În lumea vâzătorilor de ziare

Instantaneele fotografice surprinse în Bucureștiul interbelic sunt lipsite de un "ingredient" important: de sunetul străzii. Acesta era datorat traficului din ce în ce mai intens și era completat de strigătele comercianților ambulanți, ale lustragiilor, ale vânzătorilor de ziare, care cu toții se agitau, discutau, se certau – într-un cuvânt – târguiau. 

“Când a sosit în țară principesa Maria de Edinburg (notă: viitoarea Regină Maria a României), cea care a devenit soția principelui moștenitor Ferdinand al României, a fost ciudat surprinsă de strigătele vesele ale vânzătorilor de pe străzile Bucureștilor. Zic vesele, pentru cei deprinși din copilărie cu dânsele, strigăte devenite o tradiție pentru Capitala noastră... Dar tânăra principesă, de câte ori trecea în trăsură, tresărea surprinsă și întorcea fără voie capul, când răsuna prin apropiere vreun asemenea strigăt, sau mai exact cântec ciudat, care impresionează în mod curios pe acei ce vin pentru prima dată în București.”(cf. articolului 

“Compozitorii muzicali și strigătele oltenilor” – semnat Alex F. Mihail – publicat în revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 22 iunie 1933)

 

Între toate aceste strigăte însă, cele ale vânzătorilor de ziare erau, probabil, cele mai ascultate – fiindcă se constituiau într-un adevărat jurnal de știri pentru locuitorii Bucureștiului (dar nu numai):

“- Evadarea lui Coroiu!
- Groaznicul accident din Valea lată!...
- 100 de morți... 200 de răniți.
- Senzaționalele declarații ale d-lui Dinu Brătianu! Împăcarea Maniu-Vaida!” 

Iar seara “pe la cinci și jumătate”, își făcea apariția un "jurnalist", în brațe cu Adevărul (sau cu Universul, Dimineața...), care făcea să răsune strada cu următorul „semnal strălucitor”:

- Adevărul! Ediția a patra!

Printre vânzătorii de ziare 

 

Vânzătorii de ziare erau o prezența cotidiană a Bucureștiului interbelic: prezenți în aproape toate intersecțiile importante, înarmați cu teancurile de ziare, își vânau mușteriii. Tocmai de aceea, pentru a surprinde alte câteva instantanee pline de farmec din lumea Bucureștiului interbelic, vă invit să pătrundem în lumea vânzătorilor interbelici de ziare, ajutați fiind de articolul “Ziariștii” – semnat “R.” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” – numărul din 25 septembrie 1935:

„(...) Strigătul cotidian al țigănușilor care vând ziarele, cu exagerările inerente rassei lor, cu pitorescul goanei și al îmbrăcăminții multicolore, e de mult încorporat farmecului Capitalei noastre. În realitate, deși sunt denumiți „țigănuși“ cu toții, sunt de fapt printre ei și foarte mulți feciori de olteni de la țara, mici haimanale bucureștene și destul de rari, țiganii autentici.

Sărindarul și Brezoianu, cele două străzi înguste, care vibrează însă de viața intensă a gazetelor, cu freamătul neostenit până în orele târzii de noapte ale aducătorilor de știri noi, sunt cartierul general al micilor „ziariști“. Câțiva din ei suni tipuri celebre ale Bucureștilor.

 

În răstimpul liber dintre apariția gazetelor, îndesați pe trotuar, lângă gangurile marilor cotidiene, joacă barbut sau „cinci și șapte“, cu o pasiune, o frenezie excepțională. Trăiesc în grup. Arareori un izolat își număra bănuitor băncuțele adunate după o zi cumplită de alergătură și de strigăte neostenite. Țiganii, în special cei ce vând gazetele-aperitiv, de la ora prânzului, ocupă Sărindarul cu viața zgomotoasă a întregii familii, care îi urmează în tot locul. Bunicul, feciorul, mama și nepoțelul de 3 ani, cu toții vând, într’un lămăit cumplit de glasuri, micile ziare de amiază.

Unul, mititel și negru ca fundul ceaunului, se ține scai după mine.
- Ia boiarule noul ziar! Foarte iteresat!
Alături o are pe soru-sa, îmbrăcată cu pestelca bunicii și cu ochii de păcură scăpărând sub sprâncenele de tăciune. Sunt gemeni. Pe el îi cheamă Niculae al Lisandrei și pe ea Niculina a Lisandrei. Au 8 ani și încă zece frați, care, împreună cu tata, vând ziare. Câștigă fiecare între 5-10 lei pe zi, pe care îi aduc cu sfințenie acasă, ca să-i bea tata.

 

Vânzători de ziare așteptând ediția următoare

 
Un bătrân cu barbă, cu pălărie de pai spartă și un glas sacadat de procuror, își vinde ziarele în fața cafenelii „Royal“. Pe un carton a lipit pe o parte afișul unul ziar și pe cealaltă parte afișul gazetei concurente. Enunță cu glas monoton titlurile ambelor gazete și întoarce cartonul, imparțial, când pe-o parte, când pe alta, la fiecare cinci minute.



Ceilalți vânzători povestesc despre el minuni. Se spune că a avut pe vremuri moșii, averi și-o funcție publică importantă. A risipit totul și a decăzut atât de jos încât era întreținutul unei femei de stradă. De zece ani e vânzător de ziare. Nimeni nu știe cum îl cheamă și vinde câteva sute de foi pe zi. Micii vânzători, care îl respectă și îl tem, afirmă că are undeva ascunse câteva sute de mii de lei, bani adunați din vânzarea gazetelor. Nimeni nu poate afirma ceva precis. Dar legenda a crescut, s’aîmprăștiat, așa că într’o bună zi Sărindarul nu-l va mai vedea. Cineva, tentat de bogăția lui, îi va face de petrecanie și... misterul tot nu va fi deslegat.

Un alt tip specific e idiotul Ion. Nu mai are alt nume. Știrb, strâmb și bătrân, Ion nu striga ca alții ”senzaționala crimă“, sau „căderea guvernului“, ci un singur cuvânt aspru, tăios, care scoate automat cei trei lei din portofel:
- Foamea! Foamea!
Ion nu spune altceva. Dar e suficient. Cu atâta și izbutește să vândă câteva sute de foi, spre bucuria lui Nelu, crâșmarul vânzătorilor de ziare. Ceea ce dovedește că mai sunt oameni cu milă pe lumea asta... În realitate, Ion nu e atât de idiot pe cât se pare și printre vânzătorii de ziare e socotit un mare „șmecher“. 

 

Spațiul strâmt nu-mi îngăduie să spun mai mult despre aceste simpatice haimanale ale străzii bucureștene. Dar există un material reportericesc atât de bogat în viața lor, încât ar trebui câteva articole la rând ca să poată fi epuizat. În jocul lor de barbut, în strigătul, în vioiciunea sau șiretenia lor se unește caracterul specific al omului de pe stradă.”