilor și oceanelor lumii. Au luat cu ei câteva pâini, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă, un ceas deșteptător pe post de busolă și 450 de lei. Sperau să se poată aproviziona cu mâncare și cu apă în localitățile de pe coastele apelor pe care urmau să navigheze. Aventura lor nu s-a încheiat în America – așa cum sperau. După 21 de zile de navigație pe apele învolburate de furtuni ale Mării Negre cei “patru Don Quijoți de România” au fost găsiți plutind în derivă de echipajul unui caic turcesc și duși în portul bulgăresc Sozopol – la 250 de km. de Constanța.

"Jurnal de bord"

 

Un reporter ale revistei “Ilustrațiunea Română” l-a intervievat pe “conducătorul expediției” Nicu Ionescu și i-a publicat în numărul din 27 august 1931 “jurnalul de bord”. L-am citit și eu cu sufletul la gură: călătoria celor patru adolescenți a fost una cu adevărat dramatică. Dar să nu anticipăm:

“Ați auzit de aventura celor patru copii plecați din Constanța cu o barcă de pescari ca să ajungă… în America? Tocmai în America. Nu și-au luat cu ei nici apă, nici alimente, nici hartă sau compas și n'au vrut să se gândească nici la necesitatea acelui mic talisman în care cred toți marinarii moderni: busola. Singurul lor instrument modern de navigație a fost un ceasornic deșteptător, cu clopoțel deasupra. Atât. Au navigat 21 de zile. Au trecut prin furtuni, au răbdat de foame și de sete, au suferit de răul de mare, dar într’a douăzecișiuna zi au ajuns. Din întâmplare poate, numai din cauză că ceasornicul deșteptător nu era cel mai bine ales instrument de precizie, sau poate chiar din nepriceperea căpitanului expediția s'a terminat la Varna. Asta nu însemnează nimic și vina nu e numaidecât a celor patru marinari. Ei s'au dovedit curajoși, destoinici și rezistenți. Unul singur a plâns pe drum și acela numai odată când s'a ivit un vapor în zare. Nu, vina nu-i a lor. Mai degrabă e vinovată Bulgaria care le-a pus Varna în drum. Fără Varna ei ajungeau cu siguranță în America. Drumul lor era de-a lungul coastei. Mergând așa pe lângă coastă ajungeau cu siguranță, dacă nu în America, cel puțin în Indii, și-ar fi făcut un voiaj foarte frumos. Istoria marinărească e plină de exemple care întăresc presupunerea. Dar asta e altă chestie.

Am fost alaltăieri la Constanța și am stat de vorbă cu cei patru eroi. Cel mai mare, Nicu Ionescu, capul expediției, are 17 ani. E absolvent a patru clase de liceu și un pasionat cititor al lui Jules Verne. A auzit de Alain Gerbault și de voiajurile lui, a citit literatura marinărească alui Jean Bart și a ascultat nenumărate povestiri despre mări și oceane de la marinarii Constanței și de la pescarii lipoveni. În aventura de pomină, Nicu și-a notat chiar, așa cum fac toți marinarii din cărți, întâmplările mai de seamă. Cum nu putea scrie în caietul pe care-l luase înadins, pentru că i-l udase marea, el și-a crestat cu briceagul notele în văpseaua de pe puntea de la babord. Mi-a arătat aceste note sgâriate, cu un legitim orgoliu:

- Aici am scris toată întâmplarea noastră. Voiam să se știe ce s'a întâmplat cu noi, în cazul când am fi naufragiat, căci barca ar fi fost desigur găsită de pescari.

- N'ai vrea să mai scrii o dată toată întâmplarea. S'o povestești zi cu zi, după notele însemnate pe barcă.

- Pentru ce s'o mai scriu acum?

- S'o publicăm.

- Și la ce folosește?

- Mai știi?! Poate că o citește cineva care are mijloacele să te îmbarce pe un vapor. Nu vrei să te faci marinar?

Copilul se uită în ochii mei cu ochii strălucitori de speranță.

- Altfel cum vrei să știe lumea că ești curajos, că ești gata să pleci, cum ai mai plecat, pe mare? Scrie, și poate că citește chiar ministrul armatei și vă va băga pe toți patru în vre'o școală de marină.

- Și ce să scriu?

- Tot ce vi s'a întâmplat, așa cum ai scris aici, pe barcă. Ce vi s'a întâmplat în ziua întâi, în ziua doua și așa mai departe până la sfârșit.

- Un fel de caiet de bord?

- Așa, chiar un caiet de bord.

- Dacă îl scrii în două zile, până duminică seara, mi-l aduci la hotel și-ți făgăduiesc să-l public. Scrie tot ce îți aduci aminte.

