Destinul tragic al unui poet genial: Artur Enășescu

Artur Enășescu (n. 12 ianuarie 1889 - d. 4 decembrie 1942) a fost unul dintre cei mai talentați poeți români din perioada interbelică. A publicat poezii, cronici literare și articole în numeroase reviste și ziare din perioada interbelică: Epoca, Luceafărul, Universul literar, Familia, Rampa, România eroică, Îndrumarea ș.a. Artur Enășescu a fost distins în anul 1927 cu Premiul “Ion Pavelescu” acordat de Societatea Scriitorilor Români pentru cel mai bun sonet (sonetul „Afrodita”). Multe din poemele scrise de Artur Enășescu au devenit texte de pricesne sau de romanțe celebre (Cruce albă de mesteacăn – Jean Moscopol, Țiganca – Doina Badea, E Rița, fecioara cu ochii sprințari – Ioana Radu)

Citește aici poezia: E Rița, fecioara cu ochii sprințari

Destinul poetului Artur Enășescu (“acel nefericit al boemei”) a fost cu adevărat unul tragic. “Fecior de boier, a dus o copilărie fără griji, a avut putinţa să-şi însuşească o educaţie aleasă, o cultură temeinică. Şi-a continuat studiile la Paris unde a luat chiar un premiu al „Feminei'', pentru cea mai inspirată baladă a lunеі. La cafeneaua Capșa de odinioară, unde se decretau valorile artistice, era răsfăţatul confraţilor, iar prin cenaclurile literare şi revistele „Flacăra" și „Convorbiri literare" poeziile publicate vesteau un mare talent. Cei care l-au cunoscut pe atunci afirmă că Artur Enăşescu era un tânăr înalt, mlădios, cu ochi scăpărători sub fruntea lată, îmbrăcându-se cu o eleganţă cum nu mai era altul.” (1)

O dragoste neîmpărtâșită avea însă să îl aducă pe genialul poet în umilitoarea postură de om al străzii. Am decoperit - în parte - tragica poveste a poetului citind două articole dedicate lui Artur Enășescu publicate în presa interbelică:

Povestea de dragoste

„Puțin timp însă după aceea începe odiseea tristei sale întâmplări. Tocmai în clipa când poetul își începea ascensiunea lui frumoasă, în zilele când îi apărea cartea de versuri “Pe gânduri”, Arthur Enășescu se înamorează de o fată. Poate că, nu întâmplător, azi poetul își târăște existența mizeră prin mansardele hotelurior din cartierul Griviței. Acolo a început și drama care trebuia să-i înstruneze și mai aprig lira, să-l facă să scoată din ea sunete unice de durere și sfâșiere, și apoi să-l arunce în brațele nebuniei.

Artur Enășescu - primul din dreapta
pe front în anul 1918

Povestea a început în fața unei ferestre. În fața unei ferestre de femeie iubită. Locatarii caselor din jurul bisericii Manea Brutaru din calea Griviței au observat la un moment dat un tânăr înalt, svelt și frumos, care da regulat târcoale unei căsuțe din preajma bisericii. Fusese o idilă începută suav, care a trebuit să se întrerupă tocmai în clipele ei cele mai frumoase. Ca să scape de insistențele tânărului poet care îi purta durerea și dragostea prin preajma casei, tânăra aleasă a gândurilor stihuitorului a plecat într’o bună zi la țară. Poetul a continuat să dea târcoale casei. Văzând că iubita lui nu se mai arată ziua, a început să vie noaptea. Noapte de noapte, felinarele, stelele și sergenții din post au recepționat silueta din zi în zi mai slabă și mai firavă a insului care dădea rondul unui colț de stradă.

Au trecut o vară și o toamnă și a venit iarna. Poetul n’a observat că de atâta umblet, picioarele au evadat din pantofi și pantofii se târâie pe lângä picioare, doar ca niște rămășițe de zdrențe. Poetul continua să colinde porțiunea de loc din fața casei iubitei. Dacă n’a fost în stare să-l gonească arșița verii, ploile insistente ale toamnei desigur ca n'au reușit să-l gonească din preajma ferestrei iubitei, nici viscolele și zäpezile iernii. Cu ce’și ținea zilele omul, umbra de om, fantoma care colinda zi și noapte în fața bisericii Manea Brutaru? Dumnezeu știe! Poate că se milostivea din când în când un vecin, sau vreun cunoscut, sau vreun prieten, să bage cu sila între dinții care uitaseră să mestece un codru de pâine și o cană cu udătură.

Așa l-a prins păienjenșul nebuniei pe poet. Colindând zi de zi, ani întregi, de-a rândul, drumul drag, în fața ferestrei care trebuia să se împodobească, într’o bună zi, de chipul luminos și alinător al celei dragi care totuși a rămas închisă și întunecată.” (2)

Declinul

“Într’o bună zi, boala l-a trântit la pat. Boală grea din cauză că organismul cu desăvârșire slăbit și inanizat, nu reușea să ție piept și să lupte contra răului ce se încuibase în el. Când s'a sculat, în sfârșit, mai rămăsese abia o umbră vagă din bărbatul tânăr, frumos și elegant ce fusese altădată. Și în febra bolii, în nopțile de sbatere cu fantomele trecutului, când te lupți năpădit de sudoare să te eliberezi de stafiile care vor să te gâtuie, poetul a uitat locul colindului, memoria lui a pierdut acel punct de reper topografic al tragediei lui.

A rămas însă ideea fixă a colindului. Nu în locul vechi, pe care nu îl mai recunoștea, ci în cuprinsul altui cartier. Și astfel, obișnuiții Căii Victoriei, s'au trezit într’o bună zi cu tânărul înalt și deșirat care face toată ziua, pe ploaie sau pe soare, pe frig sau căldura, naveta între Capșa și Palat.

O vreme, Arthur Enășescu a trăit din mila întermitentă a confraților săi, care, unul îi strecura banii necesari unei mese mizere, altul gologanii cu care să-și poată închiria un pat la un hotel de a treia mână. Unii dintre ei au mers însă mai departe și un tânăr dramaturg (notă: Camil Petrescu?), care a avut în ultimii ani un foarte mare succes cu un roman al războiului și al dragostei, a mers până acolo cu frăția camaradească încât îi făcuse poetului o modestă pensiune regulată pe care venea să i-o înmâneze personal. Mai mult încă, atunci când venea la săptămână să-l viziteze, romancierul îl căra pe poetul cu mintea împăienjenită de nebunie, îl târa până la o baie din apropiere. Plecau de la hotel, romancierul cu legăturica de primeneli sub braț, poetul, docil, în urma lui. Amănuntul acesta înduioșător mi l-a servit portarul hotelului în care își târăște astăzi existența Arthur Enășescu. (2)

Poetul care își plimba nenorocul pe Calea Victoriei

“Într'o noapte - sunt câţiva ani de atunci - luam masa târziu la un restaurant din preajma gării. Sala plină de fum şi larmă, adăpostea o mulţime cosmopolită: femeile sulemenite dădeau o atmosferă de cârciumă de port - aşa cum se află multe localuri în acel cartier ciudat, străbătut de numita Cale a Griviţei.

Artur Enășescu -
hoinar pe Calea Victoriei
"Ilustrațiunea Română"
12 octombrie 1932

O voce de femeie îmi atrase atenţia prin chihoteala deşănţată ce ţâşni de la masa vecină:

- Ia uite, dragă, cine intră pe uşă!...

Am privit şi eu. Un bărbat înalt, adus de mijloc, cu pălăria pleoştită pe ochi, cu hainele sdrenţuite, se strecură înăuntru, ca o nălucă a întunericului. Când figura de actor consumat fu luminată strident de becurile electrice, se putea vedea că mai stranii decât îmbrăcămintea, apăreau ochii şi zâmbetul. Într'adevăr, căutătura lui părea că vine din altă lume, iar rictusul imobil din jurul gurii mărturisea tot tragicul existenţii omeneşti.