A doua seară mi-a adus un caiețel de “dictando”, cu zece file, scris curat și citeț. Zece file în care stă scrisă cum nu se poate mai frumos, o aventură marinărească, din care orice romancier ar fi construit o carte de 300 de pagini tipărite dacă le-ar fi scris în birou, cu carafa de apă și ibrikul de cafea dinainte. Așa, totul se rezumă la zece file de caiet de dictando. Mici modificări de gramatică și pe ici pe colo, de stil, cu grijă însă să nu luăm nimic din savoarea ei specială, și socotim povestirea cu totul demnă de lumina tiparului. Iat-o: 

Am furat barca lui frati-meu, ca să plecăm în America, eu împreună cu Jean Stere, Ștefan lonescu și Petrică Răiciulescu. Dacă ajungeam în America, scriam acasă ca să nu fie supărați fiindcă le trimetem bani cât face barca. Pe Petrică îl întrețineam noi trei și-l băgam în școală. Aș fi vrut să nu-l luăm cu noi. Până în seara când am plecat nici nu știam dacă o să-l luăm. El a venit la mine și mi-a spus că o să arunce apa afară din barcă cu ghiordelul (notă: găleată făcută din lemn sau din pânză impermeabilă, folosită la bordul unei nave), când o să fie furtună, și când o să fim pe coastă după debarcare, el o să stea lângă ea, s'o păzească. I-am spus că e prea mic și dacă i se întâmplă ceva, tată-său mă va face pe mine responsabil. Am încercat să-l înșelăm. I-am spus că nu plecăm decât sâmbătă și să vină atunci, să stăm de vorbă. S'a dus acasă. Noi plecam în seara aceea. Cu un ceas înainte de îmbarcare am trimis pe Jean după el. Mi-era milă să-l las. M'am gândit la durerea lui când o să audă că am plecat singuri. A adus provizii: o pâine și un pepene.

Ștefan a mai adus o pâine, doi pepeni, doi litri și jumătate de apă și un ceas deșteptător. L-a furat de la soră-sa. Eu am încărcat în barcă un rând de haine noi, două cămăși, doi saci goi și o litră de unt. Busolă n'am găsit. Pe cea mai proastă îmi cerea 100 de lei. Proviziile ne ajungeau două zile, cu economie. A doua zi seara trebuia să fim la coastă ca să ne aprovizionăm din nou. Dacă nu puteam fura nimic de prin grădini, cumpăram. Toți patru aveam la noi 450 lei. La ora 6 seara eram în barcă.

 

La ora 6 seara eram în barcă...

18 Iulie: Marea liniștită. Vânt de la uscat. După o jumătate de ceas nu mai zărim decât farul din port. Jean Stere ne sfătuiește să vâslim în direcția coastei. Mi se pare că-i e cam frică. El zice însă că se teme să nu pierdem orientarea.

Se înnoptează bine. Farul se vede tot mai mic. La ora 10, vântul se întețește. Tangăne așa de mult, că lui Jean îi vine rău. Se culcă încolăcit. Zice că i-e somn. Ștefan și Petrică trag mereu la ghiordele. Las un minut ramele ca să-l acopăr pe Jean cu sacii. Îi ridic capul ca să-i pun pălăria dedesubt. Nu mai poate să se țină, varsă și-i moale ca pâinea muiată.

- Ai rău de mare, Jeane?

- Mor. Lasă-mă să mor.

Marea aduce hula și ne-o varsă în barcă, din toate părțile. Până la miezul nopții vâslesc într'una. Dacă nu trage nimeni la lopeți fiecare val se frânge în barcă. Mi-e teamă că vine furtună mare și nu las nici pe Petrică nici pe Stere să se culce. Trebuie să tragă amândoi la ghiordele ca să nu se umple barca.

Cerul e tot acoperit. Lui Petrică i se pare că urlă o geamandură.

Urlă marea.

Farul nu se mai vede de mult.

Vâslesc numai ca să nu las valurile să intre în barcă. Direcția am pierdut-o de mult. Fulgeră în toate părțile cerului. Mi-e frică de uragan. Suntem uzi la piele și nu știm dacă a început să plouă.

Jean nu se mai mișcă.

Din când în când simt ceva cald împroșcându-mi picioarele. Nenorocitul s'a răsucit și a venit cu capul sub bancă. Varsă pe picioarele mele. Ăsta n'o să ajungă niciodată marinar. Piciul de Petrică e mai tare decât el, gogeamite golanul. (Jean Stere are 15 ani iar Petrică 10 N. R.).”

Continuarea jurnalului aici…

 

Sursa: articolul “Patru Don Quijoți în România” – publicat în numărul din 27 august 1931 al revistei “Realitatea Ilustrată”