L-am cunoscut imediat. Era poetul pe care-l întâlneam zilnic, plimbându-şi nenorocul pe Calea Victoriei, aşteptând ceasuri întregi în colţ la cafeneaua Capșa, un ban de la prieteni sau o ţigară. În ultimul timp, nu-l mai văzusem; ştiam că era internat, undeva într'un sanatoriu, de aceea fui surprins găsindu-l în puterea nopţii, prin aceste locuri.

Poetul înainta halucinat spre patron.

- Am venit să iau masa.

- Nu mai am nimic pentru d-ta. Trebuia să vii la prânz. N'avem nimic, înţelege odată.

Răspunsul izbi răspicat, drept în faţă, cu obişnuita insolenţă de cârciumar, apoi patronul îi întoarse spatele.

- Dar e plătit, mai îngână, după o clipă de ezitare, întârziatul.

Scena păru destul de hazlie pupezelor de lângă mine, amuzându-se destul de bine. Barmanul rămăsese nedumerit, în mijlocul sălii, purtându-şi ochii flămânzi pe la mese. Chelnerii veneau şi plecau, ducând pe tăvi fripturi a căror aromă chinuia foamea. Poetul mai făcu nehotărât vreo câţiva paşi şi iar se opri, ca un semn de întrebare. În clipa aceea viziunea albatrosului baudelairian mi se păru mai vie ca niciodată. Şi aici, sburătorul stângaci se împleticea în aripile prea lungi, spre marea veselie a marinarilor de pe covertă.

Cuvintele individului de la tejghea le simţeam şi eu ca nişte pietre pe suflet. Îndemnat de o vagă mustrare, l-am chemat pe patron.

- Ce este cu domnul de colo?

- A cerut masa, dar trebuia să vie la amiază. Persoana care mi-a achitat abonamentul nu a plătit numai pentru dejun. De altfel, azi chiar se isprăvește.

- D-ta știi cine-i omul din sală?

- N’am onoarea să cunosc astfel de clienți.

M'am uitat atunci ţintă în ochii birtaşului şi cred că privirea mea spunea multe. Mi-am domolit totuşi revolta, sorbind până la fund paharul cu vin de pe masă.

- Ascultă, domnule patron. În şcolile noastre este preţuit tare mult unul Eminescu, poet mare şi vestit ca un ministru.

- Poate este dumnealui, rânji stăpânul.

- Nu. Ăla a murit acum vreo jumătate de veac. Dar în viaţă a rătăcit de multe ori tot aşa de bolnav şi nemâncat şi nimeni nu-l ajuta, deşi astăzi naţia se făleşte cu el. Tânărul acesta a scris şi el poezii frumoase pentru bucuria noastră şi-apoi, numele lui începe tot cu E... Enăşescu. Artur Enăşescu îl cheamă. Nu-i vina lui c'a întârziat. Poeţii, ca şi păsările, apar numai când îi răzbeşte foamea. D-ta pari un om de treabă. Hai, fă un gest mare şi trece-i blidul de la prânz la masa de seară. Nu-l lăsa să plece flămând. Poate ai ascultat şi d-ta vreodată, cântecul acela: „Сruce albă de mesteacăn!"

- Cum nu, chiar orchestra mea îl cântă.

- Ei, să ştii că este făcut de clientul acesta al d-tale.

- Dacă astfel stă chestia, îi dau, cum să nu. Eu nu m'am opus, ziceam numai...

- Şi încă ceva, mai dă-i şi un pahar cu vin de la mine şi te rog nu-i spune ce-am vorbit noi. Nu-l întreba nimic şi vorbeşte-i domol, ca unui frate suferind.

Citește aici: Balada crucii de mesteacăn

Birtaşul înclină de câteva ori capul, destul de fâstâcit, apoi se depărtă cu faţa stacojie şi zâmbitoare, ca o lună plină. Am văzut cum l-a poftit cu ceremonie la o masă, întrebându-l ce doreşte.

- O supă cu găluşte, a rostit cu sfială poetul.

Privirea lui devenise neliniştită. Nu ştia ce să creadă. L-am urmărit mult timp cum rupea delicat cu mâinile osoase miezul alb al pâinii, cum sufla cu atenţie în lingură, sorbind rar, ca după o rețetă, silindu-se să fie cât mai corect, cât mai nebăgat în seamă.

Un fluierat de tren se auzi dinspre gară. Larma din încăpere începea să se ostoiască, până şi guralivele de lângă mine păstrau o tăcere ciudată; poate, din instinct, pricepuseră ceva sau, probabil, erau obosite de alcool. Pe albul peretelui se profila, uriaşă, umbra poetului şi sărmana însoţitoare părea că se închina şi mulţumeşte unui Dumnezeu nevăzut.” (1)

Ultimul act al tragediei

„Oare unde sălăşluia sămânţa ascunsă a boalei lui Enăşescu şi de unde începea întunecarea? Iată o taină pe care, mi'nchipui, că n'a aflat-o nimeni. În ultimii ani, într'adevăr, Artur Enăşescu n'a mai fost văzut pe străzile Capitalei. Era internat în Sanatoriul din şoseaua Giurgiului, iar “Casa Scriitorilor" îi servea o pensie pentru întreţinere. Acolo l-am vizitat, acum trei luni, să-i dau nişte ajutoare suplimentare de la „Societatea Scriitorilor Români".

La pavilonul No. 6 de bărbaţi nimeni nu-l cunoştea, nimeni nu auzise de poetul Artur Enăşescu. Destinul îi juca renghiul până la capăt. Am întrebat multă lume, până când o tânără infirmieră mi-a răspuns:

- Poate o fi acela cu tichie neagră în cap?

- Cheamă-l, te rog, şi pe acela.

Într'adevăr a apărut Artur Enăşescu, dar aşa de îmbătrânit încât mai să nu-l recunosc nici eu. Purta o bască neagră pe capul chel, iar pe sub halatul de spital, se putea ghici starea de slăbiciune. Cred că nu m'a mai recunoscut, totuşi s'a arătat tare bucuros de ajutorul primit şi într'o franţuzească impecabilă mi-a spus:

- Voi avea de acum tutun. Mâncarea o fi ea necesară, dar în zilele când pot să-mi cumpăr ţigări de la cantină, mă simt mulţumit ca un prinţ.

La plecare mi-a întins, cu mare efort, o mână de gheaţă şi am presimțit că fiinţa pământească a poetului se apropie cu paşi repezi de marea trecere.

În ziua de 4 Decembrie 1942, peste ultimul act al tragediei lui Artur Enăşescu s'a lăsat cortina de pământ. La citirea rândurilor prizărite prin ziare, vestind moartea poetului, unii dintre confraţi, aducându-şi aminte că nu i-au mai văzut umbra încovoiată pe străzi, vor fi exclamat cu uimire:

- Dar, parcă Artur Enăşescu, murise mai demult!

Iar alţii, vor murmura cu compătimire:

- Bine că s'a îndurat Dumnezeu!

Cunoscuţii ce l-au ocolit câte odată cu înfiorare (şi câţi dintre noi n'am făcut aceasta?) pot să fie bine încredinţaţi că Artur Enăşescu a murit cu adevărat şi umbra lui nu va mai tulbura pe nimeni.

Albatrosul ce a stat atâţia ani zăvorît în cuşca de lut şi-a deschis în sfârşit aripile, a aruncat o ultimă privire pe pământul unde a fost batjocorit, apoi s'a pierdut în largul nemărginirii.

Pentru societatea în care a suferit acest poet de talent, a rămas o sfântă datorie: o ediţie completă a operelor sale şi poate la căpătâi un semn creştinesc de piatră pe care să se sape adânc pentru viitorime aceste trei cuvinte: Sărmanul Artur Enăşescu.” (1)

Citește aici un grupaj de poezii semnate Artur Enășescu:

Surse:

(1) articolul “Sărmana umbră a poetului” – semnat I. Valerian (pseudonim al lui Valeriu Ionescu - poet, prozator și jurnalist român) – publicat în revista “Universul literar” – numărul din 30 decembrie 1942

(2) articolul “Panoptic bucureștean: un poet în stradă“ – semnat “C. Balt.” - publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 12 octombrie 1932